luni, 21 decembrie 2020

Love Actually

 

Vă mai aduceți aminte filmul? Anul 2003, noiembrie, un puzzle romantic de Crăciun.

Butonând printre canalele de televiziune am revăzut pe HBO secvența finală, cea cu îmbrățișările din aeroport. Și mi-au dat lacrimile. Nu doar pentru că 2020 a fost un an greu și nu i-am putut îmbrățișa pe cei dragi, ci și pentru că am realizat în acel moment cât îmi lipsesc oamenii. Straniu? 

sursa CBC.ca
Întotdeauna mi-au plãcut aeroporturile. Deși nu îmi place să călătoresc. Am așteptat cât a fost nevoie în holul unui hotel. Deși nu mă omor după spațiile (turistice) închise. Am savurat fiecare minut observându-i pe ceilalți într-o cafenea plină, într-un loc de trecere, în orice colțișor frecventat de lume. Mi-a plãcut sã le văd grimasele, mirările, nedumeririle, stupoarea, neîncrederea ...

De ce ? Mulți ani mi-am pus această întrebare. 

De-abia acum, în anul de grație 2020, am avut revelația răspunsului. 

sursa Daily Mail
Îmi plac oamenii. Îmi place să îi văd râzând și îmbrățișându-se cu cei dragi atunci când se întorc dintr-o călătorie. Sufãr când îi văd plângând la despãrțirea de cei care i-au însoțit la avion, tren sau autobuz, le simt bucuria luminoasă când își povestesc secretele în fața unei cafele aburinde ori spun bancuri la o bere. Îmi place să îi văd cu ochii abia mijiți și gesturi somnolente la micul dejun zgomotos dintr-un hotel sau așteptând, eleganți ori sportivi, pe o canapea la recepție. Mã simt parte a acestei lumi numai interacționând cu oamenii. Iar dacã nu o pot face fiindcã nu e cazul (😉) sau sunt prea timidã, îmi place sã îi observ. Atât și nimic mai mult.

Dupã mine, omul este cea mai frumoasă creație a lui Dumnezeu. Păcat că nu se vede așa, nu își conștientizeazã Divinul din el, nu își onorează poziția.

De cele mai multe ori tinde spre extreme fãrã sã realizeze că viața cea frumoasă și colorată este tocmai pe drumul spre desăvârșire. Parcurgând treptele maturizării noastre și a celorlalți ne bucurăm în fond de viață.

Ne plac sfinții dar nu îi luăm ca model, ci îi coborâm la nivelul nostru de înțelegere. Nu îl ascultăm pe Dumnezeu, ci îl ispitim să ne ajute când noi înșine nu o facem.

Și cât de rău îi tratăm pe ceilalți fără să ținem seama că în fiecare dintre noi există o particică din aceastã Divinitate la care ne place sã ne raportãm atât de des.

Omul pentru mine este un univers și cred cã tocmai asta îl face atât de interesant. Dacă stai în fața unui univers nu ai cum să te plictisești.

Deocamdatã suntem încã departe unii de alții. Departe de îmbrãțișãri, de râsete, de nerãbdãri purtate prin aeroporturi aglomerate.

Dar orice rãu are un sfârșit. Rãul, nu lumea. Cum spunea un înțelept, lumea se va sfârși doar atunci când pe cărările dintre oameni vor crește buruieni.

Acum e încă noapte. Poate e momentul cel mai bun să ne gândim la Lumină. 

Și, mai ales, la ce vom face cu ea.

Și sã lãsãm deoparte mãrunțișurile noastre omenești. Avem lucruri mai bune de fãcut.

Sã ne fie bine!

"Existã un singur tip de invidie sãnãtoasã și ea se numește "admirație". Încercați-o din când în când și scoateți la ivealã ce e mai bun în voi."
 (Virna Lisi)


Drept coloanã sonorã a acestei iubiri pentru oameni, vã propun un spectacol cu instrumentiști extraordinari, voci minunate și muzicã de calitate. Oameni. Etnicitate și universalitate.   click aici 



Oamenii ca stelele...

Îmi plac stelele.  Nu, nu astronomic vorbind.  Nu mã intereseazã așezarea lor matematicã, ori imaginea datã de unirea unor puncte luminoase....