Niciodatã nu e prea târziu...

Zilele trecute am urmărit un interviu al scriitoarei Ileana Vulpescu. Un intelectual de rasă. O femeie care a trecut prin multe dureri și care își duce bătrânețea cu suferință, dar și cu demnitate. Un om care nu mai are bani de cărți și a început să îi recitească pe clasici. Câți i-au mai rămas în biblioteca din care, încetul cu încetul, a vândut (sau donat) manuscrisele de valoare.

Ileana Vulpescu face o analiză sinceră, uneori de-a dreptul tandră, a pasiunii pentru literatură, a atașamentului său față de țară, a lumii în care trăim și pe care din ce în ce mai puțin o înțelegem.

Pentru vizionare, click aici: https://www.youtube.com/watch?v=cijLPMeTTXQ

Nici o clipă însă Ileana Vulpescu, deși pesimistă declarată, nu m-a deprimat. A analizat, a tras concluzii, a vorbit despre cultură, muncă, iubire. Da, despre iubire și, mai precis, despre dragoste la prima vedere. Crede cu tărie că există deși nu a simțit-o niciodată. A iubit cu dăruire, dar nu s-a aprins pe moment.

Romulus și Ileana Vulpescu

Să-mi pară rău? Să-mi pară rău că-n viața asta, făcută-n mare parte din rutină, mi-a fost dat să trăiesc ceva adevărat și-atât de frumos? Dacă mâine aș lua viața de la capăt și cineva m-ar pune să aleg, înfățișând-mi de la început și suferința cu care-aș plăti bucuria, eu tot te-aș alege!
(din Arta conversației)

M-am întrebat de ce asemenea personalități nu sunt intervievate mai des, pe posturi urmărite și de tineri, asa încât să ajungă direct la inima si mintea generațiilor de astăzi, a celor de la care se cere mult, cărora li se dă puțin și pe sărite.

Sunt modele de viață și cultură, oameni care trec prin multe suferințe, cad, se ridică și au puterea de a zâmbi. Iar când vorbesc nu o fac ca să îi judece pe ceilalți, să critice tot ce mișcă sau să atace opinii diferite de ale lor.

Eu nu pot să zic că m-a răsfățat critica literară, nici nu m-a ignorat total, dar nici nu m-a băgat în seamă cu niște lucruri care zic eu că ar fi meritat. Dar eu nu mă supăr, pentru că socotesc așa: o istorie a unei literaturi este ca o antologie, reprezintă gustul cuiva. Și dacă persoanei respective eu nu îi sunt pe gust, eu de ce să mă supăr?! Dacă un critic literar scrie foarte bine despre tine, nu te face nici mai talentat, nici mai deștept! Iar dacă nu scrie, nu înseamnă că devii mai prost.
(fragment din interviul publicat în Q Magazine, decembrie 2010)

Se spune că niciodată nu e prea târziu să ne îndrăgostim. Adevărat, cred.

Eu aș mai spune ceva: Niciodată nu e prea târziu să ne apucam de citit!

O doamnă drăguță m-a întrebat ce sens are să citești ficțiune (lat. fictio = născocire), adică o poveste inventată, produsă de imaginația scriitorului și care nu corespunde unei realități trăite de autor, de prieteni, de cineva din familia lui. Timp pierdut. 
Eu cred că literatura îți dă o altă cunoaștere, una sensibilă. Lumea nu este guvernată doar de interese de piață, de decizii comerciale. Este și o lume guvernată de emoții, de senzații, de pasiuni, de entuziasm sau renunțare.

sursa Book Riot

Iar romancierul este cel care observă și își pune întrebări. În ele ne putem regăsi cu poveștile noastre, cu nedumeririle noastre. 

Deci, haideți să ne cumpărăm o carte bună!

 Iar pentru atmosferă, să ascultăm o piesa vintage: https://www.youtube.com/watch?v=0aLoezucIzk

Francoise Hardy

O săptămână frumoasă!

Atitudine în artă

Pentru unii a fi modern înseamnă a fi mereu în pas cu moda și cu noile tehnologii.  
Pentru alții, însă, modernitatea ține de o atitudine  care nu depinde de epocă, nu este dată, ci trebuie creată și menținută tocmai pentru pune în discuție ordinea aparentă a unei epoci.
Ține de artă.

În toamna trecută, pe 11 octombrie, MoMA (Muzeul de artă modernă din New York), în parteneriat cu fundația Louis Vuitton, a deschis la Paris o expoziție-manifest pentru modernitate.  Din lucrările expuse fac parte capodopere din diverse perioade, de la nașterea artei moderne până în zilele noastre, trecând prin genul abstract sau minimalist. Este vorba despre 200 de opere de artă provenind din șase secțiuni ale muzeului american, unele expuse pentru prima dată în Franța, precum Pasărea în spațiu a lui Brâncuși. 

Colecția este însoțită de documente din arhiva MoMA, rar prezentate publicului, care urmăresc istoria muzeului și ajută la contextualizarea operelor.

A mai rămas puțin timp până în 5 martie, data la care expoziția își va închide porțile.

Mergem?

Invitație pentru profesori

Alberto Angela este un paleontolog, comunicator științific, scriitor și ziarist italian.

De mulți ani face emisiuni de succes in Rai (Radioteleviziunea italiană), aducând în atenția telespectatorilor istoria antică, arta și cultura italiană, precum și succesele în cercetarea științifică sau în explorarea cosmosului.

Ultimul său proiect este prezentarea în patru episoade a adevăratelor minuni ale Italiei, opere culturale ce fac parte din patrimoniul UNESCO. Un patrimoniu în care, relativ mica peninsulă italiană, are înscrise 53 de situri față de China, o țară cât un continent, care posedă 52.

Numai Sicilia, de exemplu, are același patrimoniu precum Egiptul.

După cum spune Alberto Angela, "când se vorbește despre Raffaello, Michelangelo, Giotto, Da Vinci, se spune doar mari genii ale Renașterii. Și nu este așa. Sunt italieni, exponenți ai Renașterii. Trebuie precizată originea care de multe ori este uitată. Ce ar fi Muzeul Louvre fără arta italiană? Trebuie să o spunem, suntem o națiune mică, foarte mică, cu o enormă greutate în istorie."

Un itinerariu de artă și frumuseți naturale în 15 mii de km, de la sud la nord, trecând prin Agrigento (Valea Templelor), Assisi, Siena, Matera, Alberobello (Puglia), Cerveteri și Milano.

Primul episod, transmis joia trecută pe RAI 1, a ținut în fața ecranelor peste cinci milioane și jumătate de italieni (audiență de 23,8%) și a entuziasmat rețelele de socializare. Iar ceea ce este cu adevărat extraordinar a fost prezența masivă a tinerilor care s-au grăbit să își comenteze impresiile astfel încât ashtag#Meraviglie a fost timp de multe ore pe primul loc în Twitter Trend Italia.

Cum a reușit și cum reușește de fiecare dată? Atunci când face un program intitulat Asta-seară la Florența, ori Povestea secretă a Columnei lui Traian, sau Pompei, numărătoarea inversă ?

E de ajuns să citim titlurile.

Sunt moderne, sunt atractive și ascund o invitație. Invitația de a descoperi și altceva decât ceea ce citim în cărțile de istorie.

Ori pur și simplu, ceva în plus.

Alberto Angela este profesorul pe care tinerii și-l doresc.

Un fel de Indiana Jones.

Fie că vizitează în plină noapte Muzeul Egiptean din Torino, ori se plimbă la Veneția unde pașii i se intersectează cu cei ai lui Carlo Goldoni (interpretat de actorul Giancarlo Giannini), sau comentează cu voce caldă și dicție perfectă reconstituirea computerizată a dezastrului de la Pompei, Alberto Angela se mișcă cu naturalețe prin cadru, emfatizează detaliile și dezvăluie secrete. Cum ar fi, de exemplu, trucurile folosite de Leonardo Da Vinci pentru surâsul Giocondei. Sau faptul ca Mona Lisa nu are nici gene, nici sprâncene. 

Și, fără să ne dăm seama, prinși de ritmul povestirii, învățăm.

Și ne conectăm la internet să studiem izvoarele istorice, să vedem dacă a fost chiar așa. Iar când mai avem un moment liber, citim pe tabletă sau pe telefon.

Tinerii zilelor noastre nu sunt mai ignoranți decât eram noi la vârsta lor. Au nevoie doar de profesori ai zilelor noastre. Deștepți, bine pregătiți (căci numai cineva bine pregătit poate "jongla" cu informațiile), cu minte deschisă, cu dorința de a pune și a se pune în discuție.

Căci, și aici revin la prima mea dragoste literară, nu renunți la Eminescu fiindcă tinerii stau toată ziua pe iPad, ci îl duci pe Eminescu pe tabletă. Și vei descoperi împreună cu elevii, fără exagerări și contorsionări mentale, cât de moderni sunt clasicii noștri.

Si, într-o bună zi vei fi, poate, martor la o discuție ca cea de mai jos.

"Realizați că noi în Italia avem:

- sute de opere de artă

- Alberto Angela

- Alberto Angela care ne explică sutele de opere de artă?

Ce noroc pe noi!" #Meraviglie

   <<Meraviglie - La penisola dei tesori>>