Ieri și azi

Un bãiat iubea o fatã...

În luna februarie s-a vorbit mult despre iubire datoritã enigmaticului Sfânt Valentin si a neaoșului Dragobete. Se va mai vorbi și de Mãrțișor, de 8 Martie și, în general, odatã cu sosirea primãverii; primãvara cea zâmbãreațã, anotimp al soarelui care își face curaj, al salcâmilor care înnebunesc și a inimii care prinde glas amețitã de parfumul naturii.

Primãvara are o putere unicã de a ne scutura din nepãsare, de a ne face sã dorim mai mult, sã visãm, sã sperãm, sã cãpãtãm încredere. Primãvara ne îndeamnã sã iubim. La orice vârstã, oriunde, în orice moment. 

Totul e iubire sau se transformã în iubire. Când surprindem un surâs, când primim o îmbrãțișare, când oferim o mângâiere. 

O șoaptã la ureche, un oftat înnãbușit, un mesaj simplu în miez de zi, un bilețel ascuns în fundul unui buzunar. Totul e iubire.

Un bãiat iubea o fatã...

Refrenul generației noastre. 

Chintesența unei întregi povești de dragoste, sau doar un început simplu și curat, asemenea unei rugãciuni. 

Hold me, thrill me, kiss me by Natalia Juarez

Totul pãrea cândva atât de simplu. 

Era simplu. 

Era...

"Sunet. Ecou. Același  lucru și totuși altceva.” 

(Ionel Teodoreanu)

 

Astãzi simțim nevoia sã  complicãm lucrurile. 

Dacã am înlocuit cuvintele scrise pe un colț de hârtie cu mesajul tastat pe un celular, avem impresia cã și iubirea a intrat într-o altã sferã și atunci o teoretizãm cãt se poate de mult, o schematizãm matematic, o transformãm într-un rezultat de laborator dupã ce am disecat-o fãrã milã.

Birds On a Wire

În principiu suntem liberi sã facem ce vrem, sã ne închipuim cã suntem mai complecși și mai complicați decât generațiile precedente, cã știm mai mult și, prin urmare, este anacronic sã ne comportãm la fel ca cei de dinaintea noastrã. Chiar patetic.

Numai cã, la sfârșitul zilei, râdem sau plângem exact așa cum o fãceau și pãrinții noștri, bunicii, bunicii bunicilor și toți ceilalți ai noștri sau ai altora, de la începutul veacului și pânã acum. 

Toți trãim pasiunea și suferim în iubire la fel. Aici și pe alte meleaguri. 

Cu aceeași uimire, cu aceeași tresãrire a inimii, cu aceeași emoție a cuvintelor negãsite sau nerostite. Iubirea e un sentiment vechi de când lumea, cu suflete împreunate ca mâinile în rugãciune. 

Și astãzi, în loc sã ne aplecãm cu sfialã asupra ei, sã îi surprindem misterul, o analizãm, o explicãm pentru ca, în final, sã o banalizãm reducând-o la o curiozitate ce trebuie satisfãcutã. 

“Condiţia dragostei este să caute, nu să descopere, să vrea să ştie, fără să afle, să fie ritmul unei continue mişcări spre un orizont mereu văzut, dar mereu îndepărtat. Mai mult decât curiozitate: nostalgie.”

(Ionel Teodoreanu, Lorelei)

Se comparã deseori iubirea cu un foc. Un foc care trebuie întreținut. Cu mare grijã. Sã nu cumva sã se stingã, dar nici sã ne mistuie. 

Un foc. Sigur, e pasiune, e dorințã, e pierdere de sine. Dar e și pericol.

Ori...

“Dragostea e nostalgia de ceva necunoscut în care presimţi frumuseţe...”

(Ionel Teodoreanu, La Medeleni)

Când complicãm firescul, când facem din iubire o problemã de rezolvat, înseamnã cã am renunțat la miracol, am transformat minunea în obișnuințã, am luat-o pe o cale paralelã cu sufletul, am descoperit cu surle și trâmbițe un alt drum pe care sã ne pierdem. 

Când, de fapt, totul e atât de simplu.

"Tăceau unul lângă altul, mână în mână, lipiţi, orbi, fără de gând, fără trecut şi fără viitor, fericirea fiind splendoarea unui vid perfect ca şi al cerului."

(Ionel Teodoreanu, Lorelei)

----------------------

Și pentru cã e primãvarã...

Salcâmii 

              (de Arhip Cibotariu)

Au înnebunit salcâmii

De atâta primãvarã,

Umblã despuiați prin ceruri

                        Cu tot sufletu-n afarã.

Și l-au scos de dimineațã

Alb și încãrcat de rouã

Cu miresme tari de ceruri

Smulse dintr-o tainã nouã.

Au înnebunit salcâmii

Și cu boala lor odatã

S-a-ntâmplat ceva îmi pare

Și cu lumea asta toatã.

Pãsãrile aiurite

Își scot sufletul din ele

Pribegind de doruri multe

Cãlãtoare printre stele.

S-a-mbãtat pãdurea verde

Nu mai e așa de calmã,

Ține luna lunguiațã

Ca pe-o inimã în palmã.

Nu-mi vezi sufletul cum iese

In haotice cuvinte,

Au înnebunit salcâmii

Și tu vrei sã fiu cuminte?

Farul

„Dacă aș fi romano-catolic, poate că ar trebui să fac un legãmânt pentru a construi o capelă închinatã unui sfânt; dar cum nu sunt catolic, juramântul l-aș face pentru a construi un far.” (Benjamin Franklin, iulie 1757)

Încă din antichitate, lumina a ghidat navele către port. La început a fost vorba de focuri controlate pe vârf de deal care avertizau navele că se apropie de uscat. Apoi, aceste semnale au fost alimentate de lumina lămpilor cu cărbune sau ulei susținute de oglinzi, ajungând astfel la navigatori departe în larg. Dar puterea acestei lumini era limitatã în nopțile adânci si furtunoase astfel cã, de-a lungul secolelor, multe pânze au fost abãtute de vânt și multe corãbii au eșuat, oameni și nave s-au lovite de țãrmuri neștiute și neobservate la timp.

(Cordouan, Credit: Hemis/Alamy)  

Totul s-a schimbat în 1820, când un fizician francez a inventat un nou tip de lentile: un inel de prisme cristaline dispuse într-o cupolă fațetată care putea reflecta lumina. Augustin Fresnel a instalat sistemul în Farul din Cordouan, situat în estuarul Gironde din Franța, la aproximativ 100 km nord de Bordeaux. Dintr-o dată, o singură lampă putea lumina drumul marinarilor pe distanțe de multe mile marine.

De atunci, tehnic, lucrurile au evoluat.

Farul nu și-a pierdut niciodatã importanța. 

Și nici farmecul, aș spune.

Așezat între pãmânt și apã, turnul singuratic și luminos în noptile adânci și în rãzvrãtirile naturii rãmâne ferm și stabil, un ghid în furtunã de un dramatism unic. 

Ca simbol, farul m-a dus mereu cu gândul la oameni. La cei care ne inspirã, la cei pe care sentimentele, ideile și valorile comune ne fac sã îi definim suflete afine când de fapt sunt mult mai mult. Sunt asemenea unei raze de luminã în întuneric. Oameni diferiți, dar care prin propria strãlucire îi lumineazã și pe alții; cu știința lor deschid minți și drumuri, cu sensibilitate și cãldurã dãruiesc echilibru, cu un surâs dau liniște între douã bãtãi de inimã, cu umor oferã nuanțe surprinzãtoare culorilor vieții.

Toți putem avea parte de întâlniri cu asemenea oameni, trebuie doar sã îi cãutãm, sã învãțãm sã îi (re)cunoaștem și sã îi ascultãm. 

„Dacă deschizi ochii foarte larg și privești cu atenție în jurul tău, vei vedea mereu un far care te va conduce pe calea cea bună! Privește cu atenție în jurul tău!”  

(Mehmet Murat Ildan)

Un far este construit pentru a avertiza, a salva, a proteja. Este și o sursã de armonie, de pace, de liniște, de contemplație, uneori de melancolie și nostalgie. 

Tot așa sunt și oamenii. Anumiți oameni. 

Sã nu le stingem strãlucirea prin critici inutile, rãutãți ascunse și mici invidii.

Riscãm sã ne pierdem și noi din luminã.