miercuri, 31 ianuarie 2018

Ofensiva TET


Ne apropiem de Anul nou vietnamez, TET Nguyen Dan.
Cine știe ceva despre Anul Nou lunar, îl numește de obicei Anul nou chinezesc. Nu greșim foarte mult dacă vorbim în general despre continentul asiatic. În fond calendarul este același și Anul Nou lunar se calculează la fel.
Numai că aici se numește TET și vă sfătuiesc să îl numiți așa când ajungeți în Vietnam sau vorbiți cu vreun localnic. Vietnamezii sunt oameni mândri și țin la sărbătoarea lor cu nume VIETNAMEZ.

În plus, acest moment sacru pentru familie și tradiții, în care armele tăceau chiar în timpul unor conflicte armate dure, a devenit celebru în lume tocmai datorită unui moment militar decisiv din timpul războiului cu americanii: Ofensiva TET.

sursa foto: Shutterstock
Mai exact, în dimineața zilei de 31 ianuarie 1968, peste 70.000 de soldați nord-vietnamezi, alături de partizanii Viet Cong, au lansat un atac surpriză asupra unor obiective civile și militare din Vietnamul de Sud. Armata americană și trupele guvernului din Saigon au suferit pierderi enorme înainte de a reuși cu greu să respingă ofensiva. Atacul dur și bine coordonat a fost considerat începutul sfârșitului acestui război condamnat din ce în ce mai dur de opinia publică americană.
Generalul Vo Nguyen Giap, comandantul forțelor nord-vietnameze, alesese această dată deplin încrezător că ofensiva TET va provoca mai devreme sau mai târziu nu numai colapsul Armatei Republicii Vietnam, ci și o rebeliune în rândul populației civile din sud.

Ostilitățile au continuat și negocierile pentru încheierea războiului au fost lungi.

Anul Nou a redevenit, în timp, un moment de pace.

Iar acum?

Acum se face curățenie generală în case, la blocuri, la instituții.
Pentru artiștii, amatori sau profesioniști, perioada de dinaintea Anului nou este extrem de intensă. Pereții, vitrinele, ușile, porțile interne sau externe sunt decorate cu însemnele noului an.

Culori vii, posibil mult roșu și galben, pentru îndepărtarea spiritelor rele, pentru noroc, pentru prosperitate.
 
Pentru PACE.




luni, 29 ianuarie 2018

Pe la Mall...


Bună dimineața.
Cum ați petrecut week-end-ul? Acasă, la cumpărături, la un film la mall?

Noi am fost la mall. 










I-am scris unei prietene din Italia care tocmai în momentul respectiv îmi trimitea un mesaj pe WhatsApp și ea m-a întrebat ce este un mall. Întâi am rămas surprinsă de întrebare ca mai apoi să realizez că are dreptate.
Noi folosim direct termenul din engleza americană dar în italiană se spune centro commerciale.
O amică franțuzoaică mi-a confirmat că și francezii folosesc galerie commerciale sau centre commercial, doar expatriații zic mall.
Noi suntem mai moderni, cel puțin asta este interpretarea mea. Pozitivă.
Lectură plăcută!

vineri, 26 ianuarie 2018

Talent

"La Douleur" (Durerea) este un film francez care a avut premiera pe 24 ianuarie.

Misiunea realizatorului Emmanuel Finkiel era din start una dificilă întrucât este vorba despre o ecranizare a unei cărți. Nu vorbim despre orice carte, ci despre una dintre cele mai importante opere ale scriitoarei Marguerite Duras. Deci, nu vorbim nici despre o scriitoare oarecare, ci despre cea definită drept misterul literaturii.


În iunie 1944 Franța se află sub ocupație germană. Scriitorul Robert Antelme este arestat și deportat. Tânăra sa soție, Marguerite, scriitoare și activistă în mișcarea de Rezistență, nu reușește să obțină nicio informație despre soțul său. Dispusă la orice sacrificiu pentru a-l regăsi, Marguerite se întâlnește cu un agent francez din Gestapo, Rabier, un bărbat singur și confuz. Cei doi încep o relație ambiguă care, deseori, se confundă cu însăși atmosfera din jurul personajelor. O agonie lentă și silențioasă pe fondul mișcării de Rezistență și în haosul eliberării Parisului.

O operă autobiografică cu puternică încărcătură istorică și emoțională, un text despre care autoarea spunea că nu este literatură, ci ceva în plus și ceva în minus. Un film pentru actori cu umeri largi, cum se spune, adică cu experiență și dexteritate în trecerea de la o nuanță la alta a interpretării.

Actrița aleasă să o întruchipeze pe Duras nu îi seamănă fizic. Este blondă cu ochi albaștri în timp ce Marguerite era brunetă cu ochii verzi.
sursa: marieclaire.fr
Melanie Thierry are treizeci și șase de ani și are ceva din Brigitte Bardot, un aer din alte timpuri, o divă care nu dorește să fie astfel considerată. Nu a vrut să o imite pe Duras, nici măcar nu a încercat. A ales însă ceva ce i s-a părut durasian, forța dublată de fragilitate, și a construit personajul.
Nemachiată, cu privirea câteodată de nepătruns, Melanie transmite exact ceea ce era Marguerite Duras: percepție, senzație.

Succesul de public și de critică este pe măsura talentului ei.

"Un film puternic, rar, pasionant" – Telerama
"O alchimie de o forță nebună" – Premiere
"O adaptare bulversantă" – Positif

Talentul creează personaje, iar din trailer-ul pe care l-am văzut, nu cred ca o altă artistă să fi reușit o astfel de apropiere de spiritul scriitoarei franceze.

Și pentru că am vorbit de o mare scriitoare, în plus se apropie weekend-ul, cum era să vă las fără ceva nou de citit?
Deci, Terapia prin cultură: Marguerite Duras, între viață și ficțiune


Lectură plăcută!

miercuri, 24 ianuarie 2018

Un vis...


Zilele aceastea în China, la Changzhou, se desfășoară Cupa Asiei la fotbal-tineret (AFC U₂₃)
Ieri seară în semifinale, Vietnam a întâlnit Qatarul, o echipă considerată superioară din punct de vedere tehnic.
Înainte de meci, antrenorul Vietnamului, Park Hang-seo, a fost destul de precaut în declarații. "Deși suntem conștienți de faptul că va fi un joc greu, avem însă credința că putem câștiga. Ea ne-a adus aici ", a declarat antrenorul.

Ieri seară, au vibrat cu echipa patru mii de suporteri pe stadionul chinez și toată țara aici.
Scorul la sfarșitul prelungirilor a fost de 2-2 (al doilea gol al Vietnamului, o execuție din lovitură liberă a la Hagi).

Au început loviturile de penalty.
Pe străzile din Saigon puteai circula fără grijă. Erau aproape goale. O atmosferă ireală în care se auzea doar "Vietnam, Vietnam".
Fata cu care am urcat în lift se uita la telefon și ofta. La un moment dat a ridicat privirea și mi-a spus în engleză: “ Is Vietnam, football, I cannot breath” (E Vietnam, fotbal, nu pot respira).

Au câștigat cu 4-3.
photo by VnExpress/ Anh Khoa
Și au devenit singura echipă sud-asiatică care intră într-o finală de campionat. O vor juca pe 27 ianuarie, cu Uzbekistan (care a învins Coreea de Sud cu 4-1)

Primul ministru al Vietnamului, Nguyen Xuan Phuc, a telefonat și a felicitat întreaga echipă.

Iar noi, noaptea, nu am mai dormit.


Acum așteptăm toți finala cu speranța că spiritul vietnamez, în sport ca și în istorie, va fi învingător. Contăm mult pe spirit, fiindcă Uzbekistan este o echipă foarte puternică care a bătut cam tot ce se putea bate în aceste calificări.

Eu care provin dintr-o țară care a vibrat la unison cu toți sportivii ei, vreau să cred în acest vis.

Căci, după cum spunea căpitanul echipei, Luong Xuan Truong, spiritul de luptă este una dintre cele mai bune arme ale Vietnamului.




marți, 23 ianuarie 2018

Concert la Saigon

Sâmbătă seara a avut loc concertul Orchestrei Filarmonice din Saigon. O manifestare sponsorizată de Camera de comert germană și alți câțiva filantropi.
Dirijorul spaniol, Unai Urecho, s-a conformat tendințelor moderne de prezentare a muzicii clasice și a început concertul cu explicarea anumitor pasaje din opera ce urma sa fie executată. Orchestra a participat cu entuziasm,  fără a fi pregătită dinainte pentru această fugă printre partituri. Totul a mers bine si spectacolul a început.
Inutil să vă descriu Liliacul de Strauss cu explozia lui de culoare, Marșul Radetzky, militar și pompos, executat tot în cinstea Noului An (de data aceasta asiatic), dar departe de continentul unde răsună el de obicei.

Apropo, știți cine a fost Radetzky? Un nobil ceh și mareșal de câmp, membru al Casei lui Radetzky din Regatul Boemiei. A slujit monarhia habsburgică în ultima perioadă a războaielor napoleoniene. Este cunoscut pentru victoriile din bătălia de la Custoza (24-25 iulie, 1848) și cea din Novara (23 martie 1849) în timpul primului război de independență italian. Se pare că era un om de onoare fie ca avea de-a face cu prieteni sau cu dușmani. Era și un mare iubăreț, cu opt copii din căsătorie și opt dinafara ei. Toate calitățile de erou care merită o dedicație artistică nemuritoare.
Dar sa ne întoarcem la concert. Membrii orchestrei erau toți eleganți și serioși, doamnele îmbrăcate colorat, așa cum știu ele că le stă bine.
Toate privirile, unele concentrate, altele un pic pierdute, s-au acutizat odată cu începerea programului.
Eu eram un pic nedumerită căci nu înțelesesem de ce
dirijorul

începe cu Liliacul de Strauss (în loc să termine cu el)




continuă cu Chopin (interpretat magnific la pian de o studentă de numai șaptesprezece ani, frumoasă și prețioasă ca o păpușă cumpărată de la duty-free), 
și lasă la final Simfonia a-8-a de Dvorak, o lucrare mai puțin executată în public în comparație cu alte opere ale sale.
În loc de crescendo, după mine, ne propunea un decrescendo.

Când am ajuns la Dvorak, am înțeles.
Orchestra saigoneză care executase până atunci corect toate partiturile, a devenit ORCHESTRĂ cu Simfonia lui Dvorak. A interpretat, s-a transformat într-un tot unic în care nu mai auzeai fiecare instrument în parte, a vibrat la unison, a glumit, pe alocuri a dat impresia că improviza.
Adică a făcut exact ce își propusese compozitorul.

Sufletul asiatic în comuniune cu cel european, mai bine zis, central european.
Mai aproape de noi. De felul nostru de a fi, de pădurile noastre cu sunetele lor, de romantismul popular.

Și în acel moment, fără să vreau, m-am întrebat: Cum l-ar interpreta ei pe Enescu?


Și pentru că am vorbit de muzică, vă propun DE PRIN LUME (5): O seară la Opera din Saigon
 

duminică, 21 ianuarie 2018

DOLIU GRAV

Așa că v-am speriat din titlu?
Dacă ar fi un titlu de articol online, de ziar, de publicitate la o emisiune, ați da un click, ați merge fuga la chioșc să cumparați materialul cu pricina sau ați sta neclintiți în fața televizorului să vedeți despre ce este vorba. Exact așa am procedat eu sâmbătă când am întrerupt ce aveam de făcut ca să citesc semnalarea online a unui articol despre o personalitate artistică pe care o urmăresc cu mare drag.
Și ce am aflat din conținutul articolului cu titlul de mai sus?
Că artistei i-a murit câinele.

Să nu mă înțelegeți greșit. Pentru sufletul unui om este un doliu moartea unui prieten drag precum un animal de companie. Vă spune cineva care a plâns zile întregi după Bobiță, perușul verde cu galben pe care l-am iubit timp de opt ani. Cu disperare am încercat să îl îngrop în grădina din fața blocului, pe o iarnă năpraznică care ne înghețase și sufletele. Deci, înțeleg ce înseamnă durerea de acest tip și o împărtășesc.

Dar eu cred ca aici este altceva. Interesul de a obține cu orice preț un Like, de a exploata curiozitatea omului care intră pe site și este contabilizat la vizualizari. Exact ca cei care pun lucruri vulgare pe Facebook și apoi bat toba că au followers cu duiumul.

Poate că doliul grav este chiar moartea bunului-simț și al respectului pentru celălalt. Nu numai la scris dar și în viața de toate zilele. Să faci audiență (și nu numai) cu orice preț.
Este corect? Este de bun-simț?
Să nu îmi spuneți că așa este dar cititorul se lasă păcălit o dată și nu mai cade a doua oară în plasă. Nu cred că e chiar așa, pentru că a doua oară este o altă plasă, lucrată și mai și. Cine face asta e maestru și noi ceilalți trebuie să o recunoaștem.

Însă, fără să vrei, îți vine un dubiu atroce cu privire la ce faci tu. Merită să te chinui să dai conținut unui articol ca să nu ocupi spațiul de pomană pe google și nici să îți bați joc de timpul cititorilor tăi?
Nu e mai ușor să scrii la limita vulgarului pentru o audiență imediată, decât să muncești ca într-o redacție de ziar, cu dată limită pentru publicare, idei originale, corectură, coerența povestirii etc și să aștepți ca încetul cu încetul românii să te cunoască, să te aprecieze și cu pași mărunți să se adune la citit?
Nu e mai ușor să scrii cuvântul  „exploziv” în titlul unui articol care  în conținutul său nu este altceva decât un foc de paie?

Sigur, poți spune că te-ai adaptat cerințelor.
După cum spunea François de La Rochefoucauld (scriitor francez): “Oamenii nu ar trăi mult timp în societate dacă nu s-ar înșela unul pe celălalt”.
Deci, iată, am găsit și explicația. E în regulă.

Nu, nu este în regulă. Nu pentru mine.
Mă încăpățânez să fac lucrurile așa cum știu eu că trebuie făcute pentru ca să am siguranța că cine mă caută va găsi ce își dorește, va savura un conținut care are legatură cu titlul, o informație din orice domeniu și nu un fals.
Puțini dar buni. Sau mulți și buni.
Vă invit cu căldură să vă înscrieți la rubrica Persoane interesate (followers) și să comentați pe blog, ca să dăm noi tonul și conținutul discuției.
Împreună, scriind și citind, cu pasiune și responsabilitate, putem schimba ceva.

Și aici îl putem cita pe Ralph Waldo Emerson (eseist și poet american):
”Nu mergeți unde duce drumul, mergeți în schimb unde nu există drum și lăsați acolo o urmă“.




Ce spuneți? Rochefoucauld sau Emerson?

vineri, 19 ianuarie 2018

Vietnam și nimic în plus

Bună ziua. Astăzi sunt în întârziere. 
Bem împreună cafeluța de după-amiază.
Azi dimineață (că, deh, ne despart cinci ore de fus orar!) am vizitat Muzeul de Istorie a Vietnamului.

Trebuie să mărturisesc că i-am pășit pragul puțin cam sceptică.
Punctele de forță în Saigon sunt Palatul Independenței și al Reunificării, ilustrat ca o redută niciodată cucerită de inamic și Muzeul de război, care parcurge întreg dezastrul și cumplita suferință prin care au trecut saigonezii în conflictul armat cu americanii. 

Dar pentru că voiam să vă încep povestirile cu Vietnamul înaintea Saigonului, mi-am zis că o rapidă trecere în revistă a informațiilor nu strică nimănui. Mă așteptam la un muzeu decent ca prezentare și cu foarte multă retorică în descrierea evenimentelor istorice. O oră ar fi fost suficientă.

Am petrecut aproape trei ore, într-o clădire gândită armonios și firesc în desfășurarea ei, cu un aspect de conac colonial, cu o minunată curte interioară pe tipicul celor asiatice, îngrijită, colorată și liniștită. Un fel de yoga pentru minte și suflet.
Așa că, vă propun o nouă pagină, DE PRIN LUME: Vietnam (4), dedicată istoriei sau, mai bine zis, rezistenței acestui popor de la care avem ceva de învățat. Ca întotdeauna, va fi istorie și imaginație, impresii personale ca vizitator și, un pic, ca locuitor al acestui oraș.

Și pentru că de Vietnam și, în mod special de Saigon, este legat renumele profesional al unei excepționale corespondente de presă, Oriana Fallaci, vă propun o altă nouă pagină, TERAPIA PRIN CULTURĂ: Oriana Fallaci - o viață în prima linie.

Lectură plăcută!




joi, 18 ianuarie 2018

Viața bate filmul?

Theatrical release poster

De puține zile a avut loc în Statele Unite premiera filmului The Post. Pelicula, avându-l pe Steven Spielberg regizor și producător, îi propune în rolurile principale pe Meryl Streep și Tom Hanks. Cei trei fac parte pentru prima dată dintr-un proiect comun, și tot împreună au făcut un adevărat tur de forță participând la interviuri televizate, la întâlniri cu critica de specialitate, cu publicul, la conferințe de presă.
I-am văzut, în special pe cei doi protagoniști, distrându-se și dându-și coate ca adolescenții la The Ellen DeGeneres Show sau la CBS This Morning. Doi actori care s-au bucurat să lucreze împreună în film și s-au bucurat de asemenea să îl și promoveze. Fără aere de superioritate, fără gesturi obosite sau plictisite. Adevărați profesioniști.

Dar nu despre asta vroiam să vă vorbesc.
Am citit că anumiți critici au subliniat lipsa de acuratețe a filmului care face din ziarul Washington Post aproape singurul protagonist în lupta pentru restabilirea adevărului privind războiul din Vietnam, trecând astfel în planul doi New York Times care a declanșat, practic, întreaga poveste. Unul dintre consilieri chiar a declarat că este un bun film dar o istorie proastă.

Eu cred că adevărata poveste, pe fundal istoric și cu implicațiile de rigoare este a protagonistei și, anume, a lui Katharine Graham.

Katharine Meyer "Kay" Graham
Născută în anul 1917 la New York, într-o familie înstărită, în 1938  începe deja să lucreze în redacția ziarului achiziționat de tatăl său cu numai cinci ani în urmă.
Nu își face false iluzii privind rolul său în interiorul organizației și, ca atare, nu o deranjează faptul că tatăl îi predă practic ziarul ginerelui, Philip Graham. Chiar se bucură văzând în acest gest o recunoaștere a meritelor soțului ei. Katharine Graham activează pe scena socială a capitalei americane, crește patru copii și suportă toanele și aventurile extraconjugale ale soțului.
Pentru asemenea personaje, puternice în intimitatea lor dar actori în roluri secundare, cred că viața are întotdeauna pregătită Marea Schimbare. Trecerea la un rol principal este însoțită de riscuri. Și Katharine Graham și le-a asumat din plin.
După sinuciderea lui Philip Graham, Katharine preia frâiele ziarului și devine CEO, fiind practic singura femeie într-o asemenea poziție în cadrul unei companii de presă. Fără un model feminin de urmat, întâmpinând dificultăți în a fi luată în serios de către bărbați, colaboratori direcți sau simpli angajați, luptă spre a nu-si pierde încrederea în forțele și capacitățile proprii și promovează prin toate mijloacele egalitatea între sexe în cadrul companiei.
Dar, mai presus de toate, conduce ziarul și ia decizii riscante în momente cruciale ale istoriei. Într-un moment delicat pentru compania sa decide publicarea unor documente ale Departamentului american al apărării, privind intervenția politico-militară în Vietnam și, mai apoi, îi sprijină pe cei doi tineri ziariști, Bob Woodward și Carl Bernstein, în ancheta lor privind conspirația Watergate, care va duce la demisia președintelui Nixon.
Va continua să conducă ziarul, să nu se sperie de amenințări, va scrie o biografie, intitulată Personal History, cu care va câștiga Premiul Pulitzer în 1998.
Va continua să muncească căci “nimeni nu poate evita îmbătrânirea, dar îmbătrânirea productivă este altceva”.
Nu se va enerva pentru eventualele greșeli: "O greșeală este pur și simplu o altă modalitate de a face lucrurile".
Intr-un cuvânt, se va distra.
Căci “să îți iubești munca și să simți că ceea ce faci contează, cum ar putea fi ceva mai distractiv?”

În concluzie, haideți să vedem The Post și, poate, să revedem Toți oamenii președintelui (cu minunea aia de Robert Redford tânăr!).


miercuri, 17 ianuarie 2018

MICA SIRENĂ



Nu mai țin minte la ce vârstă am citit Mica sirena de Hans Christian Andersen. Da, am citit povestea înainte să văd filmul lui Disney.
Și m-a marcat enorm. Dacă țineți minte, sfârșitul poveștii este trist.
Așa că ce am făcut? I-am schimbat în mintea mea finalul. În capul meu se termina mereu bine.
Nu am spus nimănui fiindcă nu se contrazice o operă de artă dar m-am întrebat adesea dacă Andersen ținea într-adevăr la copii, dacă încerca să intre în mintea lor sau poveștile erau mai mult un mod propriu de refulare.

Walt Disney, de exemplu, pentru mine a fost mereu credibil. Mulți l-au criticat că schimbă finalul la povești, sau le face dansante sau transformă personajele. Dar ce te puteai aștepta de la unul care în tinerețe se culca în coșciugele pe care le livra din partea firmei și stătea nemișcat până când se aduna lumea în jur să vadă mortul. Și atunci se ridica și îi punea pe toți pe fugă. Era infantil? Nu știu, dar avea umorul unui copil și vocația de a-i înțelege pe copii.

În fine, astăzi ne-am modernizat. Nu mai credem în Feți-Frumoși, producem bucătării de jucărie în culori unisex și ne supărăm dacă păpușile sunt oferite doar fetițelor. Și, mai nou, îi învățam pe copii de mici că nu există Moș Crăciun fiindcă nu vrem să ne reproșeze mai târziu că nu am fost cinstiți cu ei, că știam adevărul și l-am ascuns.
Vi se pare logic? Creștem niște copii cinici care nu mai cred în nimic altceva decât în tabletă și în telefon, preocupându-ne de detalii când poate îi mințim în lucruri esențiale. Și apoi, mie nu mi se pare așa traumatizant să descoperi că nu există Moș Crăciun și pe copii nu îi aduce barza. Face parte din procesul de creștere, vine firesc și simplu.

Așa că am continuat să tac când partenerii mei de discuție subliniau necesitatea unei abordări pragmatice a poveștii și a unui final realist. Viața nu înseamnă "au trăit fericiți până la adânci bătrâneți", că uite câte divorțuri sunt, nu mai prididesc tribunalele.
Și eu tăceam...

Până într-o seară la o cină cu prieteni "foarte intelectuali". În special unul care avea mereu ceva de zis. Happy-end-urile sunt absurde, kindle-ul pentru citit nu are niciun rost, mai bine te cari pe avioane și prin trenuri cu cărțile copertate, Vietnamul nu ar trebui să se modernizeze fiindcă șarmul constă tocmai în casele tradiționale dărăpănate pe care noi turiștii le fotografiem de zor etc.
Și? Și nu am mai putut să tac. Am deschis gura și am zis doar una dintre multele pe care le aveam pe vârful limbii: "Eu cred că Andersen nu era sănătos la cap. Pe mine nu m-a traumatizat desenul lui Disney care schimbă finalul, ci povestea originală"
Și știți care a fost surpriza? Că un profesor irlandez de literatură, care era cu noi la masă, m-a aprobat cu gesturi de italian: "Bravo, așa este".


sursa: the-toast.net
Și am mai descoperit ceva. Am descoperit că Alice Munro, premiul Nobel pentru literatură, a început să scrie foarte devreme. S-a întâmplat când a citit Mica sirena. A ieșit din casă și, în timp ce dădea ture în jurul casuței din cărămidă, a schimbat în gând finalul poveștii. Nu de alta, dar amărâta aia de sirenă care își dăduse vocea pe o pereche de picioare și care acum suferea probabil la fiecare pas, merita un alt final. Unul fericit. Și noi la fel.
Deci cum rămâne cu realismul? Ce părere aveți?
Hai să recitim Cenușăreasa. Se termină bine, vă garantez!

marți, 16 ianuarie 2018

Atitudine în artă

Pentru unii a fi modern înseamnă a fi mereu în pas cu moda și cu noile tehnologii.  
Pentru alții, însă, modernitatea ține de o atitudine  care nu depinde de epocă, nu este dată, ci trebuie creată și menținută tocmai pentru pune în discuție ordinea aparentă a unei epoci.
Ține de artă.




În toamna trecută, pe 11 octombrie, MoMA (Muzeul de artă modernă din New York), în parteneriat cu fundația Louis Vuitton, a deschis la Paris o expoziție-manifest pentru modernitate.  Din lucrările expuse fac parte capodopere din diverse perioade, de la nașterea artei moderne până în zilele noastre, trecând prin genul abstract sau minimalist. Este vorba despre 200 de opere de artă provenind din șase secțiuni ale muzeului american, unele expuse pentru prima dată în Franța, precum Pasărea în spațiu a lui Brâncuși. 

Colecția este însoțită de documente din arhiva MoMA, rar prezentate publicului, care urmăresc istoria muzeului și ajută la contextualizarea operelor.

A mai rămas puțin timp până în 5 martie, data la care expoziția își va închide porțile.
Mergem?



luni, 15 ianuarie 2018

Cititul – un hobby sănătos



Cititul este o pasiune cu efecte pozitive asupra sănătății. Indiferent că este vorba de carte tipărită sau versiune electronică de ultimă generație, rezultatul este același.


Se pare că, după aproximativ zece minute de lectură, inima noastră începe să bată mai încet, mușchii se relaxează și stresul scade drastic. Deci, putem spune că cititul este o modalitate bună de a ne relaxa, de a depăși stresul și chiar de a lupta împotriva insomniei fără prea mult efort.
Din punct de vedere psihologic, este dovedit că persoanele care citesc, mai ales un anumit tip de literatură, dezvoltă un nivel de empatie superioară mediei. Sunt în măsură să înțeleagă situațiile, gesturile și trăirile celorlalți, prin urmare au relații sociale armonioase.
Mintea unui cititor este mult mai agilă și mai suplă, menținerea ei antrenată previne patologii precum demența senilă și Alzheimer. Capacitatea de memorizare și de atenție câștigă, de asemenea, din citit.
Un alt beneficiu adus de petrecerea timpului liber în lumea cărților constă în dezvoltarea unui vocabular variat și complex și a unui limbaj bogat și corect.

În cele din urmă s-ar părea că lectura are și un fel de funcție cathartică: conștientizarea faptului că unele întrebări pe care ni le punem au făcut subiect de speculații pentru o lungă perioadă de timp ne ajută să înțelegem ca și alții s-au confruntat cu anumite probleme și au trecut prin evenimente similare celor trăite de noi și, ca atare, suntem capabili să înfruntăm realitatea și să reușim în ceea ce ne propunem.
Deci, iată, un fel de ședință terapeutică cu cei mai mari autori din toate timpurile!!!

Dacă cele de mai sus v-au convins, vă invit să citiți pagina (2) din ciclul “TERAPIA PRIN CULTURĂ”, intitulată Tatiana de Rosnay sau mitul familiei.
Lectură plăcută!

sâmbătă, 13 ianuarie 2018

O lume minunată

Am cunoscut o femeie inteligentă și frumoasă. O ingineră cu talent în tehnică și limbi străine și cu mult, mult umor. Fascinată de modul în care se mișcă, cum râde și vorbește sau cum își atenționează cei trei băieți, foarte bine educați de altfel, să stea cuminți la masă, mă întrebam deunăzi cum mi-aș descrie amica în puține cuvinte.
Și am găsit. O femeie solară.
Are ceva din soarele care ne încălzește trupurile și ne luminează sufletele, un pic din culorile curcubeului și foarte mult din eleganța unei feline. 
Provine dintr-o altă cultură, are o experiență de viață diferită de a mea, gusturi și idei originale.
În discuțiile noastre am descoperit, însă, că avem aceleași visuri pentru copiii noștri, că ne iubim la fel părinții și ne-au întristat cam aceleași lucruri pe drumul vieții.
Vă doresc din inimă să cunoașteți alți oameni, să apreciați nuanțele, să găsiți mereu ceea ce ne unește cu ceilalți și nu ceea ce ne desparte.

Un sfârșit de săptămână frumos!


Iar pentru că se încheie o altă săptămână, vă propun să ascultați o piesă unică pe https://www.youtube.com/watch?v=BlDgQOd3p-0
și să citiți din ciclul DE PRIN LUME, al treilea episod despre Vietnam.
Un simbol al feminității vietnameze: “ào dài “.
Lectură plăcută!

vineri, 12 ianuarie 2018

Morile de vânt


(foto Instyle.com)

Oprah Winfrey, realizatoarea de televiziune americană, care tot ce face transformă în succes, a scris o pagină importantă în istoria Globurilor de Aur. Este prima femeie de culoare care a primit premiul Cecil B. De Mille. Iar discursul său din 7 ianuarie a fost unul pe măsura.
A început așa:
"În 1964 eram o fetiță care stătea pe podeaua în linoleum din casa mamei mele în Milwaukee, urmărind-o pe Anne Bancroft care prezenta Oscarul pentru cel mai bun actor la cea de-a 36-a ediție a premiilor Academiei. A deschis plicul și a rostit cinci cuvinte (versiunea originală în engleză) care au făcut literalmente istorie: Câștigătorul este Sidney Poitier. A urcat pe scenă cel mai elegant bărbat pe care îmi amintesc sa îl fi văzut vreodată. Cravata lui era albă, pielea evident neagră și era sărbătorit. Nu mai văzusem niciodată un bărbat negru sărbătorit așa. Am încercat de foarte multe ori să explic ce înseamnă un asemenea moment pentru o fetiță, un copil care privește de pe niște scaune sărăcăcioase în timp ce pe ușă intră mama, obosită până în măduva oaselor de munca pe la casele altora."
Pare simplu să trezești emoții, nu?
Și mulți susțin ca este. Că are în spatele ei o echipă extraordinară specializată în marketing, sociologie și psihologia maselor. Că Oprah este doar un cap cu o cască auriculară wireless în care i se șoptește ce să spună. Și ea, cuminte, repetă de zeci și zeci de ani.
Eu cred, însă, că este UN CREIER. Nu poți ajunge la acest nivel fără substanță. 
Nu când ai plecat de jos. Oprah nu a avut niciodată atuul frumuseții. Într-una din lecțiile de viată de pe propriul canal online (OWN), Oprah Winfrey declară că nimeni, niciodată, nu i-a făcut vreun compliment legat de frumusețe. Nici la 3-4 ani, nici la 8 și nici mai târziu. Dar, în schimb, i s-a zis de mică că e deșteaptă, că știe să citească și să vorbească foarte bine iar, mai târziu, că este extrem de bine pregătită. Asta a fost tot. Cartea ei de vizită, sensul valorii în viață.
Că ne place sau nu cum își realizează emisiunile, ce invitați are, pe cine apreciază sau pe cine detestă, cum își cheltuie banii, dacă candidează sau nu la președinție, este treaba fiecăruia.
Rămâne însă o profesionistă desăvârșită iar cine o atacă vorbind de echipa din spate ar trebui să știe ca oameni ca ea sunt în primul rând formatori de profesioniști. Fiindcă știu ce să ceară celorlalți, fiindcă cunosc realitatea și își cunosc limitele pe care le transformă în puncte de forță.
Iar când sunt atacați pe meserie, transformă energia negativă în putere.
Pe principiul morilor de vânt....

Părerea mea...




joi, 11 ianuarie 2018

Artă "sclipitoare"



Celebrități ca Madonna, Jim Morrison, Winnie Harlow și mulți alții nu au fost niciodată mai "sclipitori" ca acum. O artistă canadiană de treizeci si unu de ani, desenează portrete folosind doar...lipici și sclipici.
Cu o diplomă în artă la Universitatea Ryerson din Toronto, Trilli a creat un stil în care se perfecționează de cel puțin zece ani. În ultimii trei ani s-a dedicat portretisticii iar succesul alegerii sale este demonstrat de numărul crescând al celor care o contactează pentru comenzi. Oameni obișnuiți dar și vedete precum Kirk Hammett (Metallica), Drake (rapper și compozitor canadian) și Paris Hilton (nu e nevoie de prezentare, așa-i?).
Trilli dedică fiecărei opere în medie între 15 și 50 de ore, folosind o schiță fidelă unei fotografii de referință pe care o acoperă cu lipici și apoi cu pulbere colorată in diferite nuanțe. Lucrările sale sunt expuse în multe țări printre care Marea Britanie, Japonia, Noua Zeelandă și Australia.
Este un stil modern, cu strălucirea (sau mai bine zis glamour-ul) zilelor noastre iar promovarea operelor este pe măsură, pe Instagram și Facebook.

Tot pe linia modernității se înscrie, cred eu, un artist vietnamez pe nume Le Nguyen Vy. Cunoscut pentru fotografiile sale imprimate pe piatră și frunze, artistul și-a propus un nou obiectiv: imprimarea fotografiei pe scoici. O adevărată provocare întrucât scoicile nu au o suprafață plană și 80% din procesul de imprimare se realizează manual.

















Prin operele sale, artistul demonstrează că totul e posibil. Inclusiv, realizarea tuturor celor 12 semne zodiacale pe scoici.






Iar pentru că într-adevăr nimic nu este imposibil, experimentează de trei luni imprimarea pe cristal. Căci, după cum afirmă acest artist eclectic, cristalul creează efecte de lumină sclipitoare, imaginile parând animate.



miercuri, 10 ianuarie 2018

Contra curentului


Într-un text publicat de ziarul Le Monde este apărată "libertatea de a inoportuna" a bărbaților, ca parte esențială a libertății sexuale. Din grupul care susține ca "violul este o crimă, dar dragostea insistentă sau stângace nu este un delict precum nici galanteria o agresiune macho", fac parte peste o sută de scriitori, cercetători, jurnaliști și actrițe.

Creată de scriitorii Catherine Millet sau Catherine Robbe-Grillet și aprobată de personalități precum Catherine Deneuve, Brigitte Lahaie sau jurnalistul Elisabeth Lévy, această veritabilă tribună se disociază de mișcările născute din afacerea Weinstein, de "revenirea puritanismului" și apariția "unui feminism care ia forma urii față de bărbați și sexualitate".
"Acum suntem suficient de capabili să recunoaștem că impulsul sexual este prin natura lui ofensiv și sălbatic, dar suntem de asemenea suficient de clarvăzători pentru a nu confunda dragostea stângace cu agresiunea sexuală", continuă semnatarii textului.

Vă puteți imagina reacțiile în media.

Într-un twitter, fostul ministru pentru drepturile femeii, Laurence Rossignol, a definit inițiatoarele dezbaterii drept femei inteligente care scriu enormități.
Pe internet luările de poziție s-au intensificat. Mulți au comentat în special un pasaj din scrisoare care invocă dreptul femeii de "a se asigura că salariul ei este egal cu cel al unui bărbat dar de a nu se simți traumatizată de o atingere în metrou, chiar dacă este considerată un delict."
"Ultimul metro al lui Catherine Deneuve a fost în 1980", a comentat mucalit un cititor, referindu-se la filmul lui François Truffaut în care a strălucit celebra actriță.

Voi ce credeți?










luni, 8 ianuarie 2018

Invitație pentru profesori

Alberto Angela este un paleontolog, comunicator științific, scriitor și ziarist italian.
De mulți ani face emisiuni de succes in Rai (Radioteleviziunea italiană), aducând în atenția telespectatorilor istoria antică, arta și cultura italiană, precum și succesele în cercetarea științifică sau în explorarea cosmosului.
Ultimul său proiect este prezentarea în patru episoade a adevăratelor minuni ale Italiei, opere culturale ce fac parte din patrimoniul UNESCO. Un patrimoniu în care, relativ mica peninsulă italiană, are înscrise 53 de situri față de China, o țară cât un continent, care posedă 52.
Numai Sicilia, de exemplu, are același patrimoniu precum Egiptul.
După cum spune Alberto Angela, "când se vorbește despre Raffaello, Michelangelo, Giotto, Da Vinci, se spune doar, mari genii ale Renașterii. Și nu este așa. Sunt italieni, exponenți ai Renașterii. Trebuie precizată originea care de multe ori este uitată. Ce ar fi Muzeul Louvre fără arta italiană? Trebuie să o spunem, suntem o națiune mică, foarte mică, cu o enormă greutate în istorie."
Un itinerariu de artă și frumuseți naturale în 15 mii de km, de la sud la nord, trecând prin Agrigento (Valea Templelor), Assisi, Siena, Matera, Alberobello (Puglia), Cerveteri și Milano.

Primul episod, transmis joia trecută pe RAI 1, a ținut în fața ecranelor peste cinci milioane și jumătate de italieni (audiență de 23,8%) și a entuziasmat rețelele de socializare. Iar ceea ce este cu adevărat extraordinar a fost prezența masivă a tinerilor care s-au grăbit să își comenteze impresiile astfel încât ashtag#Meraviglie a fost timp de multe ore pe primul loc în Twitter Trend Italia.

Cum a reușit și cum reușește de fiecare dată? Atunci când face un program intitulat Asta-seară la Florența, ori Povestea secretă a Columnei lui Traian, sau Pompei, numărătoarea inversă ?
E de ajuns să citim titlurile.
Sunt moderne, sunt atractive și ascund o invitație. Invitația de a descoperi și altceva decât ceea ce citim în cărțile de istorie.
Ori pur și simplu, ceva în plus.

Alberto Angela este profesorul pe care tinerii și-l doresc.
Un fel de Indiana Jones.
Fie că vizitează în plină noapte Muzeul Egiptean din Torino, ori se plimbă la Veneția unde pașii i se intersectează cu cei ai lui Carlo Goldoni (interpretat de actorul Giancarlo Giannini), sau comentează cu voce caldă și dicție perfectă reconstituirea computerizată a dezastrului de la Pompei, Alberto Angela se mișcă cu naturalețe prin cadru, emfatizează detaliile și dezvăluie secrete. Cum ar fi, de exemplu, trucurile folosite de Leonardo Da Vinci pentru surâsul Giocondei. Sau faptul ca Mona Lisa nu are nici gene, nici sprâncene. 
Și, fără să ne dăm seama, prinși de ritmul povestirii, învățăm.
Și ne conectăm la internet să studiem izvoarele istorice, să vedem dacă a fost chiar așa. Iar când mai avem un moment liber, citim pe tabletă sau pe telefon.
Tinerii zilelor noastre nu sunt mai ignoranți decât eram noi la vârsta lor. Au nevoie doar de profesori ai zilelor noastre. Deștepți, bine pregătiți (căci numai cineva bine pregătit poate "jongla" cu informațiile), cu minte deschisă, cu dorința de a pune și a se pune în discuție.
Căci, și aici revin la prima mea dragoste literară, nu renunți la Eminescu fiindcă tinerii stau toată ziua pe iPad, ci îl duci pe Eminescu pe tabletă. Și vei descoperi împreună cu elevii, fără exagerări și contorsionări mentale, cât de moderni sunt clasicii noștri.
Si, într-o bună zi vei fi, poate, martor la o discuție ca cea de mai jos.

"Realizați că noi în Italia avem:
- sute de opere de artă
- Alberto Angela
- Alberto Angela care ne explică sutele de opere de artă?
Ce noroc pe noi!" #Meraviglie

   <<Meraviglie - La penisola dei tesori>>
  








Cer prea mult?

sursa education-seattle pi Printre caietele de școală ale fetiței mele există unul mărișor, format A4, destinat poeziei. În mod regulat...