TERAPIA PRIN CULTURÃ: Simbolul Romei

Roma are multe simboluri care fascinează întreaga lume. Pentru chinezi când numești Cetatea eternă spui Colosseum, pentru vietnamezi San Pietro, pentru europeni Piazza di Spagna, Piazza Navona, catacombele și multe altele.
Pentru italieni Tibrul cu cartierul Trastevere.
Dar, mai presus de toate, romanii se gândesc la emblema lor de suflet, Nannarella .

Pasiunea pentru film s-a născut dintr-o lacrimă în plus și dintr-o mângâiere în minus.(Anna Magnani)

Anna Magnani se naște la Roma pe 7 martie 1908 și va întruchipa spiritul Romei, chiar dacă familia din partea mamei era din Ravenna. Din tată necunoscut și cu mama plecată după naștere în Egipt, Anna este crescută de bunica maternă într-o casă locuită de cinci mătuși.
Studiază pianul, urmează liceul și între timp se duce la Alexandria să-și viziteze mama căsătorită cu un austriac bogat. Experiența este dureroasã întrucât realizează că cea care, ani de-a rândul, îi trimisese rochii luxoase din dantelă, negând parcă viața modestă pe care fiica o ducea în Italia, nu reușeste să o iubească așa cum Anna și-ar fi dorit.
Reîntoarsă acasă, abandonează studiul muzicii care nu îi poate alina supărarea. Se îndreaptă către actorie, termină cursurile Academiei de artă dramatică și din 1929 până în 1932 face parte din compania de teatru Vergani-Cimara.
Joacă roluri de chelneriță sau cântăreață în filme fără pretenții și nu se consideră aptă pentru cinema. Cu trăsături atipice, nefotogenică și cu patos exacerbat, poate face teatru dar filmul este peste puterile ei. Cel puțin așa îi repetă bărbații din viața ei, cei pe care ea îi ajută cu generozitatea care o deosebește de ceilalți.

Din aceeași generozitate acceptă un rol în filmul lui Rossellini, Roma città aperta (1945). După cum povestea guvernanta ei, în fiecare dimineață când veneau să o ia la studio, Anna Magnani din camera ei, încă în capot, întreba dacă au adus banii căci îi era frică că nu va vedea o liră la sfârșitul filmului. Iar când guvernanta îi spunea că dacă nu se duce îi nenorocește pe toți din echipă și își pierd posturile, se ridica de pe marginea patului, se îmbrăca și ieșea rapid pe ușă.
Anna Magnani are doar un rol secundar în filmul lui Rossellini plin de povești și de protagoniști. O scenă a morții (click aici). 

Proiecția americanã a filmului o face celebră. Lumea se îndrăgostește de patosul ei, de nefotogenia ei, de trăsăturile ei atipice.



„Pentru mine si tatăl ei ea e cea mai frumoasă”.(din filmul Bellissima, 1951)

Iar italienii văd în ea orgoliul unei națiuni înfrânte în cel de-al doilea război mondial, disperarea unei mame care descoperă în viața reală că unicul ei fiu, Luca, este afectat de poliomielită. Un fiu avut din relația cu un actor mai tânăr cu opt ani, Massimo Serato care a părăsit-o imediat ce a aflat de sarcină. Singură și înnebunită de durere, Anna încearcă toate tratamentele într-o Italie lovită de război iar, în cele din urmă, își duce copilul în Elveția. Va munci să îi plătească tratamentele și va duce o viață de navetistã pe ruta Roma-Lausanne până când Luca va împlini 16 ani.
Toată dragostea, toate speranțele dar și înfrângerile le dezlănțuie într-un film celebru, Bellissima de Luchino Visconti (1951). click aici


O femeie care știa să înfigă ghearele în inimă
(Tennessee Williams, dramaturg american) .

Părăsită de Rossellini care începuse deja o relație cu Ingrid Bergman, Anna are tăria să recunoască că o doare mai mult separarea profesională de regizor decât cea personală. Îi este teamă și o spune destul de des că nu va mai reuși să își satisfacă publicul, că îi va dezamăgi pe cei care se oglindesc în ea. Magnani are obiceiul să dea note scenariilor pe care le primește și, apoi, în respect pentru scenariști și scriitori reîncepe cititul scenariilor de la cele cu note mici. Nu de alta dar dacă cumva greșește în aprecieri și cineva are de suferit?

Fără Rossellini, Anna Magnani pleacă în America (cu vaporul căci îi este o frică groaznicã de avion) unde filmează La rosa tatuata (The Rose Tattoo).

Rol scris pe măsură de prietenul și admiratorul ei,  marele scriitor american Tennessee Williams (Un tramvai numit dorință, Pisica pe acoperișul fierbinte și multe altele).

Anna nu știe nicio boabă de engleză, învață replicile cât poate de bine și se întoarce în Roma ei dragă.
Nu participă din superstiție la ceremonia Academiei de film. Face și pariu pe 100 de dolari că nu va câștiga.  Nu se poate cu o concurență precum Katherine Hepburn, Jennifer Jones sau Eleanor Parker.
Iar pe 21 martie 1956 este prima actriță italiană din istoria Premiilor Academiei americane de film care câștigă Oscarul pentru rolul ei, Serafina Delle Rose. Va mai câștiga premiul BAFTA și Globul de Aur pentru cea mai bună actriță într-o dramă. Oscarul este înmânat de Jerry Lewis actriței Marisa Pavan, și ea nominalizată pentru rol secundar în același film, o tânără entuziastă care o ia la fugă spre scenă și aproape că smulge statueta din mâinile celebrului comic american. 

“Tuturor ne era frică de Anna Magnani” (Massimo Ranieri)

Magnani pentru actori si regizori are faima că este vulcanică, ba chiar isterică. În realitate, iubește oamenii dar nu industria filmului iar ironia este singura care o ajută să depășească necazurile, să surâdă și să meargă înainte cu fruntea sus. Glumește cu toți cei care merită. Machiorului care încearcă să-i astupe ridurile îi spune: „Mai ușor. Mi-a trebuit o viață ca să le fac".


Se emoționează mereu și transmite emoția ca în filmul La sciantosa, în care un tânăr soldat, interpretat de Massimo Ranieri, o îndeamnă să cânte pentru soldații răniți pe front.


“Am ales această profesie pentru că am vrut să fiu iubită, să primesc toată dragostea pe care a trebuit mereu să o cerșesc”
(Anna Magnani)

Din 1970 începe decăderea. La Magnani e bolnavă.
Are o ultimã apariție în Roma de Fellini. Memorabilă.
Noaptea, o Anna Magnani suferindă traversează străzile Romei. Îi răspunde lui Fellini și, râzând, închide ușa din fața camerei și cu ea o lungă și magnifică carieră de film.

Cea despre care americanii spuneau că nu trebuie să știi italiana ca să o înțelegi, că actrițele americane par pe lângă ea figuri de ceară, moare de cancer pancreatic pe 26 septembrie 1973, la vârsta de 65 de ani.
Roma se blochează pentru funeralii. Anna Magnani îi aparține.
Nannarella este Roma iar ceilalți italieni suferă și își invidiază capitala. Sau după cum spune, mucalit, un admirator din sud: “Femeia asta a avut un singur defect. Nu s-a născut la Napoli.”

Și pentru că aparține Romei să o vedem într-o secvență celebră. E încă de actualitate!


"Salut fraternitatea oamenilor, lumea artelor și Anna Magnani"
(Yuri Gagarin, 12 aprilie 1961, declarație după prima rotație în jurul pământului cu Vostok)


Un comentariu:

Octombrie

Nu știu de ce dar pentru mine luna octombrie are vocea lui Dolly Parton. Nu septembrie, nu noiembrie. Octombrie. Miezul toamnei, luna...