Și ninge.
Iar eu îmi descopăr încă o dată trăsăturile contrastante. Am crescut într-o țară cu patru anotimpuri distincte, am prins ierni grele cu transport urban întrerupt, școli închise, sănii pe străzi și pe derdeluș, mâini înghețate lipite pe calorifere și mai înghețate, țurțuri la streșini, oameni de zăpadă și gheață pe alei.
M-am îmbolnavit în fiecare iarnă și primăvară, pacostea mea fiind gâtul. Am suportat cu greu frigul, a fost un calvar, mă târâiam cu ghiozdanul plin printre nămeți rugându-mă să nu răcesc, să nu pierd ore la școală și să nu ajung la inevitabila penicilină.
Dacă mă vedea cineva ar fi crezut că nu eram născută în țara în care stăteam, nicio rezistență, nicio imunitate dobândită prin simpla apartenența la națiunea est-europeană, niciun pic de robustețe fizică căpătată în orele de sport din săli de gimnastică neîncălzite.
Iar acum, când ninge aici și mă apucă groaza de temperaturile ce vor veni (căci Varșovia e nordică, nu ca Bucureștiul!), mi se umezesc ochii de plăcere. Mi-era dor de iarnă, de frigul ăsta uscat. Ridic ochii spre cerul care descarcă timid primii fulgi de nea și mi se pare că respir sănătate după tropicele cu soare arzător și căldură umedă. Am pielea poate prea uscată, dar respirația limpede după transpirația aia bolnăvicioasă care rămânea lipită de suflet.
Îmi pârâie oasele fiindcă sensibilitățile fizice nu dispar, din contră, se amplifică cu vârsta. Mă gândesc cu frică la iarna prea grea și prea lungă ce va veni, la vremea din Polonia pe care o descriu toți cu detalii apocaliptice (inclusiv polonezii).
Dar, măcar acum, pe moment, mă bucur.
Îmi va trece poate...Cine știe?
Brrr....
