Oamenii ca stelele...

Îmi plac stelele. 

Nu, nu astronomic vorbind. 

Nu mã intereseazã așezarea lor matematicã, ori imaginea datã de unirea unor puncte luminoase. 

Nu desenele cerului mã fascineazã, ci profunzimea sa, partea vãzutã ori nevãzutã a recuzitei nocturne. Cea care creeazã povestea, basmul cu umbre și lumini, cu astre și nori, din veșnicie în veșnicie, fãrã început și fãrã sfârșit.

La steaua care-a răsărit

E-o cale-atât de lungă,

Că mii de ani i-au trebuit

Luminii să ne-ajungă.

Stelele. Permanent acolo sus, ele existã cu adevãrat, lumineazã pururea.

poster de Mindy Sommers

Doar cã Soarele, cu strãlucirea sa de protagonist face ca lumina stelelor sã nu poatã fi  observatã. 

Doar atât. Sã nu poatã fi vãzutã, deși ea existã.

La sfârșitul zilei, însã, întunericul se brãzdeazã cu lumini. Mici sau mari, fixate pe draperia celestã sau intermitente, intense sau pierdute în scenografie.

Și, fie cã am fost fericiți sau nu în drumul nostru cotidian, ne ridicãm privirea și uitãm pentru câteva clipe de pãmântul pe care cãlcãm șovãitor ori mãrșãluim spre orizonturi doar de noi știute. Zâmbim firesc, respirãm adânc și privim stelele. Iar, uneori, suntem capabili sã începem de la ele un vis. 

sursa Art Georgies

Ne imaginãm povești cu Luceferi și fete nestatornice, lumi îndepãrtate trãitoare sub același cer, ochi profunzi admirând aceleași licãriri de luminã, voci șoptite exprimând ca într-o îngemãnare de suflete dorințe tainice. 

Și cât de viu s-aprinde el

În orișicare sară,

Spre umbra negrului castel

    Când ea o să-i apară.

Într-un soi de superstiție romanticã, inventãm expresii care sã justifice drumuri cu plecãri și reveniri, alegeri cu bucurii și tristeți, care sã dea, chiar și doar aparent, un sens trecerii noastre pe aici: "stea norocoasã", "stea în frunte", "sã crezi în propria stea".

Fiecare stea în parte este un miracol, fiecare lumineazã dupã propria-i putere alcãtuind împreunã cu celelalte un spațiu de vis și armonie.

Știința ne spune cã fiecare stea are un ciclu de viață cu naștere și moarte, cã stelele mai mici trăiesc mai mult pentru cã își ard mai lent combustibilul și stelele mari au cicluri de viață mai scurte fiindcã rămân fără hidrogen mult mai repede decât cele mai mici. Iar culoarea unei stele ne indică cât de caldã este. 

E multã științã aici, e mult studiu și acuratã observație. 

Noi, însã, privim stelele, nu le observãm. Le percepem prin prisma sensibilitãții noastre și le însoțim liniștea pe care ne-o dãruiesc cu multã, multã imaginație. Cerul nu e așa cum pare, e mult mai mult. 

Tot așa e și cu oamenii. Ei sunt precum stelele pe cerul nopții, nu seamãnã unul cu celãlalt dar, totuși, fiecare lumineazã. Noi îi privim fãrã a-i vedea, îi judecãm fãrã a-i cunoaște. 

Nu poti pretinde unui mic punct sã fie un Luceafãr, dar îți poți încãlzi sufletul în mica sa strãlucire. Fiecare om are ceva de dãruit, fiecare are o luminã.

Iar cei dragi... 

ei, cei dragi...

Lumineazã și ei dupã propria putere și, împreunã, alcãtuiesc harta astronomicã a cerului nostru.

Deseori, ne întrebãm pentru cât timp ne vor mai fi cãlãuzitori, vor trãi la fel ca noi, ne vor lumina viața îndeajuns?

Indiferent când și cum fiecare viațã se va stinge, lumina sa ne va însoți mereu. 

Fiecare noapte a destinului nostru va fi luminatã de o Stea. 

Va trebui doar sã ne ridicãm privirea cãtre Cer. 

                                                                                     (🎼click aici )

picturã Corina Chirilã

La steaua care-a răsărit

 E-o cale-atât de lungă,

Că mii de ani i-au trebuit

Luminii să ne-ajungă.

Poate de mult s-a stins în drum

          În depărtări albastre,

     Iar raza ei abia acum

        Luci vederii noastre.

Icoana stelei ce-a murit

Încet pe cer se suie:

Era pe când nu s-a zărit,

Azi o vedem, şi nu e.

Tot astfel când al nostru dor

Pieri în noapte-adâncă,

Lumina stinsului amor

Ne urmăreşte încă.

(La steaua, Mihai Eminescu)

Gata

Cine nu-i gata îl iau cu lopata, încheiam când eram mici numãrãtoarea la de-a v-ați ascunselea. 

Așa e și cu viața. Ești, nu ești gata, te ia (un pic) cu lopata.

Se încheie un capitol lung prin alte țãri, alte orașe, alte cartiere, cu alți oameni și cu noi prieteni.

Te întorci, începi sã pui lucrurile în ordine, obosești și visezi sã iei cât mai repede un avion spre alte destinații. 

E calea cea mai simplã. Sã lași și sã pleci. 

Cea grea este sã construiești. Și, mai ales, sã o faci în altã etapã a vieții, cu alt tip de griji, cu teama unor alte alegeri, dar și cu oboseala specificã unei alte vârste.

Nu mai ai rãbdare, nu mai poți asculta la infinit aceleași povești când timpul fuge, când orele se comprimã și simți cã viața ți se scurge precum apa printre degete. De acum încolo parcã nu mai ai timp sau, cel puțin, așa simți.

Dincolo de filosofia asta, luatã și reluatã și prin alte postãri 

- vezi Colțul... click aici - 

dupã șederea în Polonia am o nedumerire: 

De ce nu latrã câinii în Varșovia?

Azi dimineațã la Roma pe strada noastrã dintre blocuri se conversau la volum mãrit oameni și câini. Sunete înalte și sunete joase, rase diferite. 

Mi-am zis pe moment cã e normal, oamenii au câini, s-au întors din concedii cu ei și acum se aud. Dar la Varșovia era exact aceeași situație. Fiecare familie în blocul nostru avea un câine...sau chiar mai mulți. 

În timpul zilei, liniște. Mai spre searã unul, mereu același, supãrat cã e scos prea târziu afarã, își certa stãpânul cu câte un mârâit rãgușit. 

Și cam atât. Ah...și niciun alt patruped din bloc nu i se alãtura în contestația lãtratã.

De ce câinii lor nu latrã ca ai noștri?

E drept cã nici polonezii nu sunt vorbãreți precum latinii și, în niciun caz, gãlãgioși precum romanii.

Sã fie asta o explicație? Cum e omul e și animalul sãu de companie?

Cu aceastã "nedumerire existențialã"😉, închei vara și aștept rãcoarea toamnei. Nu ploaia (deși o ador!) cã am prea multe drumuri de fãcut ...

Și cu asta basta.

Ne reluãm întâlnirile în cafeneaua virtualã.

Bine v-am regãsit. 

Cum ați petrecut?  

Vacanțe, concedii....

Lãtrau câinii pe unde ați cãlãtorit?

Se reparã amintiri...

La Napoli existã, încã din anul 1800, Spitalul Pãpușilor. Nu un magazin, nu un atelier de reparații ci un spital, un loc de vindecare.

Eu am prins meserii cu iz de poveste precum pãlãrier ori reparator de umbrele. Apoi, pragmatic, oamenii duceau la reparat ciorapi (se numea remaiere), bijuterii ori bibelouri. Lumea le repara chiar dacã avea bani sã cumpere altele noi, moderne și, uneori, mai frumoase. Era nu numai dorința de a pãstra ceva, de a-i prelungi utilitatea, ci și o formã, cred eu, de atașament fațã de o amintire, o declarație (indirectã) de statornicie a sentimentelor. Altminteri, ce rost ar mai fi avut un bibelou lipit și pus la loc în colecția memoriei din sufragerie?

Casele cu vitrine în salon, care îi fãceau pe mulți sã râdã, pentru mine erau casele unor oameni de încredere. Erau oamenii care nu aruncau povești și amintiri și asta îmi dãdea speranța cã nu vor arunca nici oameni. Sau, cu atât mai mult nu vor arunca nici oameni.

De câte ori am fost întrebatã ce calitãți apreciez într-o persoanã, fãrã sã stau pe gânduri am rãspuns fidelitatea. Loialitatea. În cuplu ca și în prietenie, loialitatea reprezintã pentru mine terenul stabil al unei relații de duratã care, dincolo de iubire (cãci și prietenia e o formã de iubire), poartã cu ea respect, încredere, susținere necondiționatã.

Nu m-am atașat niciodatã de obiecte, de ziduri ori de case. Doar de oameni. Sau de obiecte, ziduri ori case care îmi amintesc de oameni. Cu bunele și relele lor, în considerația bunelor și relelor mele.

Eu, oamenii aș încerca sã îi repar. Sã îi vindec. Oamenii pe care suferința îi mutileazã, agresivitatea le strivește inimile și durerea le amputeazã sufletele. Oamenii meritã "reparați". Pentru cã ei au capacitatea aceasta, chiar și într-o societate de unicã folosințã, sã își pãstreze umanitatea și sã se aplece cu sensibilitate și rãbdare asupra unor pãpuși, vindecând astfel și sufletul nostalgic al proprietarilor lor.

Asta aș face. Un magazin de reparații complete unde, la intrare, precum în cel de la Napoli, sã scrie: Se reparã amintiri.

❤Vã propun o nouã serie, SIPETUL CU COMORI. Prima comoarã, Spitalul de pãpuși (click aici) 

Farul

„Dacă aș fi romano-catolic, poate că ar trebui să fac un legãmânt pentru a construi o capelă închinatã unui sfânt; dar cum nu sunt catolic, juramântul l-aș face pentru a construi un far.” (Benjamin Franklin, iulie 1757)

Încă din antichitate, lumina a ghidat navele către port. La început a fost vorba de focuri controlate pe vârf de deal care avertizau navele că se apropie de uscat. Apoi, aceste semnale au fost alimentate de lumina lămpilor cu cărbune sau ulei susținute de oglinzi, ajungând astfel la navigatori departe în larg. Dar puterea acestei lumini era limitatã în nopțile adânci si furtunoase astfel cã, de-a lungul secolelor, multe pânze au fost abãtute de vânt și multe corãbii au eșuat, oameni și nave s-au lovite de țãrmuri neștiute și neobservate la timp.

(Cordouan, Credit: Hemis/Alamy)  

Totul s-a schimbat în 1820, când un fizician francez a inventat un nou tip de lentile: un inel de prisme cristaline dispuse într-o cupolă fațetată care putea reflecta lumina. Augustin Fresnel a instalat sistemul în Farul din Cordouan, situat în estuarul Gironde din Franța, la aproximativ 100 km nord de Bordeaux. Dintr-o dată, o singură lampă putea lumina drumul marinarilor pe distanțe de multe mile marine.

De atunci, tehnic, lucrurile au evoluat.

Farul nu și-a pierdut niciodatã importanța. 

Și nici farmecul, aș spune.

Așezat între pãmânt și apã, turnul singuratic și luminos în noptile adânci și în rãzvrãtirile naturii rãmâne ferm și stabil, un ghid în furtunã de un dramatism unic. 

Ca simbol, farul m-a dus mereu cu gândul la oameni. La cei care ne inspirã, la cei pe care sentimentele, ideile și valorile comune ne fac sã îi definim suflete afine când de fapt sunt mult mai mult. Sunt asemenea unei raze de luminã în întuneric. Oameni diferiți, dar care prin propria strãlucire îi lumineazã și pe alții; cu știința lor deschid minți și drumuri, cu sensibilitate și cãldurã dãruiesc echilibru, cu un surâs dau liniște între douã bãtãi de inimã, cu umor oferã nuanțe surprinzãtoare culorilor vieții.

Toți putem avea parte de întâlniri cu asemenea oameni, trebuie doar sã îi cãutãm, sã învãțãm sã îi (re)cunoaștem și sã îi ascultãm. 

„Dacă deschizi ochii foarte larg și privești cu atenție în jurul tău, vei vedea mereu un far care te va conduce pe calea cea bună! Privește cu atenție în jurul tău!”  

(Mehmet Murat Ildan)

Un far este construit pentru a avertiza, a salva, a proteja. Este și o sursã de armonie, de pace, de liniște, de contemplație, uneori de melancolie și nostalgie. 

Tot așa sunt și oamenii. Anumiți oameni. 

Sã nu le stingem strãlucirea prin critici inutile, rãutãți ascunse și mici invidii.

Riscãm sã ne pierdem și noi din luminã.

 

Luxul educației

sursa: Florida Politics

Am întâlnit la mare oameni fericiți. Nu pentru că stăteau cu familiile lor, citeau, scriau sau se jucau cu copiii. Nu pentru că ascultau o melodie bună în timp ce savurau un cocktail exotic.

Nu. Nimic din toate astea.

Erau fericiți pentru că puteau sorbi din pahare cu toată forța, pentru că vorbeau tare indiferent de loc și atmosferă, fiindcă se puteau așeza cu costumele mustind de apă în fotoliile elegante ale micului bar din hotel. Iar când li se atrăgea politicos atenția asupra conduitei nepotrivite, priveau cu ochi tâmpi, fără să se scuze de nimic, fără nicio apăsare de altfel.  

Apoi veneau MAMELE. Cohorta de doamne care fac din copiii lor centrul universului. Nu doar al lor, ci al tuturor participanților la viața pe planeta Pământ.

Iar dacă tu ai un copil care știe să stea cuminte la masă, să folosească furculița și cuțitul, să spună "mulțumesc", asta înseamnă că ești norocoasă. Ai un copil care ți-a fost trimis de pe Lună așa. Tu l-ai primit și...asta a fost.

Educația nu se pune! 

Dacă imprimi niște reguli acasă și în societate ești învechită, înregimentată mental și psihic, altă generație, depășită.

Vorbim des de pericolul rețelelor de socializare, uneori de pericolul ce stă la colț de stradă, dar educăm mai puțin. Sau pe sărite.

Ah, încă ceva. Nu prea am văzut copii cu cărți în mână. Cu tableta sau telefonul da!

Cartea e oarecum legată de tema aia plictisitoare de vacanță cu citit, rezumat etc. Și apoi cărțile costă. Da, există și varianta electronică dar noi iubim parfumul paginilor, al literelor tipărite. Așa că așteptăm să se ieftinească celuloza.

Până atunci, mergem la outlet și ne luăm brățări la modă, pantofi la reduceri, tricouri cu paiete cărora le poți schimba modelul. Cultivăm cumva creativitatea estetică a copiilor.

Este criză economică în toata Europa iar educația costă.

Și nu intră niciodată la solduri!

Pentru că vorbim de citit, un alt episod din Impresiile mele de vacanță: Geronimo Stilton, redactorul-șef al Gazetei rozătoarelor.
click aici: http://www.notadeculoare.com/p/blog-page_15.html

Lectură plăcută!