Vibrație...

Cred că mulți ați urmărit 'Străina' pe Netflix, serial ajuns acum la sezonul 6.

Pentru cei care (încă) nu știu, este povestea călătoriei în timp a lui Claire (Beauchamp) Randall, o tânără infirmieră din al doilea război mondial.

Ea este căsătorită cu Frank Randall, istoric, cu activitate de spionaj în timpul războiului. Acțiunea începe în 1945, după reunirea celor doi la sfârșitul marii conflagrații mondiale. Perechea se află în Scoția, la Inverness, într-o a doua lună de miere.

Frank  încearcă și să adune cât mai multe date despre strămoșii săi, studiind împreună cu reverendul Wakefield istoria locului și arborele genealogic. 

Cu această ocazie află despre despre unul dintre înaintași, Jonathan Wolverton Randall, supranumit Black Jack Randall, căpitan de dragoni căzut în lupta de la Culloden (1746). Un personaj care, pe parcursul povestirii, se va dovedi extrem de dur, chiar sadic.

Claire si Frank asistă pe ascuns la un ritual druidic oficiat de femei în cercul de pietre antice de pe Dealul Zânelor (Craigh na Dun), în timpul sărbătorii Beltaine. Ulterior, Claire se întoarce la cercul de pietre pentru a căuta o plantă, dar este transportată în trecut, în Scoția anului 1743.

În această nouă lume ea va fi nevoită să se căsătorească cu James Fraser, un tânăr scoțian rebel, inteligent, cu un destin încurcat, pe capul căruia este pusă o recompensă. Cu toate că își iubește soțul din "cealaltă" lume, Claire ajunge să se îndrăgostească definitiv de Jamie, fiind prinsă astfel între două iubiri la fel de sincere și între două vieți total diferite. De fapt, între mai multe vieți căci vor trece împreună prin istorie.

Serialul are la bază cărțile Dianei Gabaldon, o scriitoare americană iscoditoare și plină de umor care, cu vervă și simpatie, declara într-un interviu că anterior scrierii romanului nu vizitase niciunul dintre locurile descrise în carte și de-abia după publicarea primului volum din serie a făcut o călătorie în Scoția.

Acestea fiind zise, cei care au văzut filmul știu foarte bine la ce pasiuni a dat naștere, la câte fan cluburi și cercuri de prieteni și admiratori pe platformele de socializare.

Cu prilejul lansării fiecărui sezon, s-au organizat conferințe de presă, interviuri individuale sau de grup, întâlniri cu admiratorii în spații mai mult sau mai puțin pretențioase. 

Și totul a devenit un mare oftat pentru cei doi protagoniști Claire și Jamie, alias Caitriona Balfe și Sam Heughan.

De ei doi îmi place și mie, mai ales de ea și mai ales după ce am văzut-o și în filmul 'Belfast' (film din 2021, scris și regizat de Kenneth Branagh).

Dar... 

Povestea care mi-a atins acea coardă sensibilă pe care noi toți o avem undeva în inimă, bine ascunsă dar gata să vibreze la cel mai mic impuls, a fost cea a lui Claire cu Frank. M-a încântat și m-a emoționat determinarea cu care un profesor de istorie, pasionat de lumea trecută și de la care te așteptai un soi de detașare intelectuală, a continuat să o caute, să spere și să dispere, a continuat să o iubească și a acceptat orice pentru a-i fi alături atunci când ea a revenit acasă. Răbdător, înțelegător, dispus la orice renunțare până când compromisul de a iubi fără a fi iubit i-a măcinat viața.

Îmi place cum o vede chiar și atunci când nu o privește, îmi place maturitatea cu care o tratează, stabilitatea unui sentiment, pasiunea unei atingeri. Cu riscul de a mă repeta, îmi place răbdarea cu care o așteaptă să își redescopere iubirea pentru el.

În comparație cu acest tip de bărbat, personajul lui Jamie după care oftează atât fetele cât și bunicile lor, pare un etern adolescent,  atrăgător ce-i drept, dar cu o nerăbdare față de femei care se vrea bărbătească dar care de fapt ascunde nesiguranță și fragilitate.

Lumea lui Frank este o lume universitară care se îmbină cu pasiunea lui Claire pentru medicină, cu studiile și cercetările ei. O lume plină de curiozitate, dar și cu multă tihnă.

Lumea lui Jamie este răvășită și răvășitoare, făcută și din violență și noroi. 

El este tânăr și atrăgător și, pe măsură ce realizatorii filmului încearcă să îl maturizeze prin machiaj, devine și mai tânăr parcă...

E ciudat să nu te regăsești în gustul general, să urmărești un interviu așteptându-l nu pe Sam Heughan....

... ci pe Tobias Menzies.  

Vi s-a întâmplat vreodată să fiți contra curentului? Să simțiti altceva decât ceea ce simte toată lumea? 

Sigur aici vorbim și de bravura unor actori, de extraordinarul talent al unei scriitoare de a împleti povești și caractere, de profesionalismul unei echipe cinematografice de a expune pe o simplă peliculă lumi vechi și pierdute cu vieți noi și pline de pasiune.

Dar, felul în care răspundem, vibrația noastră la o poveste sau alta, ne definește ca indivizi, ne face unici.

Vi s-a întâmplat? 

     

Blonda de la Drept

Vă mai aduceți aminte filmul? Reese Witherspoon si personajul ei spumos, Elle Woods. O blondă care iubește rozul si iese mereu în evidență prin hainele si accesoriile sale. O fată ambițioasă, cu mintea brici dar și cu o inimă de aur. Sociabilă, empatică, pozitivă. 

De ce vorbesc în 2020 cu o pandemie în curs despre un film din 2001 zglobiu și roz bombon?

Pentru că stăm acasă și căutăm pozitivitatea cu lumânarea. Și în căutarea noastră o bună prietenă m-a anunțat pe Facebook că și-a recolorat site-ul de IT-ist în roz. (puteți verifica aici și afla și lucruri interesante dacă vă prindeți urechile cu tehnologia informației... și nu numai).

Mie îmi place cum arată și îi stă bine site-ului culoarea asta de confetti, dar mirarea mea este că am început să iau în considerare rozul. Până acum, pentru mine, era culoarea de joacă a fetițelor și simbolul femeii Barbie. 

Cine se îmbrăca în roz, se încumeta să își aleagă vreun accesoriu astfel colorat, vai de mine... infantil, narcisist și așa mai departe.

Și acum îmi place.

De ce? Sã fie vârsta sau vreun feng shui?

De aici am mers mai departe și am dat de descrierea succintă a culorilor și a influentei lor în viață. Rozul este legat de romantism, dragoste, pace, receptivitate.

Iar dacă ești prea timid trebuie să îl eviți.

Și am mai aflat despre o carte interesantă privind efectul liniștitor al acestei culori.  

Autorul, Adam Alter, vorbește cu perspicacitate și umor despre natura umană. Miraculoasa capacitate tranchilizantă a rozului bombon a fost testată în închisori:  deținuții nou-veniți intră furioși și agitați în celula roz, iar peste cincisprezece minute ies de acolo mai calmi. După ce administratorii unor închisori mai mici, de provincie, au început să-i azvârle pe turbulenții aflați în stare de ebrietate în celule zugrăvite în roz, culoarea a fost neoficial botezată „Drunk Tank Pink” – „Roz de celulă pentru bețivani” sau, pe scurt, „roz tranchilizant”.

Și dacă îmi dau silința ajung și la alte informații legate de roz. Timp avem și internetul funcționează bine.

Dar mie ce amintiri îmi trezește culoarea asta? Funde și fundulițe nu, căci am purtat părul scurt până la facultate. Garofițele îmi plăceau cele roșii (ciclam), țipătoare în culoare și parfum.

Primul ruj a fost roșu corai că făcea contrast cu ochii.

Ah, știu...Cum de nu m-am gândit când e de ajuns să pronunț culoarea că îmi și vin în minte ...

bomboanele fondante!!!

La un moment dat se găseau doar astea prin cofetării și zahărul ăla concentrat mai ne ostoia dorul de ciocolată. Plus aromele și culorile. 

Dar când spuneai fondantă te gândeai la roz. Sau cel putin eu, pofticioasa!

Voi ce amintiri aveți?

Luxul educației

sursa: Florida Politics

Am întâlnit la mare oameni fericiți. Nu pentru că stăteau cu familiile lor, citeau, scriau sau se jucau cu copiii. Nu pentru că ascultau o melodie bună în timp ce savurau un cocktail exotic.

Nu. Nimic din toate astea.

Erau fericiți pentru că puteau sorbi din pahare cu toată forța, pentru că vorbeau tare indiferent de loc și atmosferă, fiindcă se puteau așeza cu costumele mustind de apă în fotoliile elegante ale micului bar din hotel. Iar când li se atrăgea politicos atenția asupra conduitei nepotrivite, priveau cu ochi tâmpi, fără să se scuze de nimic, fără nicio apăsare de altfel.  

Apoi veneau MAMELE. Cohorta de doamne care fac din copiii lor centrul universului. Nu doar al lor, ci al tuturor participanților la viața pe planeta Pământ.

Iar dacă tu ai un copil care știe să stea cuminte la masă, să folosească furculița și cuțitul, să spună "mulțumesc", asta înseamnă că ești norocoasă. Ai un copil care ți-a fost trimis de pe Lună așa. Tu l-ai primit și...asta a fost.

Educația nu se pune! 

Dacă imprimi niște reguli acasă și în societate ești învechită, înregimentată mental și psihic, altă generație, depășită.

Vorbim des de pericolul rețelelor de socializare, uneori de pericolul ce stă la colț de stradă, dar educăm mai puțin. Sau pe sărite.

Ah, încă ceva. Nu prea am văzut copii cu cărți în mână. Cu tableta sau telefonul da!

Cartea e oarecum legată de tema aia plictisitoare de vacanță cu citit, rezumat etc. Și apoi cărțile costă. Da, există și varianta electronică dar noi iubim parfumul paginilor, al literelor tipărite. Așa că așteptăm să se ieftinească celuloza.

Până atunci, mergem la outlet și ne luăm brățări la modă, pantofi la reduceri, tricouri cu paiete cărora le poți schimba modelul. Cultivăm cumva creativitatea estetică a copiilor.

Este criză economică în toata Europa iar educația costă.

Și nu intră niciodată la solduri!

Pentru că vorbim de citit, un alt episod din Impresiile mele de vacanță: Geronimo Stilton, redactorul-șef al Gazetei rozătoarelor.
click aici: http://www.notadeculoare.com/p/blog-page_15.html

Lectură plăcută!

Orașe și oameni

sursa:Bucureșteni.ro

Orașele sunt ca oamenii.

Îți rãmân în suflet cu soarele dimineților de primăvară,

indiferent de iernile prin care ați trecut împreună.

Amintirea unei plimbãri în parc sau în centrul uneori prea modern, alteori ușor demodat al unui oraș, te marcheazã indiferent de gropile pe care a trebuit sã le ocolești.

Iubesc Bucureștiul.

M-am nãscut în altã parte, dar în București m-am dezmeticit, am crescut, am învãțat, am iubit, m-am bucurat sau am plâns, am pãrãsit și am regãsit.
Este orașul vieții mele și, credeți-mã, am vãzut și am trãit în orașe frumoase precum vederile pe care le trimitem din străinătate celor rămași acasă. Orașe istorice, orașe futuriste, monumentale sau misterioase.
Bucureștiul nu are nimic din ele sau prea puțin i-a mai rămas după aplicarea din partea gospodarilor noștri locali a unor plombe metalice, stridente și sticloase.
Dar ce simt când bat Calea Victoriei dintr-un capãt în altul, sau când mãsor la pas centrul vechi, ori mã așez pe o bancã din parcul Alexandru Ioan Cuza (IOR-Titan, dacã vreți!) nu am simțit nicãieri și nici nu pot descrie prea bine. Ochii se limpezesc, sufletul se liniștește. E ceva aproape sacru.
La fiecare întoarcere în București, rezerv un pic de timp și pentru mine. Asta nu înseamnã shopping sau masaje, vizite și ieșiri cu prieteni sau rude.
Înseamnã plimbare prin oraș, prin locurile atât de dragi odinioară.

Timp pentru suflet.

Timp pentru București.
Voi, ce oraș de suflet aveți?

Și pentru cã am vorbit de capitala noastrã, vã propun o carte.

„Despãrțirea de București” este povestea unui om frumos și a unui profesionist desãvârșit care s-a realizat în exil.
Dar nu a uitat de unde a plecat.

Lectură plăcută!

Și la bine și la rău...

Există o serie de televiziune care se bucură de mare succes atât în Italia cât și în alte țări europene. Se numește Comisarul Montalbano și fiecare episod reprezintă ecranizarea unei cărți din ciclul scris de Andrea Camilleri, autor sicilian tradus în mai toate limbile.

Andrea Camilleri

Acțiunea se desfășoară într-un oraș imaginar, Vigata, de pe coasta Siciliei. Personajele sunt originale și pitorești, intriga polițistă este bine construită și prezentată, uneori, cu ironie și umor.

Luca Zingaretti

Salvo Montalbano, personajul principal interpretat de Luca Zingaretti este un polițist excelent, cu logică și intuiție, care coordonează o echipă din care face parte, printre alții, adjunctul său Mimi Augello.

Mimi Augello se distinge prin pasiunea pe care o inspiră femeilor și prin aventurile sale știute sau doar intuite de șeful său.

Actorul Cesare Bocci, un bărbat frumos și fin, își interpretează atât de bine personajul încât în mintea telespectatorului ajunge să se confunde cu el. Șarmant, simpatic, un Don Juan care o ia la fugă dacă lucrurile se încurcă prea rău.

Știți ce este uimitor?

Povestea din spatele personajului.

La 1 aprilie 2000 Cesare Bocci și iubita sa Daniela Spada devin părinți. Un moment unic în viață.

La câteva zile după naștere, Daniela suferă un atac cerebral post-partum.  După 28 de zile, se trezește din comă fără amintiri. Nu reacționează nici măcar la vestea nașterii. Nu știe să fi devenit mamă. Acea zi a însemnat începutul unei alte vieți. Ani lungi de tratamente și exerciții de recuperare, munți de escaladat pentru a renaște, pentru a învăța din nou gesturile simple, normale, pentru a se descoperi ca mamă. Drumul parcurs a fost lung și încă mai are trepte de urcat.
Mimi Augello poate ar fi fugit, dar Cesare Bocci a rămas. Și, împreună, s-au reinventat.
Întâi s-au ajutat reciproc să supraviețuiască șocului, să treacă peste evenimentul dramatic în sine și să se concentreze pe detalii. Apoi, au descoperit care era punctul forte al fiecăruia (la Daniela tenacitatea, la Cesare perfecționismul) și și-au unit puterile pentru a parcurge toate etapele de tratament. S-au completat așa cum au putut în creșterea și educarea fetei lor.
El a continuat să joace și să fascineze publicul. Ea a renunțat la meseria de grafician, a învățat să gătească, a deschis o școală de bucătari și a creat un blog.

Tot împreună au scris o carte, Pesce d’aprile (Pește de aprilie, gluma destinului care ne-a făcut mai puternici) în care nu s-au plâns și nu l-au încărcat de tristețe pe cititor, ci au împărtășit propria experiență transmițând speranța că se poate depăși chiar și ceva ce pare peste puterile unui om.

Împreună...
Un mesaj al lor nu spre a-i învăța ceva pe alții, ci pentru a-i încuraja pe cei care suferă.

Un mesaj pentru a spune că nu au aceeași viață de dinainte de 1 aprilie 2000, dar AU O VIAȚĂ  și acest lucru este fundamental.
Să fiți iubiți!

sursa: Sfumature di Magia

Sfârșitul aventurii...

...The End of the Affair este un film din anul 1999 cu Julianne Moore și Ralph Fiennes. Sensibil, răvășitor, romantic.
Vi-l mai amintiți?
Sarah Miles, prinsă într-o căsnicie sterilă, la o petrecere dată de soțul ei, se îndrăgostește fulgerător de romancierul Maurice Bendrix care-i răspunde cu aceeași pasiune. O pasiune explozivă care îi consumă pe protagoniști și alimentează gelozii și suspiciuni.

sursa: The Telegraph

Un scenariu care permite actorilor o interpretare nuanțată iar nouă ne oferă un prilej de reflecție pe teme cum ar fi credința, compromisul, obsesia unei iubiri eterne, societatea cu convențiile și dogmele ei.

Succesul unui film se datorează în mare parte scenariului iar acest film a fost iubit deopotrivă de public și de critică.

Probabil și datorită faptului că scenariul are la bază una dintre cărțile scriitorului englez Graham Greene.

Graham Greene este, împreună cu William Somerset Maugham, unul dintre formidabilii naratori ai literaturii engleze din secolul trecut.

Cărțile lui au fost potrivite pentru ecranizări fiindcă Greene a avut capacitatea extraordinară de a-și descrie scenele ca și cum s-ar fi aflat în spatele unei camere de filmat, urmărind personajele și mișcările lor și parcurgând cu privirea mediul în care se desfășoară acțiunea.

Un alt element decisiv în romanele sale este dat de natura protagoniștilor, antieroi, cu slăbiciuni, nehotărâți, uneori ambigui, animați de sentimente și pasiuni contrastante. Sunt personaje care se apropie de cititor și îl apropie pe cititor de ele.

Nu în ultimul rând este de menționat cadrul în care scriitorul își plasează acțiunea. Țări îndepărtate, alese nu neapărat  pentru exotismul lor ci pentru că sunt un teatru pe a cărui scenă se desfășoară conflicte cruciale pentru lumea de după al doilea război mondial. Autorul descrie astfel locuri pe care a încercat mai întâi să le înțeleagă cu responsabilitatea unui om liber și al unui mare reporter.

De aceea, vă propun o pagină dedicată unui roman al său de mare succes a cărui acțiune se desfășoară, după cum probabil vă așteptați, în Vietnam.

Deci, TERAPIA PRIN CULTURĂ: Graham Greene și “Americanul liniștit”

Lectură plăcută!