marți, 29 noiembrie 2022

Mâine

În ultima perioadã tot mai mulți oameni de valoare ai spiritualitãții românești sunt atacați cu o agresivitate de-a dreptul rãzboinicã, cu o argumentație empiricã bazatã pe elemente istorico-religioase puse cap la cap fãrã o cunoaștere și un studiu aprofundate, fãrã noimã, discernãmânt ori mãsurã.

Se distruge în acest fel orice dialog, armonia confruntãrii unor opinii contrare, se întrerupe drumul firesc de asumare a unor erori, se anuleazã rolul învãțãturii creștine pentru cel aflat în greșealã și a compasiunii firești pentru cel în plinã cãdere.

Oameni care cunosc câteva precepte din Sfânta Scripturã le reproduc precum o poezie și "aruncã" cu știința lor în cei care studiazã de-o viațã doctrina creștinã și practicã zilnic învãțãmintele ei.

Iar noi cei de pe margine asistãm cu sufletul rãnit la oprobriul public în Piața Mare.

Citind și recitind opiniile unora care considerã cã anumite raționamente nu le putem întelege pe deplin nu din cauza faptului cã nu avem pregãtirea necesarã și statura intelectualã adecvatã, ci pentru cã cel care se exprimã o face prea doct, mi-am adus aminte de o întâmplare din bisericã, de acum câțiva ani.

adolescentã frumoasã care, probabil, participa pentru prima datã la o vecernie, s-a trezit opritã și îndrumatã în rugãciunile ei pe la icoane de un adevãrat comitet de credincioase atente la orice mișcare neconformã regulilor de organizare din bisericã. Zâmbetul fetei, luminos și emoționat, a dispãrut treptat iar privirea a cãpãtat acea nuanțã plumburie a fricii. Frica de greșealã, frica la examene, frica de a fi judecat prea aspru.

Și-a continuat însã drumul, cu pași mãrunți și sfioși. Dar, când a trecut dintr-o parte în alta a bisericii prin fața ușilor împãrãtești, reacția a fost promptã. Una dintre credincioase a tras-o de mânecã și a împins-o ușor pe trepte spre stranã. Concomitent, cineva i-a zis sã nu cumva sã mai facã așa ceva. 

Neștiind în realitate ce anume a greșit, fata a rãmas pentru o clipã  în mijlocul grupului care o apostrofa, cãutând repetat spre poarta bisericii, cu o privire voalatã de lacrimi.

Iar eu care venisem sã mã reculeg, sã îmi împrospãtez sufletul precum un câmp cu flori primãvara, am renunțat la pacea mea de searã și m-am dus dupã tânãra care se îndrepta grãbitã spre ușã. Am atins-o ușor pe braț și i-am susurat încercând sã o îmbrãțișez cu privirea: Nu renunțați la El. Treceți peste, veniți din nou. Meritã orice efort, orice dojanã. 

Iar ea mi-a zâmbit. Zâmbetul acela plin de speranțã care înãbușã orice durere, fie ea mai mare sau mai micã.

Așa se întâmplã când ne închipuim cã eforturile noastre de cumpãtare ne ridicã deasupra tuturor, cã practicarea credinței și cunoașterea unor reguli ne dau dreptul sã fim gardienii altora. 

Biserica nu e o sectã, credința nu e o superstiție, iar Dumnezeu trebuie iubit nu idolatrizat. 

Neavând nicun dubiu ci doar certitudini, înnegurãm sufletele celorlalți, le cotropim și le cãlcãm inimile iar noi ne smintim. În bisericã, în viațã, în societate.

Cãnd citim sau ascultãm ceva ce nu înțelegem, nu mai aprofundãm materia, nu trecem dincolo de aparențe prin studiu, nu mai încercãm sã lãsãm deoparte diferențele și divergențele spre a vedea ce ne unește și nu ce ne dezbinã.

Aruncãm direct cu piatra. Fãrã a gândi cã o facem și împotriva lui Hristos, cãci El este cu noi în toate zilele și în fiecare în parte.

Ne închipuim fãrã pãcate, atotștiutori, deținãtorii unui Adevãr universal și... extrem de religioși. Ne place tare de noi, ne iubim mult, atãt de mult încãt credem cu tãrie cã silința noastrã pe calea mântuirii ne dã dreptul sã îi apãrãm cu sabia scoasã pe cei pe care îi admirãm și greșesc grav, sã ascundem praful sub covor spre a nu strica imaginea de ansamblu a lumii noastre.

Acesta este de fapt pericolul adevãrat despre care vorbea deunãzi un înalt prelat ortodox: suntem religioși uitând sã fim creștini.

Astãzi este o Zi Mare și vor veni altele și mai importante.

Vã doresc Sãrbãtori cu pace și binecuvântãri, în comunitate și în comuniune. 



Sã fim mai buni decât ieri, mâine sã fie mai bine decât astãzi!



*  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *

"Suntem rãspunzãtori de ceea ce mâine ne va uni."

(Simone Veil)

Context...

Am început sã învãț italiana la opt ani, în clasa a doua a unei școli normale de cartier.  Am început cu muzicã, poezii, mici piese de teatr...