18 Mai - Un Om

18 Mai este o zi ca oricare alta. O zi de primavară, în general caldă și însorită pentru că suntem la jumătatea Lunii Florilor. 

Lună nu numai a florilor.

Luna Mariană. 

Luna Sfintei Marii.

Pentru mine a fost, este și va fi mereu o zi deosebită. 

18 Mai este ziua de naștere a lui Karol Józef Wojtyła.

Papa Ioan Paul al II-lea. 

Omul sosit la Roma "de departe", așa cum îi plăcea să spună. Cardinalul polonez ajuns în floarea vârstei, la 58 de ani, Papă peste un miliard de credincioși.

Omul care iubea natura, animalele, tot ceea ce a fost creat ca să ne limpezească sufletele și inimile. Munții, pentru el, erau altarul direct către Dumnezeu.

Omul care a rămas cu pasiunea teatrului de pe o scenă clandestină din Polonia ocupată și care, ajuns la Roma, a continuat să îi încurajeze pe artiști, să promoveze toate formele de artă, inclusiv circul pe care îl adora. 

Omul care a dus o luptă  fără încrâncenări inutile dar continuă, directă și determinată, pentru libertatea și independența Europei de Est, a acelei lumi de dincolo de Zid, o lume (uneori) neglijată de liderii occidentali, o lume din care făcea parte și patria sa, Polonia.

Omul care iubea tinerii cărora le spunea: "Nu vă temeți de viitor pentru că viitorul sunteți voi!". 

Omul care...

...avea să-și aducă propria umanitate în misiunea sa apostolică.

A devenit un Papă care a înțeles lumea, a călătorit ca să o întâlnească, a adus-o la el acasă și a îmbrățișat-o.

A manifestat toleranță zero pentru orice fel de dictatură sau justificare a extremismului.

A dus o luptă continuă și a fost lovit.

Iar asta a însemnat până la urmă durere, boală, suferință.

Credința sa și iubirea nesfârșită pentru Sfânta Maria ("Totus tuus") i-au fost stâlp de rezistență, vocație, Lumină lină în Calea sa și în viețile celor pe care i-a păstorit.

A mers înainte cu curaj, a căzut când l-au lăsat puterile, a plâns când nu a mai putut vorbi. 

Dar nu a renunțat. 

Sfătuit de medici și de consilieri să se retragă, a răspuns că "Iisus nu s-a dat jos de pe Cruce".  

Ce ar fi făcut astăzi, în tulburarea acestor vremuri, omul Wojtyła devenit Papă? 

Cunoscându-i viața, pot intui. Dar de știut, știe doar Dumnezeu.

Ceea ce știu este că mulți dintre noi am avut onoarea să-i fim contemporani. Să trăim în aceleași timpuri cu o mare personalitate, cu un strălucit Papă care a fost, mai înainte de toate, un extraordinar Om.

La Mulți Ani, Karol Wojtyła! 

Explicații

Instabilitatea este necesară pentru a progresa. Dacă rămânem într-un loc, dăm înapoi.

 (Michel Colucci, zis Coluche, umorist și actor francez, 1944-1986) 

Întâlnesc în Saigon foarte mulți francezi care se simt aici ca acasă. Unii sunt detașați de societățile pentru care lucrează, alții au afaceri proprii sau în parteneriat cu investitori locali. Profesori, arhitecți, artiști plastici, manageri de companii imobiliare sau import-export, funcționari în reprezentanțele unor instituții internaționale.

Toți sunt împăcați cu alegerile făcute, indiferent că stau pentru o perioadă determinată sau că au ales să se stabilească definitiv în Vietnam.

Îi înțeleg perfect pe cei care rămân doar pentru câțiva ani. Perspectiva întoarcerii acasă sau a mutării ulterioare într-o nouă țară îi determină pe cei în cauză să privească cu alți ochi diferențele culturale, să le dea semnificația adevărată și, anume, o sursă de îmbogățire sufletească. În fond, este vorba atât de o schimbare de peisaj cât și de o oportunitate de a cunoaște oameni diferiți, de te redimensiona ca individ și a reevalua multe dintre conceptele dobândite în viața de până atunci. Este un soi de "aventură serioasă" care te completează și te definește ca om.
Sigur, distanța duce la pierderea unor relații, la înstrăinare dar, uneori, este bine să te pierzi un pic spre a te putea descoperi și, de ce nu, regăsi cu adevărat.

sursa: internorm.fr

Îi înțeleg mai greu pe cei care rămân aici definitiv. Funcționează aceleași explicații? Nu este greu să faci parte dintr-un peisaj care nu îți aparține, dintr-o lume pe care o poți descifra doar până la un anumit punct și pe care o analizezi mereu cu algoritme, uneori greșite, date de propria-ți cultură? Nu-ți vine dorul de parfumurile teilor tăi, de imperfecțiunile societății în care ai crescut, de incoerențele lumii din care făceai parte?

Oare ce îi face pe acești occidentali deveniți vietnamezi prin domiciliu să se simtă în pace cu ei și cu tot Universul? Să îi privească pe cei din jur ca pe propriile rude sau ca pe prietenii din copilărie lăsați undeva prin Europa?

Să fie ceea ce spunea Michael B. Curry (celebrul predicator de la nunta princiară de sâmbătă trecută) și, anume, că trebuie să tratăm întreaga omenire ca pe o mare familie. Suntem toți frați și surori în Dumnezeu.

sursa: Getty Images

Sau să fie doar un mod simplu, detașat, de a privi viața, apartenența noastră la anumite valori, tradiții și istorie?

O amică franțuzoaică îmi spunea că atunci când se întoarce în Europa i se pare o întoarcere în trecut, totul devine complicat și stresant, situațiile absurde sunt tot mai dese și repetitive. Este un decalaj greu de metabolizat pentru cineva care are acum un alt punct de vedere, o privire dintr-un alt unghi al realității. Și, în plus, se plictisește fiindcă totul se desfășoară pe un fond deja cunoscut.

În Vietnam totul este nou pentru ea și nu crede să îi ajungă o viață spre a învăța și a înțelege această lume.

Poate fi o explicație, nu?  Voi ce credeți?

Vietnam Institute of Cultures and Arts Studies 2011

Și pentru că am vorbit despre o lume nouă, vă propun legenda formării ei.  

Pentru adulți și copii, Pălăria cu povești (6): Originea legendară a vietnamezilor

Lectură plăcută!