Întunecare...

Zilele trecute am descoperit o carte pe care mi-am propus să o cumpăr cât pot de repede. Autorul este francez și este destul de cunoscut.

Avantajul atunci când cumperi cărțile în format electronic este că o poți face de oriunde în lumea asta și cu costuri mai mici. Iar dacă cunoști câteva limbi străine, constați că versiunile traduse variază și ele ca preț. În cazul meu, traducerea în română era cea mai ieftină.

Așa că mi-am zis (ca în sceneta lui Dan Mihăescu): Avantaj eu!

Și am descărcat cartea pe kindle. Fără să mai cer în prealabil un extras, așa cum fac de obicei, ca să fiu sigură că îmi place stilul, abordarea, subiectul.
Dar...stupoare! 
Traducerea se prezintă ternă, fără poezie, fără ritm, cu cuvintele luate din dicționar așa, la "prima mână", ca să nu solicite intelectul. Pare făcută de cineva care cunoaște bine limba franceza iar în română stăpânește vocabularul de bază, fără metafore ori subtilități lingvistice de exprimare. Acest cineva a tradus cartea (splendidă în limba originală!) luând din dicționar primul sens al cuvintelor (cel mai uzual, posibil tehnic), fără a căuta armonia lor în frazele pe care le alcătuia.
Iar unde există în roman o intervenție cu nuanță de vulgaritate a vreunuia dintre personaje, traducerea noastră depășește imaginația! Acolo traducătorul își arată mușchii.
Unde sunt valorile noastre? Traducătorii noștri de altădată? Cei care erau ei înșiși scriitori? 

George Volceanov 

(fotografie de Radu Sandovici; sursa ziarul Metropolis)

"Traducerile bune se găsesc la câteva dintre editurile importante, care pun preț pe asta și au redactori de carte foarte bine calificați. Dar sunt și edituri care scot carte de dragul de a o publica și de a face bani."

(articolul integral îl găsiți  în ziarul Metropolis   
https://www.ziarulmetropolis.ro/george-volceanov-traducerea-a-devenit-un-drog-un/ )


Îmi aduc aminte acum mulți ani când l-am citit pe Marquez. 
În italiană era corect, acurat, curgător și simplu. 

Gabriel Garcia Marquez (DW)

În română era... Marquez! Îi auzeam vocea în frazele cu înflorituri, simțeam căldura înăbușitoare a locurilor descrise și parfumul florilor cățărătoare. O lectură în oglindă a sufletului său, a mentalităților și superstițiilor locale, a spiritului unui popor. Nu era o traducere, era o narațiune direct în limba română. 
O experiență aproape mistică...

Ce este însă de făcut când dăm peste ignoranță și superficialitatea?
Căutăm profunzimea, sensibilitatea, talentul.
Ne întoarcem la clasici.
Antidotul meu în acest caz a fost ... Cezar Petrescu.

Mai precis, romanul Întunecare.
Nu vi-l voi prezenta și nu voi scrie despre autor. Dacă vreți detalii, biografie și critică vă sfătuiesc să citiți un excelent articol aici. 
Mă voi limita la câteva citate care m-au făcut să uit opacitatea lingvistică a unor scrieri moderne și a unor traduceri nepricepute (sau neinspirate).

"Nu se cunoșteau. Poate nici nu se văzuseră vreodată. Erau totuși apropiați, măcar prin această mare nefericire comună."

"Tăcerea era între dânșii, din nou impenetrabilă și indiferentă, cum e între toți oamenii, ronțăită de tic-tacul mărunt al ceasului pe masă, la căpătâi, de șiroitul ploii în streașină."

"Ploaia curgea purtată în pale de vânt."

"O boală rusească: să iei sufletul, să-l storci, să-l învârți, să-l torturezi până rămâne o biată cârpă cu urmele degetelor pe el."


Ce voce a completat tabloul de epocă? Ce melodie vă propun?

Maria Tãnase

Ca să vă satisfaceți curiozitatea dați un click aici.

Vă doresc o săptămână frumoasă.

Niciodatã nu e prea târziu...

Zilele trecute am urmărit un interviu al scriitoarei Ileana Vulpescu. Un intelectual de rasă. O femeie care a trecut prin multe dureri și care își duce bătrânețea cu suferință, dar și cu demnitate. Un om care nu mai are bani de cărți și a început să îi recitească pe clasici. Câți i-au mai rămas în biblioteca din care, încetul cu încetul, a vândut (sau donat) manuscrisele de valoare.

Ileana Vulpescu face o analiză sinceră, uneori de-a dreptul tandră, a pasiunii pentru literatură, a atașamentului său față de țară, a lumii în care trăim și pe care din ce în ce mai puțin o înțelegem.

Pentru vizionare, click aici: https://www.youtube.com/watch?v=cijLPMeTTXQ

Nici o clipă însă Ileana Vulpescu, deși pesimistă declarată, nu m-a deprimat. A analizat, a tras concluzii, a vorbit despre cultură, muncă, iubire. Da, despre iubire și, mai precis, despre dragoste la prima vedere. Crede cu tărie că există deși nu a simțit-o niciodată. A iubit cu dăruire, dar nu s-a aprins pe moment.

Romulus și Ileana Vulpescu

Să-mi pară rău? Să-mi pară rău că-n viața asta, făcută-n mare parte din rutină, mi-a fost dat să trăiesc ceva adevărat și-atât de frumos? Dacă mâine aș lua viața de la capăt și cineva m-ar pune să aleg, înfățișând-mi de la început și suferința cu care-aș plăti bucuria, eu tot te-aș alege!
(din Arta conversației)

M-am întrebat de ce asemenea personalități nu sunt intervievate mai des, pe posturi urmărite și de tineri, asa încât să ajungă direct la inima si mintea generațiilor de astăzi, a celor de la care se cere mult, cărora li se dă puțin și pe sărite.

Sunt modele de viață și cultură, oameni care trec prin multe suferințe, cad, se ridică și au puterea de a zâmbi. Iar când vorbesc nu o fac ca să îi judece pe ceilalți, să critice tot ce mișcă sau să atace opinii diferite de ale lor.

Eu nu pot să zic că m-a răsfățat critica literară, nici nu m-a ignorat total, dar nici nu m-a băgat în seamă cu niște lucruri care zic eu că ar fi meritat. Dar eu nu mă supăr, pentru că socotesc așa: o istorie a unei literaturi este ca o antologie, reprezintă gustul cuiva. Și dacă persoanei respective eu nu îi sunt pe gust, eu de ce să mă supăr?! Dacă un critic literar scrie foarte bine despre tine, nu te face nici mai talentat, nici mai deștept! Iar dacă nu scrie, nu înseamnă că devii mai prost.
(fragment din interviul publicat în Q Magazine, decembrie 2010)

Se spune că niciodată nu e prea târziu să ne îndrăgostim. Adevărat, cred.

Eu aș mai spune ceva: Niciodată nu e prea târziu să ne apucam de citit!

O doamnă drăguță m-a întrebat ce sens are să citești ficțiune (lat. fictio = născocire), adică o poveste inventată, produsă de imaginația scriitorului și care nu corespunde unei realități trăite de autor, de prieteni, de cineva din familia lui. Timp pierdut. 
Eu cred că literatura îți dă o altă cunoaștere, una sensibilă. Lumea nu este guvernată doar de interese de piață, de decizii comerciale. Este și o lume guvernată de emoții, de senzații, de pasiuni, de entuziasm sau renunțare.

sursa Book Riot

Iar romancierul este cel care observă și își pune întrebări. În ele ne putem regăsi cu poveștile noastre, cu nedumeririle noastre. 

Deci, haideți să ne cumpărăm o carte bună!

 Iar pentru atmosferă, să ascultăm o piesa vintage: https://www.youtube.com/watch?v=0aLoezucIzk

Francoise Hardy

O săptămână frumoasă!