Meritã?

 Cineva mi-a scris odatã cã blogul meu este o oazã de liniște.

Am zburat deasupra norilor o zi întreagã imaginând mângâierea pe care o pot aduce celorlalți. Subiecte diverse, tratate ușor (ca la cafeluțã), cu bucuria unor momente petrecute împreunã discutând despre tot, dând culoare vietii cotidiene cu pasiunile noastre mãrunte.

Idei care trebuiau exprimate și dezvoltate doar aici pe blog le-am dus și pe Facebook. Nu de alta, dar parcã era mai ușor acolo, mai direct, mai simplu. Poți exporta pozitivitatea, poti livra liniștea direct la destinatar. 

Doar cã pe Facebook e ca atunci când mergi cu colindul din casã în casã (sau cu Halloween-ul, cã e modern). Nu știi niciodatã cine îți deschide ușa. În principiu nu pot fi necunoscuți, ci doar prietenii virtuali pe care tot tu i-ai acceptat. Doar cã unii dintre ei nu iubesc cafeaua. Poate chiar nici ceaiul. Și nu ar intra in cafeneaua ta virtualã dacã nu te-ai duce tu peste ei. Nu ar citi astãzi despre Vietnam, mâine un articol motivațional și poimâine despre Postul Sfintei Mãrii.

Nu le-ar citi nu pentru cã nu îi intereseazã, ci pentru cã nu vor sã se destindã, sã lase garda jos și sã se bucure la fel de mult de prostioare ca și de lucruri serioase. 

Existã persoane care au teama teribilã de a se deconecta de la negativitate, de la rãu, de la "sã îți spun eu dom'le cum stau lucrurile".

Iar dacã trebuie sã o facã pentru cã nu pot combate de unii singuri când partenerul de dialog este respectuos și calm, atunci tot cauta un scai ceva, o motivație ca sã fie Gicã Contra.

Orice ai spune nu e așa, ei le stiu pe toate și ai norocul cã sunt la o aruncãturã de bãț de tine (vorba vine) și, mai ales, cã au capacitatea de ști tot și de a înțelege rapid esența vieții.

Pe acești oameni cred cã e greu ca viața sã îi surprindã cu ceva fiindcã, în general, viața lucreazã cu materialul clientului și dacã textura e gri e cam complicat sã o poți vopsi. Iar soarele nu face decât sã o decoloreze.

Așa cã dacã mai crezi în schimbare ești prost fiindcã suntem toți marionete în mâinile cuiva și schimbarea nu existã. Daca vrei sã rãmânã lucrurile cum au fost, atunci ești un nostalgic, un învechit, un uitat de lume în modernismul ãsta galopant.

Oricum ar fi ești anacronic, daca nu chiar prost.

Soluția? Ei, aici vine partea frumoasã. Nu o au nici ei, dar au la îndemânã o multitudine de exemple de nenorociri din lumea asta mare, amestecã argumentele, subiectele, planurile de discuție, punctele de referințã, istoria, geografia, geopolitica și așa mai departe. Un fel de șaorma cu de toate în care nu mai simți nici mãcar gustul de ceapã.

Și te întrebi dacã ei cred cu adevãrat în teoriile pe care le suțin cu atâta convingere, dacã este un simplu exercitiu retoric, dialectic sau de ficțiune, dacã sunt idealiști, utopici sau anarhiști de profesie și credințã.

Nu de alta, dar sunt împotriva a tot și a toate.

Vor sã se bucure de o societate organizatã, dar sã trãiascã ca pe vârf de munte, posibil fãrã reguli. 

Orice dictator este definit patriot fiindcã își iubește țara cu munți și câmpii, chiar dacã își omoarã cetãțenii.

Noul este aparent și vechiul nu a existat niciodatã.

Și uite așa o ții în discuții cu ei pânã decizi sã pui o pozã cu un cãțel și sã închei tortura.

Experiența asta pe care o încercãm toți pe Facebook mã face sã mã întreb dacã chiar meritã sã depui efort, sã pui suflet în discuțiile cu asemenea oameni. Oare chiar e posibil sã transformi negativul în pozitiv și vreo frustrare ascunsã într-o sursã de schimbare in bine?

E posibil?

Și dacã e, chiar meritã? 

În ce mã privește, eu rãmân la culorile mele și vã doresc luminã, mișcare, muzicã, râsete, vigoare, antren.

Însoțiți-vã cu persoane care vin sã adauge ceva prețios vieții voastre și uitați-i pe cei care vã furã câte un dram de energie, care vã iau câte un pic din suflet.

Gãsiți-vã echilibrul cu ajutorul pasiunii, al Iubirii, al spiritualitãții.

Trãiți luminos și colorat!

Blues la Saigon

sursa: Dol's Magazine

Săptămâna trecută vă invitam la o poveste. O poveste adevărată, desfășurată acum exact cincizeci de ani. O poveste din ciclul viața bate filmul sau, mai bine zis, realitatea depășește imaginația.
A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti....

sursa il Tirreno

Cinci fete toscane, cu vârste până în 20 de ani, alcătuiesc grupul muzical "The Stars". 

În 1968 semnează un contract pentru o serie de concerte în Orient. 

Stelele noastre, la acea dată unul dintre puținele grupuri muzicale italiene compuse doar din femei, sunt sigure că turneul prevede doar zone liniștite din Asia cum ar fi, de exemplu, Filipine. La fel cred și părinții fetelor care dau împuternicire impresarului pentru toate formalitățile legale și birocratice. Este simplu, trei luni de spectacole în fața soldaților din baze americane considerate sigure.

Ce se întâmplă? Cele cinci fete toscane, după o manevră de coborâre în picaj spre a evita un atac antiaerian vietcong, aterizează pe aeroportul militar din Saigon, în cel mai dificil moment al războiului din Vietnam. 

Și rămân în Saigon toată perioada prevăzută în contractul definit ulterior, cu un eufemism, neclar.

În bazele militare din Vietnamul de sud, considerate cele mai îndepărtate și mai periculoase, erau trimiși soldații de culoare, primii sacrificabili.

Iar  Scarlett, Vivian, Daniela, Franca și Manuela, adică The Stars, care nu cântă nimic din succesele italiene preferate de ofițerii albi, vor susține concerte de soul, ritm & blues, în fața unor tineri care le ascultă și fredonează cu ele nu doar pentru că le place, ci pentru că  le este frică, pentru că simt durerea în suflet și în corp, pentru că știu că războiul este o loterie și nu sunt siguri de șansa lor.

Este ideea pe care fetele și-o fac, este experiența care le îmbogățește nu doar ca artiste ci, mai ales, ca oameni. În mijlocul atacurilor aeriene, în fața soldaților care plâng, a răniților care își urlă durerea și a trupurilor fără viață repatriate cu avioane militare, stelele înțeleg lecția războiului: se ucide doar pentru a nu fi ucis și se poate face asta mai ușor dacă ai fost învățat că dușmanul nu este o ființă umană.

În ianuarie 1969 fetele se întorc acasă. 

sursa Il Tirreno

În Toscana. Regiune roșie prin excelență. Tinerele noastre stele sunt aspru judecate de opinia publică, supuse unui adevărat linșaj politic din partea puternicului Partid comunist toscan. Ele, fiice ale unor provincii toscane (Livorno, Piombino, Pontedera) cu ideologie de stânga, muncitorească, sunt acuzate de a fi ajutat și susținut moral cu muzica lor trupele invazorilor americani.

Nici o milă, nicio înțelegere pentru niște fete care ajunseseră într-o zonă de conflict fără voia lor, fiind doar victimele unei escrocherii contractuale.

Giampaolo Simi

Dar, după cincizeci de ani, își trăiesc revanșa. Scriitorul și scenaristul Giampaolo Simi intuiește frumusețea și forța umană a acestei povești și, ajutat de regizoarea Wilma Labate, o transpune într-un documentar despre aventura incredibilă a unui grup tânăr și naiv.

Trei luni de viață, atât de dificile încât doar trei dintre cele cinci protagoniste acceptă să vorbească public. Dar cele care o fac se simt eliberate de acel sentiment nejustificat de vinovăție și împărtășesc lumii experiența lor extraordinară dintr-un război nu chiar atât de îndepărtat.

Rezultatul?

Documentarul  intitulat „Arrivederci Saigon“ este aplaudat timp de cincisprezece minute la Festivalul de Film de la Veneția.

Cu speranța, așa cum spunea la premieră scriitorul Giampaolo Simi, ca mai devreme sau mai târziu, și datorită succesului acestui documentar, de undeva din vreo pivniță pierdută din Ohio sau de cine stie unde, să apară o bucățică de peliculă cu fetele noastre cântând blues la Saigon.

Click aici  pentru trailer-documentar. 

Vă urez o săptămână frumoasă și pentru că am vorbit de muzică la Saigon vă invit la ...o melodie vietnameză. click aici

Și să nu uităm un lucru important:

Omenirea trebuie să pună capăt războiului, altfel războiul va pune capăt omenirii.