Viața schimbă...

 

„Viața se schimbă repede. Viața se schimbă într-o clipă. Într-o seară, te așezi la masă și viața pe care o cunoșteai a dispărut.”

Netflix ne propune un documentar de excepție: Joan Didion: The Center Will Not Hold (Centrul nu va rezista). 

Este realizat de Griffin Dunne, nepotul legendarei  literate Joan Didion, personalitate marcantă a literaturii americane a secolului XX.

Filmul abordează cei optzeci de ani ai autoarei urmând firul scrierilor sale: biografia personală se îmbină cu istoria americană, romanele alternează cu eseurile scurte pe care le-a scris de-a lungul anilor,  de la hipioți, Charles Manson, Vietnam, regimul din El Salvador, până la Dick Chaney.

Narațiunea nu este extrem de originală, ba uneori poate induce un soi de plictis intelectual ori detașare de subiect. 

Poate chiar nu ar merita vizionată dacă nu ar fi ea, Joan. 

Inima filmului constă în alternanța dintre interviurile de epocă și o lungă și reticentă confesiune pe care nepotul ei, regizorul, reușește să o obțină. 

Scriitoare dotată cu o sensibilitate culturală de o rară finețe, Joan Didion ne permite să pătrundem în lumea ei „rece”, să îi cunoaștem demonii personali. Își spune povestea anxietăților de soție, mamă, intelectuală într-o Americă în schimbare.

Ceea ce este interesant de urmărit este cum scrierile, biografia și fizicul său se transformă în paralel, într-o fuziune perfectă.

Nu vă povestesc mai mult.

Încercați să descoperiți când și de ce fata frumoasă și provocatoare care organiza cele mai cool petreceri din Los Angeles și se oglindea perfect în stilul dezordonat, strălucit și decadent al romanelor sale de debut, devine o supraviețuitoare care, în sfârșit, reușește să îmbine cele două laturi ale personalității sale: romancieră și ziaristă.

Corpul se subțiază, devenind un înveliș transparent pentru cuvinte. 

Iar stilul îl urmează...

In Go(o)d Hands

 

Este titlul unui film turcesc de pe Netflix și se traduce "Pe mâini bune". 

Subiectul: o mamă singură, diagnosticată cu o boală terminală, întâlnește un burlac atrãgãtor în timp ce încearcă să se ocupe de viitorul fiului (cam încăpățânat) în vârstă de șase ani. O poveste dulce amarã cu doi actori șarmanți și o scenografie mediteraneanã.

Nu îmi propusesem sã vãd pe Netflix tocmai un film turcesc, sunt cam sãtulã de ele, sunt prea lacrimogene, lungite cât se poate și, uneori, infantile. Numai cã, ori de câte ori cãutam ceva fãrã rãzboi, violențã ori ciudãțenii psihologice, dãdeam peste acest film al cãrui titlu îl citeam incorect. De fiecare datã! Dupã o logicã numai de mine știutã, citeam In God Hands (În mâinile lui Dumnezeu) și mã întrebam cum de au ajuns turcii sã punã un astfel de titlu.

Apoi, îl reciteam și îmi dãdeam seama cã am greșit.

Și tot așa, iar o luam de la capãt ca atunci când o iei pe arãturã și o ții drept, deși mintea îți mai funcționeazã încã și recunoști greșeala. 

Vi s-a întamplat și vouã? Faci aceiași pași sau citești una și înțelegi alta.

Și asta m-a dus cu gândul la tot felul de teorii pe care le susțin oameni pe care îi cunosc, îi apreciez și știu cu siguranțã cã au un fond bun. Nu vorbesc de conspiraționiști experți în toate care din ultima bancã de școalã s-au vãzut promovați în primele rînduri ale societãții. Sau, mãcar, în toate feed-urile platformelor sociale. Ma refer la oamenii pe care îi știu de-o viațã, au trãt ce am trãit și eu, au cãlãtorit, au vãzut ce se poate face cu multã muncã, seriozitate și integritate moralã. 

Ei bine, oamenii aceștia vãd alte soluții decât vedem noi la problemele societãții și ale lumii noastre în general. Un gest politic îl interpreteazã diferit, un acord internațional nu îi entuziasmeazã, alianțele politice sunt vãzute parcã în oglindã, invers de cum le vedem noi ceilalți. Cum se poate așa ceva? 

Critica este primul pas (și cel mai ușor) pe care îl facem atunci când suntem dezamãgiți de cineva drag, sau când judecata sa ne surprinde peste mãsurã. Dar...

Eu cred cã ceea ce ne unește este frica. Da, teama aceea profund ascunsã și disimulatã cumva în raport cu ceilalți. Unii o transformã într-un curaj nebun fãrã a se gândi la urmãri, alții dau o greutate mai mare consecințelor posibil nefaste pentru ei și familiile lor. Egoism sau spirit de supraviețuire?

Și uite așa ajungem sã definim tot ce nu înțelegem în complexitatea sa cu ajutorul unor noțiuni despre care am citit câte ceva, dar nu îndeajuns spre a ne forma o opinie proprie și solidã. 

Cu alte cuvinte și, mai direct, dupã cum spunea Jane Fonda într-un discurs recent: Oameni buni, woke înseamnã pur și simplu cã îți pasã de ceilalți. 

Empatie.

Foto - Tommy Ingberg

Nu totul este în alb si negru, mai existã și nuanțe de gri și suntem cu adevãrat umani nu doar dacã le sesizãm ci, mai ales, dacã le acceptãm ca atare. 

Sigur cã exagerãrile trebuie limitate, cã pot distruge vieți și corupe minți și se pot transforma în veritabile inchiziții ideologice. 

Dar...nu se aruncã apa murdarã din covatã cu tot cu copil, nu se exaltã îngustimea minții, nu se premiazã lipsa empatiei și nu se pune egal între sãrãcie (mentalã, economicã...) și tradiție.

Așa cum într-un oraș nu poti trãi singur, tot astfel la nivel de națiune depinzi de alții.  

Lumea asta, așa imperfectã cum o știm poate dispãrea dintr-un moment în altul și peste albul imaculat din viața noastrã imaginarã poate veni griul real, dacã nu chiar un negru absolut.

Ca atare, cine crede are șansa de a ridica ochii spre Cer știind cã este iubit și cã Cineva acolo Sus nu ne vrea perfecți. Ne vrea buni, umani dar nu cere absolutul de la noi. Trebuie sã fim conștienți de limitele noastre (nu numai de-ale altora) și sã fim conștienți cã un zid izoleazã în timp ce printre crãpãturi se poate strecura lumina.

Sã fim imperfecți ca sã avem mereu șansa de a învãța ceva.

Și sã citim aiurea titlurile filmelor. Sau, poate, nu aiurea, ci doar greșit.

Apropo, pe Netflix este și continuarea.

Historia 2.0

 

Am vãzut Mehmed vs Vlad pe Netflix, sezonul 2 din seria: "Rise of Empires: Ottoman".

Ca sã ajung la el bine pregãtitã, am revãzut prima serie, Cãderea Constantinopolului (sau, mai bine zi, cucerirea sa).

Am plecat din start cu ideea cã este un documentar-film creat de turci, deci povestea le aparține, firul și stilul narativ sunt stabilite de ei, portretele vor fi fãcute în funcție de personajul LOR principal.

Mi-a plãcut! Mi-a plãcut  întregul ansamblu, mi-au plãcut actorii, costumele, coregrafia bãtãliilor, muzica, vocile, narațiunea.

Mi-a plãcut rolul creat de Daniel Nuțã, vocea relativ blândã cu tonuri ușor mirate care contrasteazã cu  atitudinea bãtãioasã, realizând o permanentã stare de tensiune, dând spectatorului o senzație de nesiguranțã, în anumite momente chiar de teroare. Îl admiri, dar ți-e fricã sã stai în fața lui. În timp ce de la Mehmed știi la ce sã te aștepți, în prezența voievodului român îți acutizezi simțurile, rãmâi atent la fiecare detaliu ori mișcare în cadru, încercând sã nu fii luat prin surprindere.

Apoi am urmãrit, grație unei prietenii virtuale pe Facebook, emisiunea live organizatã de RoZoom Press cu actorii si istoricii români participanți la proiect. S-au adãugat alți invitați importanți iar ziarista Miruna Cajvaneanu, a moderat dezbaterea cu eleganțã, trecând de la o întrebare la alta în mod firesc, cu respect, sensibilitate și umor. Peste douã ore de discuții care nu știu când au trecut.

Am învãțat multe, am rafinat niște cunoștințe, am șters praful de pe niște concepte și am renunțat la anumite dogme istorice învãțate ca pe poezii în școala comunistã.

Știți însã ce mi-a plãcut cel mai mult?

De fapt, e o senzație cu care am încheiat ziua.

Senzația cã ne facem bine. 

Lent, prea lent, dar mergem spre însãnãtoșire.

Avem o generatie de intelectuali dispuși, cu mult studiu, talent, o enormã muncã de cercetare și o viziune pragmaticã, sã despice firul în patru spre a pune în luminã personaje istorice ADEVÃRATE, cu plusuri și minusuri, oameni ai timpurilor lor. Nu marionete motivate ideologic și umflate cu lozinci, nici pe piedestal de moralitate absolutã, dar nici la groapa de gunoi a istoriei.

Oameni curajoși care au determinat (sau deviat) cursul istoriei, totul într-un context european. Nu izolați, neștiuți de nimeni. Voievozi care au marcat vremurile și au intrat cu faptele lor și în analele istorice ale vecinilor.

Mi-a plãcut puterea acestor intelectuali romani de a admira personalitãți imperfecte, naturalețea acestor tineri actori care, urmarind cu seriozitate o linie regizoralã, se raporteazã  în modul cel mai firesc personajelor interpretate, scoțând la luminã esența profundã a unui curaj, de cele mai multe ori, nebun.

Ideea e cã nu trebuie sã venerãm ca sã putem iubi, cã unde e luminã e și întuneric, cã dreptatea uneori trebuie impusã cu forța și libertatea apãratã atacând.

Iar participanții la emisiunea de acum douã zile prezintã un asemenea punct de vedere, o istorie actualizatã (2.0), realã, fãrã ștersãturi și înflorituri. 

Povestea lui Vlad nu coincide în totalitate cu cea spusã de realizatorii turci, dar filmul este un punct de plecare, iar istoricii noștri pregãtiți, moderni și simpatici au vãzut în colaborarea cu Netflix o ocazie spre a începe un drum, spre a discuta, dezbate și a învãța pe alții. Fãcând bine ceea ce fac, educã generații, dezvoltã un spirit critic, îndeamnã la analizã și discernãmânt, construiesc un viitor bazat pe respect și dialog. Și pe adevãr! Ceea ce duce implicit la orgoliu național, dar și la modestie. Asta fiindcã te redimensionezi și realizezi cã ești doar un element, fain și drept, uneori un pic nebun, în acest puzzle colorat al lumii.

Historia 2.0. Ad maiora!

Sau, cum ar zice poetul nostru romantic și frumos, sãrbãtorit în ianuarie, "La trecutu-ți mare, mare viitor!"