sâmbătă, 22 ianuarie 2022

Într-o clipă


" – Domnișoară, dansați?

– Nu pot, pentru că într-o clipă va sosi logodnicul meu.

– Într-o clipă ... se trăiește viața. ”

(Parfum de femeie, film 1992)


Într-o clipă se trăiește viața. Ce frumoasă replică!

Poate nu vorbim chiar de o clipă, dar atât pare când ne uităm în urmă. O clipă, un minut..

Dar câte se pot face într-un minut!

Se poate face un compliment care luminează o dimineață ploioasă.

Se poate admite o greșeală câștigând respect și oferind echilibru. Se poate cere iertare dâruind liniște sufletească. Se poate spune o vorbă de îmbărbătare câștigând un nou prieten. 

Îți poți schimba comportamentul și ai schimbat întregul curs al zilei. Al tău și al altora.

Este ca într-un lanț al Binelui.

Ca în filmul "Dă mai departe". (producție 2000, regia Mimi Leder, cu Helen Hunt, Kevin Spacey, Haley Joel Osment)

Vi-l mai aduceți aminte?

Eugene Simonet (KEVIN SPACEY) este un profesor de studii sociale, un om cu cicatrici fizice și emoționale. Nu mai are încredere că ceva se poate schimba în copiii pe care îi preia în fiecare an în clasa a șaptea, dar are pasiune pentru ceea ce face și o transmite cu speranța ca măcar un singur elev să îi ia teoriile în serios. El este la pământ, dar nu transmite și clasei propriul sentiment al înfrângerii, ci își transferă speranța către elevii săi.

Iar unul dintre ei răspunde...

Osment joacă rolul unui elev care găsește o modalitate prin care oamenii să practice acte de bunătate, aleatorii, un experiment pe care el speră să îl conducă. O schemă prin care lumea să devină un loc mai bun. Acest film nu este o capodoperă cinematografică, conține deseori scene dure sau limbaj nepotrivit, dar este o capodoperă a gândirii, o idee simplă dar genială. Ca într-un joc piramidal. Să înmulțești binele făcut. Binele nu trebuie să se întoarcă la cel care ți-a făcut un bine, ci trebuie dat mai departe și multiplicat.
Faceți un exercițiu de imaginație.
Gândiți-vă la o zi în care vă treziți, și nu găsiți nicio revărsare de ură pe nicio platformă socială, nicio "mică răutate" în vreun mesaj privat. Ba mai mult, cineva cunoscut (sau nu) vă răspunde la o cerere de ajutor și rezolvați o situație. Ce utopie, nu?

Acum imaginați-vă că, la rândul vostru, trebuie să faceți un bine altor trei persoane.
Cum vă simțiți? Ușurat sau îngrijorat?

Cum vă este ziua? Mai grea decât una normală?

P.S. Pentru cine dorește să revadă scena de tango (impecabilă) din Parfum de femeie, click aici 


 



vineri, 14 ianuarie 2022

Pantofii noștri

 

Întrebați orice femeie despre perechea preferată de pantofi și sigur veți obține un răspuns care depășește simplul design, partea estetică sau materială.

În "Our Shoes, Our Selves: 40 Women, 40 Stories, 40 Pairs of Shoes" (Pantofii noștri, noi înșine: 40 de femei, 40 de povești, 40 de perechi de pantofi), actrița Bridget Moynahan și jurnalista Amanda Benchley le cer intervievatelor să depene amintiri legate de o pereche semnificativă de pantofi din colecția lor. Povești adevărate, emoționante sau amuzante, spuse de personalități precum Bobbi Brown, Danica Patrick Misty Copeland, de reporteri îndrăzneți precum Christiane Amanpour și Katie Couric până la adevărate forțe creative ca Rupi Kaur, Maya Lin și Gretchen Rubin. Frumos ilustrate, cu un portret al fiecărei femei și al pantofilor aleși, poveștile explorează ceea ce majoritatea știe deja: că ceea ce purtăm poate avea putere și semnificație dincolo de simpla necesitate de acoperire a corpului. "Our Shoes, Our Selves" dezvăluie aceste călătorii remarcabile și pașii pe care aceste femei i-au făcut pentru a ajunge acolo unde sunt, cu speranța de a încuraja toate femeile să-și creeze propriul drum.

O astfel de personalitate este și această frumoasă și talentată Bridget Moynahan. 

Cu profesionalism și discreție, plecând de la o carieră de fotomodel, trecând printr-un rol ușor frivol în serialul "Sex and the City", a ajuns să joace alături de mari actori în filme și seriale de succes. 

Astăzi continuă să fie unul dintre personajele principale din serialul CBS, Blue Blood, ajuns la sezonul 11.

Aș mai adăuga ca o părere personală și faptul că întâlnirea Natasha-Carry din "And Just Like That" (continuarea faimoasei serii Sex and the City) este cea mai credibilă scenă de până acum. Iar interpretarea ei este firească și apariția elegantă (cu adevărat!).



(link pentru vizionare: click aici )





Ideea cu pantofii rămâne interesantă și cred că îți poate trece prin cap atunci când ai acasă o colecție importantă și nu câteva perechi care, cu timpul, s-au făcut praf prin purtare. Sau nepurtare. Că poți avea mai multe perechi, unele le-ai pus deoparte pentru ocazii speciale și le-ai luat cu tine la tropice. Și, cu toate că ți-ai umplut cutiile și șifonierele cu dezumidificatoare, pielea a murit și talpa s-a crăpat. Deci, au plecat la gunoi cu tot cu amintiri...😉

Dincolo de glumă, eu personal nu prea am amintiri legate de pantofi. Mai degrabă de un loc, de o persoană, de un cântec, de un parfum preferat într-o anumită perioadă din viață. Amintirile mele sunt vii și în multe dintre ele nu știu cum eram îmbrăcată, sau ce aveam în picioare, dar știu cu exactitate ce simțeam. 

Iar ceea ce simțeam continuă să vibreze în inimă, semn că.......

"Inima îşi are memoria ei. O femeie poate să nu ţină minte nici evenimentele cele mai grave, dar îşi va aminti toată viaţa de lucrurile ce sunt în legătură cu sentimentele ei."

(Balzac, Femeia la treizeci de ani)

sâmbătă, 8 ianuarie 2022

Normalitate?

Nu, nu este despre pandemie. Nu este despre cum ne vom întoarce la normal, la relații normale, la atitudini normale, la gusturi normale.

Nimic din toate acestea. 

Este despre Billy Crystal. Actorul pe care îl iei așa cum e, a cărui apariție ți se pare firească, a cărui poante nu te agresează, nu te jignesc, nu te destabilizează. Chiar și atunci când a încercat să atingă o notă mai îndrăzneață, a reușit să nu fie vulgar.

"Here Today", film din 2021, cu un Billy Crystal mai rotunjor și mai lent, este la fel. 

Normal. 

Normalitatea aceea care îți dă timp să savurezi poantele, să respiri între replici, care dă timp creierului să asimileze gluma, care dă timp timpului.

Doamne, cât mi-e de dor de acest gen de filme!  Le-am iubit la 20 de ani și le iubesc încă la 50.

M-am saturat de clișee, de haine sclipicioase și minti goale, ori de mizerie generalizată precum scrisul pe pereți. M-am săturat de serialele  în care se banalizează tradiții, de fimele în care s-au distribuit rolurile cu nontraditional casting, fără sens și fără legătură cu perioada istorică prezentată. Sau de cum văd americanii, în vreo serie adolescentină, Parisul: ca pe un mare parc de distracție în haute couture. (interesant de citit : click aici)

Nu tânjesc nici după filme europene de autor care îți pun mintea pe bigudiuri iar la final te lasă cu dubiul că nici regizorul nu a înțeles ce filma.

Mi-e dor de filme firești, de povesti firești care să nu ne sperie inutil. 

Fiindcă știți de ce "And Just Like That" nu place? Nu o să vă vină să credeți. Nu e vorba despre jocul actorilor sau despre exagerările/exacerbările în dialoguri, ori de inutilitatea unor scene. Nu. 

Sau, cel puțin, nu pentru majoritatea cinefililor. 

Nu place pentru că......ta..na..nam!!!.. 

Protagonistele au îmbătrânit.... Sunt bătrâne... La 50 de ani.

A ajuns să ne sperie părul alb. Oricum și la orice vârstă. 

Suntem curajoși și dărâmăm munții prin expedițiile noastre la schi, sau ne pozăm cu rechinii în zone tropicale, dar ne sperie vârsta de 50 de ani. Nu 80, ci 50. 

Nu mai au haz petrecărețele din Manhattan acum cu păr alb, cu supărări, doliu sau dureri de oase. 

Nu.

Regina Burton, www.huffpost.com
Părul alb nu este un semn de înțelepciune sau o atitudine elegantă în fața vieții. (un articol interesant click aici)

Pentru mulți e un semn de boală.

Vrem culori stridente dacă se poate, pantofi cât mai decoltați, glume infantile, pocnit din gură, dat ochii peste cap la fiecare frază și bătut din palme la orice prostie.

Doar că mai există (încă!) și altceva...

Billy Crystal ne învață mereu că frumusețea înseamnă inteligență, inspirație, umor. Creier activ, în exercițiu. Că poți rămâne fără cuvinte în fața unei femei (sau a unui bărbat) care s-a "menținut", "ținut bine". Nu la sală. Că, după o numită vârstă și chiar după nu știu câte bazine pe zi, oasele tot pârâie, iar pielea tot cade. (deh, legea naturii umane și legea gravitației)

Se ține bine pentru că își menține creierul. 

Da. 

Motorașul acela activ care "rumegă" tot și transmite câte o undă din satisfactiile sale intelectuale și celuilalt motoraș, inima, ce se bucură atât de tare că pulseaza sânge bun prin arterele în curs de expirare.

Exercițiul intelectual te menține tânăr! Psihic, sufletește și da, chiar fizic. 

Și nu devii patetic etalându-ți mușchii maturi (lucrați prin săli la modă) în contexte adolescentine.

Rămâi normal. Firesc și, în cele din urmă, elegant.

Nu îți etalezi cunoștințele fiindcă, antrenat fiind să citești, să reflectezi, să observi detaliile, știi să și asculți. 

Și continui să înveți. Un cerc vicios al Binelui.


Normalitate?






P.S. Un articol interesant (în engleză) despre a te maturiza cu stil și clasă: click aici





sâmbătă, 1 ianuarie 2022

Și uite așa...

Când spui haos te sperii. Haosul înseamnă lipsa regulilor, nisipul mișcător, pământul care îți fuge de sub picioare.

Când spui haos, nu vezi luminița de la capătul tunelului, nici măcar raza de soare care își poate face loc în întuneric.

Dar, ca în orice situație din viață, haosul nu numai că este provocat, dar este și util unora.

Premisa postării de astăzi se găsește într-un articol interesant pe această temă, din care vă redau câteva idei (asta ca să nu mai fac o pagină separată).

------------------------------------------------------------------------------------------------------------

1. Haosul și narcisiștii

Narcisiștii patologici adoptă o serie de comportamente destinate în exclusivitate satisfacerii nevoii proprii de exaltare personală. Tocmai în dezordinea lucrurilor narcisistii reușesc să devină și ei importanți și să îi țină pe alții sub control.

Haosul este simbolul identității șefilor sau a liderilor care dau mereu ordine. Adică a acelora care în loc să ușureze viața celorlalți, o complică și mai mult. Acele persoane care nu comunică în mod clar, lăsând loc confuziei. Iar dacă, prin absurd, confuzia va da naștere și unor rezultate pozitve ei și le vor atribui cu siguranță. Iar dacă comit erori, vor găsi țapii ispășitori.

Narcisiștii încearcă să stârnească haosul chiar și în situații de zi cu zi, în familie. Vorbim despre prieteni, cunoștințe sau parteneri care mai întâi spun un lucru și apoi fac altul, fără niciun motiv aparent. Ei spun că ne vor ajuta, dar când avem nevoie de ei, nu o fac. Promit să vină la o anumită oră, dar se prezintă la alta. Ei se joacă cu așteptările noastre modificându-ne echilibrul. În cele din urmă, seamănă haos tocmai ca să își poată asigura o marjă de control asupra celorlalți.

 2. Narcisiștii și dramele

În cazul narcisiștilor patologici, haosul este adesea însoțit de dramă. Șeful despre care vorbeam își însoțește dezordinea și tulburarea cu adevărate manifestări/demonstrații de indignare și îngrijorare. Se prezintă surprins, ba chiar șocat de tot ce se întâmplă. De parcă nu ar fi el responsabilul rezultatelor incerte.

În momentele în care realizăm că nu ne putem baza pe ei, este puțin probabil ca narcisiștii să își ceară scuze. Dimpotrivă, vor pune în scenă o adevărată dramă, dându-se drept victime.

Scopul lor este să creeze situații care să le permită să se simtă, dacă nu întotdeauna lideri, măcar în centrul atenției. Ei își propun să se plaseze în centrul a toate, fără a-și asuma nicio responsabilitate. Dimpotrivă, devin victime și dau viață unor adevărate spectacole dramatice.

3. Efectul asupra celorlalți

Într-un fel sau altul, narcisiștii folosesc haosul pentru a-i lovi psihologic pe cei din jurul lor. Ei creează situații, de cele mai multe ori într-un mod inconștient, în care alții se pot umple de anxietate, se pot îmbolnăvi. Dacă reușesc, obțin ceea ce își doresc cu adevărat: să fie hotărâtori în viața celorlalți, chiar dacă în mod negativ și prin înșelăciune.

Cu toate acestea, în asemenea realități psihologice există întotdeauna cele două fețe ale monedei. Pe de o parte, există intenția narcisistă de a genera haos și de a-i manipula pe ceilalți. Pe de altă parte, narcisistul însuși devine o victimă a patologiilor sale. Este posibil ca narcisiștii să se simtă dezamăgiți de viață și plictisiți de realitate. Într-un cuvânt, sunt mai predispuși la depresie.

Acest lucru se datorează neautenticității acțiunilor lor. Ei sunt proprii lor captivi, nu sunt capabili să stabilească legături profunde și constructive cu ceilalți de care, până la urmă, depind enorm. Dacă îi pot manipula, își satisfac acea sete teribilă a propriului ego. Dacă eșuează, manifestă sentimente de inferioritate, lipsă de interes pentru viață și frustrare.

-----------------------------------------

Iată ceea ce întâlnim în politică, în viața socială, pe scara blocului. 

Dar sunt aspecte ale relațiilor sociale pe care le-am luat mereu în calcul și am mers înainte. Sau cel puțin așa am procedat până la pandemie. Am încercat să rezistăm, să facem pluta pe apă, să ne ținem respirația și să evităm situațiile de necontrolat.

Dar au venit doi ani când haosul a pus stăpânire pe tot și ne-a influențat deciziile, ne-a condiționat viața. Au venit anii în care figuranții au obținut roluri principale, în care medicii au trebuit să facă un pas în spate ca să dea cuvântul absolvenților școlii vieții, în care prostul satului a devenit înțeleptul comunei, iar petrecărețul de la birt a lăsat sticla și a luat megafonul.

Iar cei care au învățat că orice drept este corelat unei obligații 
s-au trezit huliți, jigniți, îmbrânciți.  De cine? 
De cei care vorbind de "neo" nu au studiat cum trebuie în școală niciuna dintre teoriile filosofice, sociale sau economice cărora astăzi le atașează acest prefix la modă.

Oameni care se îmbracă în concepte fără să le înțeleagă sensul. Oameni care văd în tot mizeria din proprii ochi. Și în mizeria aia și în noroi îl coboară și pe Dumnezeu. 

Și uite așa am învățat pe propria piele ceea ce spunea Părintele Constantin Necula și, anume, că unii au privirea muștelor care văd doar murdăria, în timp ce alții au ochii albinelor care văd florile.

Și uite așa am învățat că a fi repetent nu este echivalent cu a fi revoluționar și nici extremismul nu înseamnă patriotism.

Vă doresc în Noul An să fiți adevărați și buni, să apreciați viața punând în slujba ei inteligența, logica și hărnicia, să fiți cuminți și smeriți în credință, să vă selectați prietenii, să fiți darnici cu oamenii care au nevoie și zgârciți cu cei care vă irosesc îmbrățișările.


Un 2022 al Renașterii!












Jos pãlãria

Genul de film western nu a fost niciodatã preferatul meu. Nu mi-a plãcut niciodatã violența, brutalitatea cu care îți faci dreptate și care ...