Oamenii ca stelele...

Îmi plac stelele. 

Nu, nu astronomic vorbind. 

Nu mã intereseazã așezarea lor matematicã, ori imaginea datã de unirea unor puncte luminoase. 

Nu desenele cerului mã fascineazã, ci profunzimea sa, partea vãzutã ori nevãzutã a recuzitei nocturne. Cea care creeazã povestea, basmul cu umbre și lumini, cu astre și nori, din veșnicie în veșnicie, fãrã început și fãrã sfârșit.

La steaua care-a răsărit

E-o cale-atât de lungă,

Că mii de ani i-au trebuit

Luminii să ne-ajungă.

Stelele. Permanent acolo sus, ele existã cu adevãrat, lumineazã pururea.

poster de Mindy Sommers

Doar cã Soarele, cu strãlucirea sa de protagonist face ca lumina stelelor sã nu poatã fi  observatã. 

Doar atât. Sã nu poatã fi vãzutã, deși ea existã.

La sfârșitul zilei, însã, întunericul se brãzdeazã cu lumini. Mici sau mari, fixate pe draperia celestã sau intermitente, intense sau pierdute în scenografie.

Și, fie cã am fost fericiți sau nu în drumul nostru cotidian, ne ridicãm privirea și uitãm pentru câteva clipe de pãmântul pe care cãlcãm șovãitor ori mãrșãluim spre orizonturi doar de noi știute. Zâmbim firesc, respirãm adânc și privim stelele. Iar, uneori, suntem capabili sã începem de la ele un vis. 

sursa Art Georgies

Ne imaginãm povești cu Luceferi și fete nestatornice, lumi îndepãrtate trãitoare sub același cer, ochi profunzi admirând aceleași licãriri de luminã, voci șoptite exprimând ca într-o îngemãnare de suflete dorințe tainice. 

Și cât de viu s-aprinde el

În orișicare sară,

Spre umbra negrului castel

    Când ea o să-i apară.

Într-un soi de superstiție romanticã, inventãm expresii care sã justifice drumuri cu plecãri și reveniri, alegeri cu bucurii și tristeți, care sã dea, chiar și doar aparent, un sens trecerii noastre pe aici: "stea norocoasã", "stea în frunte", "sã crezi în propria stea".

Fiecare stea în parte este un miracol, fiecare lumineazã dupã propria-i putere alcãtuind împreunã cu celelalte un spațiu de vis și armonie.

Știința ne spune cã fiecare stea are un ciclu de viață cu naștere și moarte, cã stelele mai mici trăiesc mai mult pentru cã își ard mai lent combustibilul și stelele mari au cicluri de viață mai scurte fiindcã rămân fără hidrogen mult mai repede decât cele mai mici. Iar culoarea unei stele ne indică cât de caldã este. 

E multã științã aici, e mult studiu și acuratã observație. 

Noi, însã, privim stelele, nu le observãm. Le percepem prin prisma sensibilitãții noastre și le însoțim liniștea pe care ne-o dãruiesc cu multã, multã imaginație. Cerul nu e așa cum pare, e mult mai mult. 

Tot așa e și cu oamenii. Ei sunt precum stelele pe cerul nopții, nu seamãnã unul cu celãlalt dar, totuși, fiecare lumineazã. Noi îi privim fãrã a-i vedea, îi judecãm fãrã a-i cunoaște. 

Nu poti pretinde unui mic punct sã fie un Luceafãr, dar îți poți încãlzi sufletul în mica sa strãlucire. Fiecare om are ceva de dãruit, fiecare are o luminã.

Iar cei dragi... 

ei, cei dragi...

Lumineazã și ei dupã propria putere și, împreunã, alcãtuiesc harta astronomicã a cerului nostru.

Deseori, ne întrebãm pentru cât timp ne vor mai fi cãlãuzitori, vor trãi la fel ca noi, ne vor lumina viața îndeajuns?

Indiferent când și cum fiecare viațã se va stinge, lumina sa ne va însoți mereu. 

Fiecare noapte a destinului nostru va fi luminatã de o Stea. 

Va trebui doar sã ne ridicãm privirea cãtre Cer. 

                                                                                     (🎼click aici )

picturã Corina Chirilã

La steaua care-a răsărit

 E-o cale-atât de lungă,

Că mii de ani i-au trebuit

Luminii să ne-ajungă.

Poate de mult s-a stins în drum

          În depărtări albastre,

     Iar raza ei abia acum

        Luci vederii noastre.

Icoana stelei ce-a murit

Încet pe cer se suie:

Era pe când nu s-a zărit,

Azi o vedem, şi nu e.

Tot astfel când al nostru dor

Pieri în noapte-adâncă,

Lumina stinsului amor

Ne urmăreşte încă.

(La steaua, Mihai Eminescu)

Miracole

Sursa foto: Kudika

Miracol sn (lat. miraculum) -1) Fenomen supranatural, minune. 2) Fapt, fenomen ieșit din comun. 3) Reprezentare teatrală din evul mediu, cu subiect religios sau istoric, în care intervin elemente ale miraculosului creștin. 

Zilele trecute am văzut un film american, producție a anului 2016. Se numește Miracole din Paradis (Miracles from Heaven) și o are în rolul principal pe Jennifer Garner. 

Subiectul pe scurt: O tânără fată diagnosticată cu o boală digestivă rară are parte de o vindecare miraculoasă după ce supravieţuieşte unui terifiant accident.

Filmul este bazat pe cartea cu acelaşi nume scrisă de Christy Beam, mama Annabelei (protagonista tuturor durerilor dar și a vindecării miraculoase).

Un film potrivit după Paști și într-o perioadă istorică încărcată de invidie, ură de orice fel și multă nepăsare. Totul, într-o lume așa-zis pacifică.

Am fost în plină rezonanță cu subiectul, cu interpretarea actorilor și cu scenariul delicat și de bun-simț.

Dar mi-am pus și niște întrebări care m-au dus la postarea de astăzi.

sursa: Guideposts

Ce reprezintă pentru noi, astăzi, o minune?

Suntem oameni, tindem mereu spre mai bine, în adâncul sufletului visăm la miracole, dar când le avem le căutăm cu îndârjire explicații științifice (mai mult sau mai puțin acurate) spre a le demola, a le distruge, spre a le demonstra ridicole.

Scuza: lupta împotriva obscurantismului gândirii. 

Când ni se întâmplă ceva bun sau frumos, este meritul întâmplării, a hazardului, a coincidenței unor momente, a conjuncturii favorabile. Niciodată noi nu avem parte de o minune.

Ne desconsiderăm singuri, fără ajutorul nimănui. 

De ce?

Capela Sixtinã (Roma) - Crearea lui Adam, Michelangelo

Pentru că noi înșine suntem miraculoși! 

Imaginați-vă împreună cu mine miracolul creării fiecărei ființe: copilul care se naște după nouă luni, sămânța devenită falnic copac, oamenii care zboară prin aer în avioanele lor rapide, vocea transmisă prin cablul telefonic, Internetul și... câte și mai câte.

Miracolele nu sunt evenimente supranaturale odată în viață, ci stau la baza evenimentelor de zi cu zi.

Priviți copiii cum își descoperă, cu surprindere și mai apoi cu o nețărmurită bucurie, mânuțele și piciorușele!

De ce noi, ca adulți, uităm să vedem miracolele lumii noastre?

Ca o persoană care crede în minuni, m-am simțit întotdeauna în siguranță. Fără a fi extrem de curajoasă, am simțit doar că la sfârșitul unui urcuș greu și cu obstacole multe voi avea parte de o priveliște minunată.

Iar această putere internă a creat o energie pozitivă care a schimbat lucruri și... chiar oameni.

Credința că viața e presărată cu minuni, face să vezi în orice întâlnire o oportunitate de învățare, o șansă de auto-descoperire. 

O prietenă dragă care tocmai a ieșit dintr-o cumpănă grea privind sănătatea, a experimentat boala ca mijloc de a-și descoperi puterea. După șocul inițial, a început să aleagă. A ales medicul potrivit, a ales să nu se descurajeze ci să  devină partener egal în propria-i vindecare, a ales cu ce prieteni să își continue drumul prin viață, ce să lase în trecut și ce să urmărească în viitor. Și, mai presus, a ales să nu îi fie frică!

Când credem în minuni, mai apoi le creăm. Sau, ne sunt dăruite.

Și o melodie potrivită: Coldplay - Miracles 
(click aici)







O săptămână cum altfel decât... minunată!!!!!