duminică, 26 mai 2019

Bhārat sau...India



"Ce a fost greu de îndurat este dulce ca amintire." 
(proverb indian)


Nu sunt un fan al Indiei.

Se spune despre această țară că odată ce te-ai îndrăgostit de ea îți intră în suflet cu istoria, tradițiile și condimentele ei.
Unii o iubesc cu pasiune, alții o urăsc fără măsură. 
Cei care o iubesc vorbesc despre culori, parfumuri, răsărit și asfințit, meditație și transcendentalism. O altă dimensiune, o alternativă de viață, o realitate exotică.
Sursa foto: Funds Society
Cei care o urăsc povestesc despre mizerie și sărăcie, neputință și nepăsare, despre un trai urât și o realitate absurdă.
Știm și citim deseori în presă despre problemele Indiei, despre violența socială.
Dar cine nu are probleme?
Și apoi eu nu sunt așa de "profundă" încât să detest în mod aprioric o țară, sau să o urăsc din cauza unor indivizi.
Poate pentru că nu am ajuns pe acele meleaguri și când nu cunoști, nu "atingi" realitatea, nu poți exprima o opinie serioasă și documentată în niciun sens. Cu atât mai mult în favoarea urii, sentimentul care domină acești ani.
Deci, eu nu urăsc, dar manifest nepăsare atunci când vietnamezii îmi vorbesc cu entuziasm despre India. Și nu numai ei.
De unde până unde?
Cred că mi se trage de la filmele indiene din timpul Epocii de Aur.
Doamne ce mai cântau actorii ăia! Cântau când se îndrăgosteau, cântau la nuntă, în dormitor, la înmormântare...
Și ce mai mureau! Iubit/iubită, vecini, părinți, surori, mătuși, bogați, cerșetori, elefanți etc.
Îmi aduc aminte de succesul anilor '80, Prietenii mei elefanții. Producție 1971 (ajunsă un pic mai târziu la noi, nu chiar în premieră), două serii.
București, grădina de vară IOR (ștrand ziua, cinema în serile de week-end). Bubuiau difuzoarele de plânsete și noi consumam bomboane agricole (adică, semințe de floarea-soarelui).
Le vindeau țiganii trecând printre rândurile cu scaune din plastic și, când venea vreun moment mai tragic, se auzea o voce din "sală": "Băi, nu mai numără banii acum că tocmai moare maică-ta pe ecran".
Cel în cauză nu se supăra că era luat peste picior, ba câte unul mai isteț răspundea în gura mare: "Hai că au venit bășcălioșii de români."
Iar bășcălioșii pierdeau șirul morților pe ecran (oameni și elefanți), se lansau în tot felul de discuții hazlii, râdeau și lăsau bacșiș.
Amintiri....
Ce mi-a venit?
Zilele trecute am cunoscut o indiancă. Locuiește la mine în bloc și dimineața așteptăm împreună autobuzul de școală.
S-a băgat în vorbă, mi-a povestit că se scoală cu noaptea-n cap să îi gătească ăluia mic nu știu ce preparat tipic, îl pupă pe toate părțile, dacă o întrebi ceva îți răspunde imediat fără să fie nevoie să repeți sau să îi detaliezi subiectul.
Și râde tot timpul cu ochi de măsline și dinți din perle.
Iar când spune ceva amuzant, clatină ușor din cap că te aștepți să înceapă să cânte.

Frumoasă e lumea asta așa... nuanțată!

De ce oare unii ar prefera-o în alb și negru? 

Eu vă doresc o săptămână cum altfel decât...colorată!!!


Naarghita
Pentru cei mai tineri: Am avut și noi cândva o artistă care i-a uimit până și pe indieni! (click aici)









duminică, 19 mai 2019

ROȘU...Ferrari


Printre frazele celebre a lui Enzo Ferrari se numără una care mie personal îmi place tare mult:
"Cere-i unui copil să îți deseneze o mașină și cu siguranță o va face roșie."

Roșu nu este numai o culoare asociată Formulei Unu, ci și culoarea preferată a clienților Ferrari. Recordul a fost înregistrat în anii '90 când 85% din mașinile produse erau vopsite în roșu. Astăzi, în jur de 40% a rămas de această culoare.

sursa foto: Daily Mail
Când aud pe stradă un motor care răsună ca la startul unei curse automobilistice, nu există nicio îndoială: este un Ferrari. Iar eu, cam întotdeauna, mi-l imaginez în varianta clasică. Adică roșu.
Dar de unde până unde această trăsătură distinctivă? Culoarea roșie își are originea într-una dintre deciziile din 1920 ale Federației Internaționale de Automobile. În acel moment, pentru a înțelege imediat naționalitatea unei mașini de curse, s-a decis ca fiecărei țări participante să îi fie atribuite o anumită culoare. Astfel, mașinile englezești erau verzi, albastrul aparținea francezilor, germanii le aveau albe iar roșul era destinat italienilor. Ferrari a hotărât ulterior să păstreze această culoare și, în plus, a adăugat un semn distinctiv.
Căluțul Ferrari are o poveste fascinantă. Era emblema plasată pe avionul de luptă a lui Francesco Baracca, asul italian al zborului din primul război mondial. Simbolul a fost donat lui Enzo Ferrari de către mama lui Baracca ca talisman de noroc și prosperitate și se pare că a  funcționat deplin. Căluțul a fost apoi montat pe toate mașinile, devenind cel mai faimos brand auto din lume. Simbol al forței și al agresivității, dar și al eleganței, poneiul cu copitele în aer este astăzi echivalentul calității unei super mașini: Ferrari.
O mândrie italiană cu recunoaștere internațională.

De unde până unde astăzi istoria Ferrari?
De la această imagine de pe una din arterele principale (și luxoase) ale Saigonului:


Nu este roșu, e drept, dar schimbi culoarea când vrei să treci "neobservat"!

Vă doresc o săptămână pozitivă, chiar ...strălucitoare!     (click aici)






duminică, 12 mai 2019

Miracole

Sursa foto: Kudika
Miracol sn (lat. miraculum) -1) Fenomen supranatural, minune. 2) Fapt, fenomen ieșit din comun. 3) Reprezentare teatrală din evul mediu, cu subiect religios sau istoric, în care intervin elemente ale miraculosului creștin. 

Zilele trecute am văzut un film american, producție a anului 2016. Se numește Miracole din Paradis (Miracles from Heaven) și o are în rolul principal pe Jennifer Garner. 


Subiectul pe scurt: O tânără fată diagnosticată cu o boală digestivă rară are parte de o vindecare miraculoasă după ce supravieţuieşte unui terifiant accident.




Filmul este bazat pe cartea cu acelaşi nume scrisă de Christy Beam, mama Annabelei (protagonista tuturor durerilor dar și a vindecării miraculoase).

Un film potrivit după Paști și într-o perioadă istorică încărcată de invidie, ură de orice fel și multă nepăsare. Totul, într-o lume așa-zis pacifică.
Am fost în plină rezonanță cu subiectul, cu interpretarea actorilor și cu scenariul delicat și de bun-simț.
Dar mi-am pus și niște întrebări care m-au dus la postarea de astăzi.

sursa: Guideposts
Ce reprezintă pentru noi, astăzi, o minune?

Suntem oameni, tindem mereu spre mai bine, în adâncul sufletului visăm la miracole, dar când le avem le căutăm cu îndârjire explicații științifice (mai mult sau mai puțin acurate) spre a le demola, a le distruge, spre a le demonstra ridicole.
Scuza: lupta împotriva obscurantismului gândirii. 

Când ni se întâmplă ceva bun sau frumos, este meritul întâmplării, a hazardului, a coincidenței unor momente, a conjuncturii favorabile. Niciodată noi nu avem parte de o minune.
Ne desconsiderăm singuri, fără ajutorul nimănui. 
De ce?
Capela Sixtinã (Roma) - Crearea lui Adam, Michelangelo
Pentru că noi înșine suntem miraculoși! 
Imaginați-vă împreună cu mine miracolul creării fiecărei ființe: copilul care se naște după nouă luni, sămânța devenită falnic copac, oamenii care zboară prin aer în avioanele lor rapide, vocea transmisă prin cablul telefonic, Internetul și... câte și mai câte.
Miracolele nu sunt evenimente supranaturale odată în viață, ci stau la baza evenimentelor de zi cu zi.
Priviți copiii cum își descoperă, cu surprindere și mai apoi cu o nețărmurită bucurie, mânuțele și piciorușele!
De ce noi, ca adulți, uităm să vedem miracolele lumii noastre?
Ca o persoană care crede în minuni, m-am simțit întotdeauna în siguranță. Fără a fi extrem de curajoasă, am simțit doar că la sfârșitul unui urcuș greu și cu obstacole multe voi avea parte de o priveliște minunată.
Iar această putere internă a creat o energie pozitivă care a schimbat lucruri și... chiar oameni.
Credința că viața e presărată cu minuni, face să vezi în orice întâlnire o oportunitate de învățare, o șansă de auto-descoperire. 
O prietenă dragă care tocmai a ieșit dintr-o cumpănă grea privind sănătatea, a experimentat boala ca mijloc de a-și descoperi puterea. După șocul inițial, a început să aleagă. A ales medicul potrivit, a ales să nu se descurajeze ci să  devină partener egal în propria-i vindecare, a ales cu ce prieteni să își continue drumul prin viață, ce să lase în trecut și ce să urmărească în viitor. Și, mai presus, a ales să nu îi fie frică!

Când credem în minuni, mai apoi le creăm. Sau, ne sunt dăruite.








Și o melodie potrivită: Coldplay - Miracles 
(click aici)







O săptămână cum altfel decât... minunată!!!!!

sâmbătă, 4 mai 2019

Dupã Paști

A trecut Paștele și se apropie de sfârșit și Săptămâna Luminată. Creștinii au suferit pe Drumul Crucii, au vărsat lacrimi de tristețe la prohod și au înviat cu suflete și ochi luminoși în bucuria Învierii Domnului.
Am crezut de cuviință să nu scriu impresii, teorii sau păreri despre câte în lună și-n stele și, cu atât mai puțin, despre o sărbătoare sfântă și înălțătoare pe care fiecare o trăiește (și o celebrează) cum știe mai bine, sau cum poate.

sursa foto: antena3.ro
Așa că am căutat, ca și anul trecut, versurile potrivite pentru sărbătoarea noastră. Cu ocazia "plimbării" pe net am descoperit poezii pe care nu le-am învățat la școală, deși autorii lor erau nume importante ale culturii naționale, promovați și studiați ca atare. Nu trebuia să aflăm, însă, că nu erau nicidecum atei sau agnostici și că nu se sfiau să își pună în versuri credința.

Haideți să îi citim!

O săptămână frumoasă!


Nicolae Iorga (1871-1940)

Nu l-au cunoscut 

Oricât de sfânt era Iisus
Și cât de lămurit prin lut
Vedeai pe cel venit de sus
Și ai săi nu l-au cunoscut.
A trebuit ca trupul său
De mucenic să-l bată-n cuie
Ca să se-arate Dumnezeu
Și ca la ceruri să se suie.



Tudor Arghezi (1880-1967)

De Paști 

La toate lucarnele și balcoanele
Au scos din cer ingerii icoanele
Și-au aprins pe scări
Candele și lumânări.
Orașele de sus, în sărbătoare,
                      Au întins velnițe și covoare,
Și ard în potire
    Mireasma subțire.
                   Și din toate ferestrele odată,
Mii și sute de mii,
                     Heruvimii fac cu mâna bucălată
   La somnoroșii copii.



Alexandru Vlahuță (1858-1919)

Christos a înviat 

Și-au tremurat stăpânii lumii
La glasul blândului profet
Și-un dușman au văzut în fiul
Dulgherului din Nazareth!
El n-a venit să răzvrătească
Nu vrea pieirea nimănui;
Desculț, pe jos, colindă lumea
Și mulți hulesc în urma lui.
Și mulți cu pietre îl alungă
Și râd de el ca de-un smintit:
Iisus zâmbește tuturora-
Atotputernic și smerit!
El orbilor le dă lumină,
Și muților le dă cuvânt,
Pe cei infirmi îi întărește,
Pe morți îi scoală din mormânt.
Si tuturor de o potrivã.
Împarte darul lui ceresc-
Și celor care cred într-insul,
Și celor ce-l batjocoresc.
Urască-l cei fără de lege...
Ce-i pasă lui de ura lor?
El a venit s-aducă pacea
Și înfrățirea tuturor.
Din toată lumea asupriții
În jurul lui s-au grămădit
Si-n vijeliile de patimi
La glasul lui au amuțit:
"Fiți blânzi cu cei ce vă insultă,
Iertați pe cei ce vă lovesc,
Iubiți pe cei ce-n contra voastră
Cu vrăjmășie se pornesc"...
II
Cât bine, câtă fericire,
Și câtă dragoste-ai adus!
Și oamenii drept răsplătire
Pe cruce-ntre tâlhari te-au pus.
Au râs și te-au scuipat în față
Din spini cununa ți-au făcut,
Și în deșarta lor trufie
Stăpâni desuprã-ți s-au crezut...
Aduceți piatra cea mai mare
Mormântul să-i acoperiți
Chemați sutașii cei mai ageri,
Și străji de noapte rânduiți...
III
S-au veselit necredincioșii
C-au pus luminii stăvilar,
Dar ea s-a întărit în focul
Durerilor de la Calvar,
Și valurile-i neoprite
Peste pământ se împânzesc,
Ducând dreptate și iubire
Și pace-n neamul omenesc.
Voi toți, ce-ați plâns în întuneric
Și nimeni nu v-a mângâiat,
Din lunga voastrã-ngenunchere
Sculați... Christos a Înviat!

Gusturile nu se discutã

  (lat.) despre gusturi nu se discută – Adagiu scolastic. S-a răspândit ca o justificare a libertății de a avea preferințe personale în dome...