(Doar) o poveste ...

 

Cu ceva timp în urmă, am pus pe Facebook un link al unei melodii ce îmi răvășește sufletul de fiecare dată când o ascult. Face parte din coloana sonoră a filmului Caramel, producție cinematografică libaneză de acum câțiva ani. Un film simplu, rafinat, delicat, tandru. Ca și muzica sa.

(click aici)

Nu am dat importanță versurilor, melodia însoțea imaginea și ... era de ajuns. 

Apoi, am reascultat-o și am închis ochii. Fără să știu ce spune, mi-am imaginat o istorie romantică cu priviri și tãceri, povestitã în ritm oriental. 

O poezie a vieții. Cel puțin cea din capul meu.😉

artist S.N. Chemkur

Și am realizat încã o datã că muzica te ajută să pătrunzi unde privirea se oprește, să înțelegi unde mintea nu răzbate, să simți prin vibrarea unei corzi bine ascunse în tine. Muzica este cea mai bună comunicare între inimi, limbajul rafinat al sufletelor, locul de întâlnire a sensibilităților.

Poți închide ochii și imagina orice: femeile din Iran care, fără teamã, își piaptănă părul mătăsos, fetele din Afganistan mergând din nou la școalã, Georgia sãrbãtorind libertatea regãsitã, Ucraina fără război, Siria reconstruită și... așa mai departe.

Bloom, acrylic, by Ario Mashayekhi

Muzica este instinctivă. Transmite sentimentele creatorului său și trezește în noi sensibilități neștiute, deseori nebănuite.

Pe o melodie cu versuri neînțelese, poți spune și tu o poveste.

Povestea ta. Cea pe care în mod normal o consideri comună, simplă, chiar anostă, fără să realizezi că nimic nu e simplu, comun ori anost, cã o micã nuanțã poate defini o culoare, cã un gând poate descuia porțile unei minți, iar un fior poate topi gheața unei inimi.

Fiecare dintre noi are importanța sa, iar istoria trecerii sale prin lume poate inspira alte destine, poate lumina alte drumuri. Când povestim, cumva,  întredeschidem propriul suflet celuilalt.

O poveste poate pune pe gânduri, poate da aripi. Depinde și cum o spui și cine o ascultã.

Poate de aceea mi-a plãcut dintotdeauna sã stau în preajma persoanelor în vârstã începând cu prietenele bunicii mele, continuând cu vecinele din bloc, colegele de la birou și terminând în splendoare cu doamnele cochete și exigente din bisericã. Prietenele mele mai în vârstã erau fascinante iar poveștile lor de viațã incredibile. O generație ieșitã din rãzboi care știa sã râdã mai mult decãt noi cei crescuți în timp de pace, sã iubeascã deplin și cu adâncã înțelegere pe celãlalt, sã îndure tristeți profunde cu discreție și eleganțã. 

Prin urmare, ori cã povestim noi, ori cã o fac alții, nu trebuie renunțat la povești. Și dacã gãsim și coloana sonorã potrivitã, gata, avem filmul!

Sunt romane care ar trebui să înceapă ca şi poveştile cu un "A fost odată..." (Ionel Teodoreanu)

Cum naște o poveste? - click aici -

Desertul copilãriei...

Am vãzut deunãzi o întrebare pe Facebook: 

Care este desertul de care îți este dor din copilãrie?

De obicei nu pierd timpul sã rãspund la tot felul de întrebãri, sã bifez grile în sondaje sau sã îmi gãsesc trãsãtura caracteristicã a personalitãții prin algoritmuri dubioase. Îmi caut informațiile de care am nevoie și când am nevoie, rãspund prietenilor și dau like-uri cui meritã și totul destul de rapid.

Dar... se apropie vacanța cu trenul din Franța (cum spunea mucalitul meu bunic).

Așa cã m-am oprit un pic, am închis ochii și...mi-a venit! Da, mi-e dor de crema de zahãr ars a bunicii. 

Ieșea perfectã, tremura felia în farfurie și era ușoarã ca o mângâiere de caramel, așa cum o descria ea când îmi vorbea de bunãtãți à la Paris.

Trebuie sã recunosc totuși cã nu a fost niciodatã preferata mea, eu eram ahtiatã dupã tot ce conținea ciocolatã cu lapte, dupã torturi cu creme muncite mult la aragaz, dupã prãjituri cu straturi și straturi de foi coapte câte o zi întreagã la cuptor.

Și peste toate astea, sau mai bine zis în fruntea lor, a fost dintotdeauna Mãria-Sa, Eclerul. 

Eclerul adevãrat, cu cremã de vanilie, cacao sau cafea, vedeta prãjiturilor pentru mine, eclerul cel rafinat, fascinant și iubit de toatã lumea.

Dar...

Așa cum fãcea bunicã-mea crema de zahar ars, nu am mai mâncat nicãieri, nici mãcar în cofetãrii cât de cât renumite. Ba mai mult, am întâlnit tineri patiseri care debitau niște prostii despre creme de te lua durerea de cap. Iar minunata Crème caramel care trebuia sã ți se taie perfect și sã îți tremure în farfurie, ți-o dãdeau cu lingura direct din bol pentru cã nu erau capabili sã o scoatã întreagã de acolo. Dacã te mirai, ți se spunea cã așa e trendul în patiserie.

Crema de zahãr ars nu este așa ușor de fãcut, dupã cum nu este simplu de intuit punctul în care amestecul devine, prin coacere, perfect. Am încercat o singurã datã prepararea ei și a ieșit sublimã! Dar, eram asistatã de bunicã-mea care s-a lãudat apoi cu mine o sãptãmânã întreagã și m-a felicitat de parcã absolvisem l'École Alain Ducasse.  

Cu mâinile ei nerãbdãtoare și muncite s-a dus rafinatețea copilãriei cu parfum vanilat, cireșe amare și șerbet.

Oooo...mi-a venit în minte șerbetul. Știu, e de origine turceascã, dar vorbim totuși de Brãila, orașul cosmopolit în vremea tinereții mele, portul dunãrean cu lume multicolorã, cu parfumuri condimentate și gusturi exotice.

Evident și șerbetul tot de cacao (ciocolatã) îmi plãcea, dar aveam parte de varianta din trandafiri, preparatã de prietena bunicii, tanti Stela.

Cãdea casa pe mine cãnd trebuia sã mergem în vizitã la tanti Stela care pregãtea ce știa ea mai bine: șerbet de trandafiri. Mã apucau nervii când mã gândeam la ce ar fi putut fi cu ciocolatã sau la gustul delicat de lãmãie. 

Noi nu, dã-i înainte cu trandafirii.

Iar acum, dupã atâția ani, mã trezesc cã mi-e dor de o lingurițã de șerbet de trandafiri într-un pahar cu apã rece ca gheața.

Și de o felie de cremã de zahãr ars.

Nu mi-o fi, oare, dor de bunicã-mea?

P.S. Vacanțã plãcutã, tuturor!