vineri, 20 noiembrie 2020

Mit sau manipulare

 

Publicitatea emoțională este o formă de publicitate care urmărește să seducă publicul. Sugerează, nu caută argumente concrete. Face apel la emoții, nu dă informații suplimentare.

Utilizarea emoțiilor în reclame este susținută și de lucrări recente din domeniul neurologiei.

Cesar "Journey",2013, BBDO 
Crearea emoției are în principal două beneficii:

1. Oamenii răspund pozitiv declanșatorilor emoționali, se implică și receptionează rapid mesajul transmis;

2. Emoțiile pot fi transferate către marcă, iar emoțiile pozitive pot spori percepțiile și empatia față de produs.

În ultima perioadă se pare, conform unor specialiști din domeniu, că acest tip de publicitate nu reușește să își mai atingă scopul deși oamenii continuă să aibă sentimente, aspirații, dorințe.

Getty Images—iStockphoto

 Dar tot mai des și pe un  fond de stres social  destinatarii clipurilor publicitare se simt manipulați. În parte au dreptate. Dar, numai în parte. Undeva este și vina consumatorului care consideră o reclamă informativă plictisitoare și, în final, o ignoră. E altceva, în schimb, să vezi o poveste de Crăciun cu brazi strălucitori, case împodobite și străzi iluminate în roșu în timp ce Moșul savurează o băutură răcoritoare și își arcuiește mustățile satisfăcut. 

Cam asta ar fi realitatea reclamelor și a reacției noastre la ele.

Dar cum rămâne cu cinismul nostru cel de toate zilele, nu numai la publicitate ci la viață în general?

Am mai vorbit despre asta și nu o voi lua de la capăt. Știm că este la o modă o filosofie autodistrugătoare de a nu mai crede în nimeni și în nimic. Nu e vorba numai de teama de a fi păcăliți sau de scrupulozitatea cu care verificăm ingredientele într-un produs, instrucțiunile de utilizare pentru un aparat, capacitatea ori consumul energetic. 

E vorba de tot. De la artă la politică, de la iubire la ură. Nici nu mai contează despre ce vorbim, important este să demonstrăm că nu suntem ușor de manipulat, că suntem independenți de ocultele mondiale și că avem mereu dreptate. Și uite așa devenim un pic câte un pic ținta celor care ne POT manipula cu argumente false, întorcând teoriile personale împotriva propriilor emitenți. Un fel de bumerang.

Image from Pexels
 Rezultatul? Trăim într-un război permanent cu lumea și, ce e mai grav, cu noi înșine. Da, pentru că omul a fost "proiectat" pentru a fi fericit, pentru a relaționa cu ceilalți, pentru a-și descărca negativitatea prin fapte generatoare de bine, prin milă și compasiune. Practic, ne înfundăm singuri țevile de eșapament, sfârșind prin a ne sufoca mental și sufletește cu propriile emanații toxice.

De ce o facem? Ce avem de câștigat la sfârșitul unei astfel de vieți? Ce am realizat? Murind vom spune am avut dreptate... Asta-i tot? Asta e partea cea mai interesantă dintr-un destin?

Răutatea aruncată în lume și mascată deseori prin raționament și logică, îmi aduce aminte de o secvență din filmul "Cele două fețe ale dragostei" (titlu original: "The Mirror Has Two Faces")

Vi-l amintiți? Un film din 1996.

Rose si Gregory, amândoi profesori la Universitatea Columbia, se întâlnesc după ce sora lui Rose răspunde (în numele acesteia) unui anunț matrimonial dat de Gregory. Pățit în ale amorului, chipeșul dar plictisitorul profesor de matematică Gregory crede că sexul i-a ruinat viața și, în mod deliberat, încearcă să-și găseasca o parteneră de viață față de care să nu simtă nici cea mai mică atracție fizică. Greg crede că a găsit ceea ce căuta când o întâlnește pe Rose, o profesoară de literatură cam rotunjoară și neatrăgătoare, care nu poate concura cu sora și mama ei. Mai mult, datorită respectului și admiratiei reciproce, cei doi ajung să se căsătorească. Greg presupune în mod greșit că Rose a înțeles lipsa lui de interes față de o relație intimă, iar atunci când constată că aceasta dorește să-l seducă, relația lor este gata să se destrame... Restul vă las să îl (re)descoperiți singuri.

Ei bine, care e secvența la care mă refeream mai sus?

O prelegere despre iubirea romantică, susținută de Rose în fața unui amfiteatru arhiplin.

Scena durează circa cinci minute, este frumoasă, bine construită și o puteți viziona aici (în engleză)

Ideea de la care pleacă în expunerea ei este că literatura, psihologia chiar, demonstrează că dragostea adevărată are o dimensiune spirituală, în timp ce iubirea romantică este doar o minciună, o iluzie, un mit modern, o manipulare fără scrupule. Consumarea iubirii duce deseori la disperare, uneori chiar la moarte (a se vedea Lancelot și Guinevere, Tristan și Isolda).

Vorbind despre manipulare, continuă profesoara noastră, este exact ca atunci când mergem la cinema. Îi vedem pe protagoniști sărutându-se, muzica crește în intensitate și noi suntem cuceriți. Deci, dacă după întâlnire iubitul meu mă conduce acasă, mă sărută în pragul ușii și eu nu aud filarmonica în cap înseamnă că nu e alesul, că trebuie să îl las?

Se spune că atunci când ne îndrăgostim, auzim Puccini. Muzica lui exprimă probabil pasiunea după care tânjim, iubirea cu forța și sensibilitatea ei. Când ascultăm "Boema" sau "Turandot", când citim la "Răscruce de vânturi" ori vedem "Casablanca", câte un pic din acele iubiri se revarsă în noi, le trăim și le simțim proprii. 

Întrebarea pe care o pune Rose studenților este: "De ce oamenii mai vor să se îndrăgostească când știu că iubirea poate fi de scurtă durată și devastator de dureroasă?"
Răspunsurile studenților sunt diverse. Perpetuarea speciei, nevoia psihologică de o legătură profundă cu altcineva, precondiționări culturale.
Răspunsuri considerate de Rose foarte bune, dar un pic "prea intelectuale" pentru ea.
Cu ochi luminoși și surâs ștrengăresc, Rose dă răspunsul ei: "Cred că din cauză că atât cât durează (iubirea), te simți al naibii de bine."

Aplauze finale.

Să fim sinceri și noi.
A trăi cu intensitate fiecare moment, a accepta cu entuziasm ceea ce ni se oferă, a sărbători o veste bună, a trage puternic în piept aerul unei noi dimineți din viața noastră cea de toate zilele, a ne lăsa manipulați de bine și frumos înseamnă până la urmă a ne simți vii, a experimenta senzații mereu noi, a ne bucura de emoții și a ne încărca de amintiri.
Este valabil, după mine, nu numai pentru dragoste.
Este valabil pentru întreaga noastră viață.






sâmbătă, 14 noiembrie 2020

Eleganță


"Ia un surâs,
oferă-l cui nu l-a avut niciodată.
Ia o rază de soare
și fă-o să zboare acolo unde domnește noaptea.
Descoperă un izvor
și spală pe cel ce trăiește în noroi.
Ia o lacrimă
și pune-o pe chipul celui ce nu a plâns niciodată.
Ia curajul
și pune-l în inima cui nu știe să lupte.
Descoperă viața
și povestește-o cui nu știe să o înțeleagă.
Ia speranța
și trăiește în lumina ei.
Ia bunătatea
și dăruiește-o cui nu știe să dăruiască.
Descoperă dragostea și fă-o cunoscută întregii lumi."
(Mahatma Gandhi)

Ce frumusețe, nu?
Ai descrie-o ca pe un îndemn la bunătate, la milă, la compasiune. O odă a iubirii pentru celălalt, un vis, un ideal.
E o poezie pe care eu o consider...elegantă. 

De obicei folosim acest termen în modă, sau pentru a descrie comportamentul cuiva, arta unei persoane de a trăi, în fond, cu demnitate.
Dar există și eleganța unei poezii?
Eu cred că da. O idee simplă, să împarți cu alții ceva, spusă firesc, aproape susurat. Versuri delicate cu puterea unui mesaj motivațional fără a avea și agresivitatea lui. Cuvinte alese să pătrundă direct în suflet.
Șoapte care sfărâmă inimi. O rimă lipsită de pedanterie. 
Eu cred că putem vorbi despre eleganța unei scrieri, a unei vorbiri. Și chiar ar trebui să o facem pentru că e un termen care ne îndeamnă oarecum la reverență, care fluidizând cu delicatețe ideile ne transformă ca indivizi. Folosirea unor cuvinte alese ne schimbă tonul vocii, atitudinea și, uneori, gândirea.
Deci, vă invit la eleganță. Să o descoperim, să o promovăm, să o purtăm ca pe o haină de preț.
Și de-abia atunci vom putea în realitate îmbrăca orice, vom fi capabili să exprimăm opinii cu dezinvoltură și delicatețe,  ne vom alege cu atenție cuvintele și ne vom controla gesturile. Rafinatețe, politețe, sensibilitate, nu vor mai rămâne în dicționar ca amintiri ale unor epoci apuse.
Un cuvânt sublim atrage dupa el un alt cuvânt sublim. Politețea naște politețe.
Iar eleganța impune la început respect și admirație, după care se lasă imitată.
Mulți definesc eleganța o atitudine, alții o numesc o stare de spirit.
Este ca și dragostea. Complexă. 
Pleacă de la colțul unei camere în care ne petrecem timpul liber, trece prin cărțile noastre preferate și se oglindește în gândurile, vorbirea și comportamentul nostru.
Hainele sunt doar aspectul exterior al unei lumi pe care o purtăm la pas cu noi.

Haideți să fim eleganți!

"Eleganţa nu este definită numai de ceea ce porţi. Este modul în care te comporţi, modul în care vorbeşti şi ceea ce citeşti." 

[Carolina Herrera]






"Eleganţa are aerul aroganţei, dar înseamnă modestie." 

                                 [Liviu Rebreanu]


Și pentru o coloană sonoră potrivită: click aici

joi, 5 noiembrie 2020

Motive de râs

"Sunt doar o fată care iubește rimelul." 

Așa se definea într-un interviu, printre hohote de râs, Emilia Clarke. 

Da, printre hohote de râs.

Da, pentru că râde tot timpul. Și dacă nu o face cu gura până la urechi, o face doar cu ochii luminându-și întreaga față, sau din colțul gurii dând un aer malițios cuvintelor pronunțate cu accent britanic.

Imaginea ei este mereu aceeași. 

Indiferent că este șatenă, roșcată sau blondă.

Râsul ei nu are nimic enervant ori iritant. Nici măcar pentru invidioșii de profesie ori deprimații de la cafeaua de luni dimineața. 

Când o auzi, îți vine să îți faci bagajele și să pleci la drumeție. Iar când o mai și vezi, îi cauți filmele și îți programezi serile de cinema din toată săptămâna.

Emilia Clarke este o actriță britanică care a cunoscut succesul relativ repede. 

S-a impus cinefililor (și criticilor de film) cu rolul  Daenerys Targaryen din “Game of Thrones” și a cucerit inimile romanticilor de pretindeni cu Louisa Clark din "Me Before You". 

Până aici nimic nou sub soare. O carieră care îi dă satisfacție și, deci, motiv de constantă veselie.

Dar dacă nu te oprești doar la imagine și încerci să îi descoperi personalitatea, descoperi că actrița britanică de numai 34 de ani (împliniți pe 23 octombrie) râde și din alte motive....

Emilia Clarke a suferit două anevrisme cerebrale care au necesitat intervenții chirurgicale pentru salvarea vieții. 
Coșmarul ei a început în 2011 la scurt timp după ce a terminat filmările pentru primul sezon din "Game of Thrones". Emilia în eseul scris pentru The New Yorker a explicat problemele de sănătate care au debutat cu dureri de cap extrem de dureroase, asemenea unei benzi elastice care „strânge creierul”.
Durerea pe care a îndurat-o a devenit atât de intensă încât a trebuit să „se târască” înapoi în vestiar înainte de a cădea în genunchi și de a simți întreaga violență a acelei dureri.

"La un anumit nivel, știam ce se întâmplă: creierul meu se deteriora ", a scris ea.
Emilia a fost apoi dusă de urgență la spital și diagnosticată cu hemoragie subarahnoidiană, un tip neobișnuit de accident vascular cerebral cauzat de sângerări la suprafața creierului.
Emilia a suferit o operație de trei ore și a petrecut aproape două săptămâni în recuperare.
Din păcate, operația nu a reușit în totalitate iar actrița nu își putea aminti nimic, nici măcar propriul nume.
„În momentele mele cele mai grele, am fost tentată să scot stecherul din priză”, a dezvăluit ea. "Am cerut personalului medical să mă lase să mor.
Profesia mea, întregul meu vis despre ceea ce ar fi putut să îmi fie viața, se bazau pe limbaj, pe comunicare. Fără asta, eram pierdută. Am fost trimisă înapoi la terapie intensivă și după aproximativ o săptămână, afazia a trecut. Am putut să vorbesc. ”


Cu toate acestea, în campania de promovare pentru "Game Of Thrones", actrița a început să se simtă slabită și a trebuit să ia morfină în timpul interviurilor, din cauza durerii chinuitoare.

În 2013, o scanare a creierului a dezvăluit că un al doilea anevrism al Emiliei își dublase dimensiunea și necesita o altă operație.
Din păcate, din nou pentru Emilia, operația a eșuat și Clarke a suferit o „sângerare masivă”, care i-a obligat pe medici să opereze din nou, accesând de data aceasta creierul prin craniul ei.

În timp ce își revenea după cea de-a doua operație, Emilia a suferit de anxietate și atacuri de panică. Senzația pe care o avea era ca fiind o simplă carcasă a propriului corp.
„Știu din experiența personală că impactul leziunilor cerebrale este zdrobitor. Recuperarea este pe termen lung, iar reabilitarea dificilă.
Leziunea cerebrală poate fi o boală invizibilă și subiectul este adesea tabu.”
Un anevrism cerebral rareori dă simptome, fiind clar doar atunci când izbucnește.

Actrița britanică și-a revenit acum și a lansat SameYou, o organizație caritabilă menită să sprijine tinerii cu leziuni cerebrale.

Emilia Clarke continuă să râdă.
Și să cânte. (click aici)

Are și de ce, nu-i așa?








Trezire

Inaugurazione della strada ferrata Napoli-Portici, 1839  Zilele trecute cãutând o imagine care sã se potriveascã unui text, am dat peste luc...