La capătul lumii

 

La capătul lumii.

Așa se numește primul meu roman. Cel publicat, căci am alte câteva în cap, gata-gata de pus pe hârtie.

L-am început în China cu mulți ani în urmă, l-am continuat la Roma și l-am așezat frumos într-un sertar când prioritățile familiale au fost altele. Dar, mereu cu gândul acolo.

După Saigon și Varșovia, m-am întors la el și la cele două personaje care mi-au făcut inima să tresare atunci când le-am scris povestea: Lia și Wang.

Nu, nu este un roman autobiografic, cum mulți prieteni care mă cunosc și mi-au urmărit călătoriile au fost înclinați să creadă.

Este o poveste de iubire așa cum mi-am dorit mereu să citesc. Scrisă direct în italiană fiindcă ... așa s-a vrut depănată. Familia Florens, Wang, Lia, Arthur... așa au dorit.

Lia Florens este o tânără plină de romantism, cu o viață bine organizată și idei foarte clare. Când îl întâlnește pe Arthur, regizor și documentarist englez, talentat și plin de entuziasm, își imaginează viața într-un alt mod, cu noi idealuri și preocupări, o aventură în doi într-o lume nouă care le va deschide calea spre cunoaștere și le va desăvârși iubirea.

Drumul pe care îl va parcurge tânăra cu chip de perlă va fi diferit însă de cel imaginat, iar întâlnirea cu destinul său va fi neașteptată și tulburătoare.

Căci, spune un proverb chinez, unde există o mare iubire au loc întotdeauna minuni.

Vă invit să călătoriți cu personajele mele, să citiți această carte și, dacă vă lasă inima și vă inspiră povestea ei, să îi faceți o scurtă recenzie pe Amazon.  

(versiunea electronică și cea tipărită sunt disponibile aici )

Cred că vă fi o întâlnire interesantă și pentru voi, cititorii mei de aici, din cafeneaua noastră virtuală.

Lectură plăcută!

Coloană sonoră pentru lectură (și visare): click aici

  

Vârsta a treia...

sursa: CaseCured

Când vorbim despre ce putem face ca să îmbătrânim mai încet și mai frumos, obișnuim să spunem că data nașterii, din păcate, nu o putem schimba. Putem să ne schimbăm stilul coafurii, culorile hainelor, comportamentul, putem merge mai des la sală sau în parc, mânca mai puține prăjeli și dulciuri, dar nu putem schimba vârsta biologică. 

Sursa: VCU Blogs

Și oricât de tineri am arăta, la un anumit moment vom ajunge acolo: la riduri, anchilozări și reumatisme, mișcări lente, hipersensibilitate și mici pauze de memorie. Acesta este mersul natural al vieții și ne putem considera norocoși dacă, plecați în mare viteză la start, reușim să ajungem cu bine la finalul cursei.

Este la urma urmei o binecuvântare să-ți fi trăit viața până la capăt.

Mulți nu gândesc așa. Sau poate le e frică de ceea îi așteaptă și nu au curajul (sau măcar decența) să o recunoască. Și atunci ce fac?  Se răzbună pe ceilalți. Mai precis?

sursa: Adobe Stock

Se poartă urât cu persoanele în vârstă, iau în derâderea bătrânețea într-un mod penibil, chiar absurd.

Și o fac des și cu nonșalanță precum ar practica un drept câștigat. O fac în public sau acasă, cu autoritate și mândrie. 

sursa: Playing with Words 365

Comportamentul este imitat apoi de copii și de nepoți, iar la nivelul societății rezultatul este de-a dreptul monstruos.

Din presă și de pe stradă, în piață sau la magazin, aflăm că toate nereușitele lumii contemporane se datorează pensionarilor. 

sursa: RTV.net

Dacă există cozi la ghișeele de toate tipurile sau aglomerație în mijloacele de transport este pentru că pensionarii au prea mult timp liber (nu am înțeles exact cât timp au atunci când i-am întâlnit în parc cu nepoții, după ce i-au luat de la școala și înainte de a le da să mănânce și a pregăti cratițele cu bunătăți pentru întreaga familie).
Dacă rezultatul votului nu ne place este pentru că așa au votat pensionarii, părinții și bunicii care ne-au educat pe noi, democrații moderni și atotștiutori de astăzi. Mă rog, unii dintre noi, că ceilalți s-au dus la mici în loc să schimbe soarta țării.

sursa: RTV.net

Și apoi mă întreb: Cum de suntem atât de siguri fiecare ce a votat în "intimitatea" cabinei sale electorale? 

Să îți culpabilizezi părinții și bunicii denotă infantilism de gradul I. Adică, mai pe înțelesul modernilor și democraților de ocazie, nu e deloc cool!

Ce mi-a venit de vă scriu toate astea? 
Uite așa, mi-a venit.
Zilele trecute am surprins o imagine frumoasă.

Un grup de vietnameze micuțe și cu păr alb, venite în vizită la fata uneia dintre ele, încercau să ajungă în centru și întrebau cam pe toți cum să facă. Opinia publică s-a mobilizat plină de voioșie (la ora 7 dimineața!) și le-a suit într-un taxi. Mă uitam la ele și mi-au venit în minte amintiri de neuitat.

sursa: China Daily

În China funcționează cam așa: 

O persoană în vârstă este așezată la loc de onoare, în capul mesei; se merge la restaurant pentru vreun eveniment fericit cu familia în formație completă până la străbunicul cu baston sau în scaun cu rotile; dacă vrei să fii ajutat cu ceva sau recomandat cuiva, trebuie să te adresezi  unui fost funcționar din serviciul respectiv, acum la pensie, căci favoarea cerută de o persoană în vârstă nu poate fi refuzată. Cine face rău unui bătrân sau i se adresează nepoliticos este considerat ultimul dintre oameni, căci numai o persoană fără caracter face rău copiilor sau bătrânilor. Așa este China.

sursa: Vietnamese Culture

Iar în Vietnam, unde mă aflu acum, nimeni nu ar visa să atribuie vina foametei prin care a trecut țara, a războiului trecut sau a nereușitelor economice persoanelor în vârstă.

Dar asta este Asia...

Noi ce suntem?

A venit primăvara cea cu flori!  Vă doresc mult soare și multe, multe zâmbete.

Căci, 

Lipește ceva? Melodia...

Săptămână aceasta mergem pe ceva de neuitat sau...vintage.  click aici

Cursa pierdută

Se apropie TET, anul nou vietnamez. Din nou.

Peste puțin timp începe Anul Porcului iar eu voi face poze pe bulevard la expoziția de flori.

Cu siguranță voi găsi subiecte frumoase, protagoniști "florali", aranjamente inedite și exotice.

Și nu numai...

Între timp, ne-am apucat de curățenie generală. Spălăm geamuri, apoi le pictăm. Totul cu entuziasmul copilăresc al așteptării. Anul nou asiatic este o sărbătoare de familie. Aici în Vietnam, în China sau în altă parte din Asia, unii (cei mai mulți) călătoresc spre locurile de baștină. Alții preferă să rămână unde se află (Saigon, în cazul nostru), bucurându-se de orașul care în sfârșit respiră, de o metropolă modernă cu cer senin și străzi liniștite.
Indiferent că pleacă sau rămân, saigonezii fac lucrurile cu calm. Așa cum le făceau și cantonezii. Continuă să muncească, să se bucure de o cafeluță cu gheață, să își plătească facturile, să meargă la cumpărături, să își facă poze cu copăceii înfloriți în culori de acadele, să tragă un pui de somn la prânz, lungiți pe scuterele lor.

Fără să vreau, mă gândesc la disperarea noastră a occidentalilor în preajma sărbătorilor de iarnă. Alergăm fără întrerupere dintr-un loc în altul, în pragul magazinelor pare că ne dăm sufletul si ne aprovizionăm cât pentru un secol. Totul cu nervi și cu ochii pe ceas. 

Este o cursă contra cronometru, încercăm să dăm utilitate maximă timpului, să îl "optimizăm", calculând unde putem economisi minute prețioase. 

sursa The Hero Journal

Întrebarea mea de aici, din mijlocul acestei lumi asiatice care, totuși, construiește zgârie-nori muncind zi și noapte, este una simplă: Ce facem cu timpul câștigat?
Ne întoarcem la cei dragi, petrecem mai mult timp cu cine are nevoie de noi, citim mai mult, răsfoim albume de amintiri, ne plimbăm prin locuri necunoscute?
Ce facem cu timpul? Îi dăm cu adevărat utilitate, îl optimizăm pentru suflet sau trăim pe repede înainte, intrând în cercul vicios al goanei după himere și al economiei de timp și de cuvinte?
Pentru că în timpul liber vorbim mult mai puțin cu ceilalți și trimitem mesaje cu îmbrățișări virtuale. Asta când nu considerăm ca un Like ne-a scutit de răspunderea unui dialog.
Nu este oare o cursă contra timpului pierdută din start? Și asta nu pentru că nu putem opri timpul, ci pentru că nu îi dăm valoarea cuvenită, nu îl transformăm în delicatețe, iubire, îmbrățișare, întâlnire.
Fiecare minut câștigat în cursa noastră de disperați prin viață ar trebui transformat într-un minut petrecut, chiar și la telefon, cu cineva drag.

O săptămână frumoasă și cu...spor!

(click aici pentru o piesă vintage cu o interpretă mereu modernă...)

   

Floarea Vietnamului

sursa: BBC.com

Am locuit șase ani in China. Fiecare prânz sau cină într-un restaurant începea cu o ceașcă cu ceai fierbinte (de crizanteme, oolong etc). În cazul unui refuz, fără presiuni și insistențe, ți se oferea un pahar cu apă caldă. Chiar dacă comandaseși bere sau vin. Chiar dacă afară temperatura înaltă și umiditatea excesivă transformaseră orașul într-o uriașă saună. 

Obiceiul de a bea apa, dacă nu caldă măcar la temperatura camerei și de a elimina gheața chiar pe timpul verii, a devenit aproape un reflex. Eu beau cald dimineața, la prânz, seara, oricând și oriunde. Chiar dacă la Saigon sunt 36 de grade si ne topim...

Un obicei care, bineînțeles, îi lasă muți de uimire pe vietnamezi. Cel puțin pe ai mei din sud, saigonezii cei de toate zilele. 

Aici totul este rece, cu gheață cât cuprinde. 

Duce sau nu duce stomacul, asta este partea a doua.

Oricum, rece să fie. E valabil și pentru ceaiuri. Prima dată când am comandat un ceai din plante mi l-au adus aproape congelat.

Prin urmare, nu mi-am mai făcut iluzii că ar exista în această țară  vreo legătură specială cu natura vindecătoare, că cineva ar apela la medicina tradițională cu încrederea din China în miracolele naturiste, sau că profesioniști ai unei discipline alternative s-ar dedica studiului și practicii ei.

Ei bine, dragii mei, am greșit. Mea culpa!

"Floarea de lotus înflorește cel mai frumos din cel mai adânc și mai consistent noroi ".

În cultura orientală lotusul simbolizeazã iluminarea spirituală și renașterea. Cu rădăcinile înfipte în fundul mâlos al apei, în fiecare noapte se scufundă în adâncimi, spre a reînflori în dimineața următoare cu petalele sale cerate fără nicio urmă a trecerii prin murdărie.

Un ciclu zilnic, incredibil, de viață și de moarte, o renaștere bruscă, imaculată, aproape spirituală. Un parcurs care sfidează logica.
În cultura budistă și în cea egipteană, floarea reprezintă Universul. Se povestește deseori că zeii și zeițele erau așezați pe tronuri de lotus, iar Buddha a apărut pe un lotus plutitor. 

sursa Vietnam-online

Lotusul este floarea națională a Vietnamului.

Se vinde în piețe și pe marginea drumului, se oferă la orice sărbătoare, este descris în cântece tradiționale și poezii de dragoste.

Și...

BITEXCO FINANCIAL TOWER, HoChiMinh City (Saigon)

...se construiesc clădiri în forma sa.

Mergând pe firul logic, am descoperit ceaiul. Servit cald.

Bun pentru digestie, reglarea tensiunii, îmbunătățirea circulației sanguine și pentru multe alte afecțiuni. Fiecare părticică a sa (rădăcină, floare, semințe) previne, vindecă, ajută, liniștește, relaxează.

Așa că vă propun o nouă pagină De prin lume: Vietnam (8) - Fito Museum Saigon 
(click aici )

Chiar dacă de cele mai multe ori asociem ceaiul cu lectura, credeți-mă că va veni momentul când îl vom aprecia și în alt context.

Căci:

“Marile povești de dragoste încep cu șampanie și se termină cu un ceai de plante”. (Honoré de Balzac, 1799–1850)




Lectură plăcută!



P.S. (muzical) click aici: https://www.youtube.com/watch?v=yuWBj4PgSTo 

Lecție de iubire...

Du Yuanfa, 28 de ani, din Shandong (China), se căsătorește cu Zhou Yu'ai în vârstă de 20 de ani. Încrezători în viață, își fac promisiuni de iubire veșnică și planuri de viitor. La numai cinci luni de la căsătorie, tânără soție este lovită de o boală misterioasă și își pierde controlul corpului. 

Du, care la vremea aceea lucra într-o mină de cărbune din Tai'an, primește un mesaj scurt de la familie: "Soția ta a căzut la pat" .

Vine într-un suflet acasă și o găsește pe Zhou întinsă pe pat, fără a putea să se miște, să țină un obiect în mână, să se hrănească.

Hotărât să își vindece soția, Du o pune într-un scaun cu rotile și o duce din spital în spital pentru consultații. Părerea specialiștilor este unanimă: Zhou nu va putea avea copii și va rămâne la pat pentru restul vieții.

Părerea prietenilor și a cunoștințelor este și ea unanimă: Du ar trebui să anuleze căsătoria și să își refacă viața.

Dar el alege altfel. Îi spune tinerei soții: "Nu îți face griji. Voi fi cu tine pentru totdeauna".

Și au trecut 56 de ani.

Iar Du încă se mai gândește să își vindece soția. Când aude de vreo rețetă, urcă în munți să adune plantele, prepară ceaiul și îl gustă mereu înainte ca să fie sigur că nu conține ceva otrăvitor.

Lecție de iubire...

Wang Xiaomin, 57 de ani, își duce soția peste tot. De cinci ani femeia suferă de ALS (scleroza laterală amiotrofică), o boală teribilă care se caracterizează prin reducerea progresivă a anumitor celule nervoase ale creierului și măduvei spinării, denumite neuroni motori.  ALS este o boala progresivă, invalidantă, fatală. Mersul, vorbitul, mâncatul, înghițitul și alte funcții fundamentale devin din ce în ce mai dificile cu timpul.

În cinci ani de boală cuplul a vizitat multe locuri încântătoare din China printre care :

Sursa: Tibet Discovery

Palatul Potala în Tibet, 

Hoh Xil în provincia Qinghai, 

Parcul național Huangshan, sudul provinciei Anhui,  Patrimoniu mondial Unesco. 

"Lumea asta e atât de mare și vreau să i-o arăt și ei ca, atunci când o va părăsi, să nu aibă niciun regret".

O altă lecție de iubire...

Pentru suflet, dublu click aici:  https://www.youtube.com/watch?v=-B5gAczFJps

O săptămână plină de iubire!

O simplă bibliotecă...

Când vine vorba de China totul este la altă dimensiune.

Construcții ample, arhitectură modernă (posibil cu arhitecți străini), verticalitate impunătoare, reflexia luminii în sticlă, luciu metalic. Este ceea îmi vine în minte când mă gândesc la țara aceasta cu dimensiuni de continent.

Dar îmi amintesc și altceva: chipuri surâzătoare, ochi veșnic curioși, gesturi precise, voci înalte dar nu agresive. După atâția ani de când am plecat de acolo, încă îmi tresare inima când aud un “wéi, nǐ hǎo” pronunțat pe stradă la celularul lipit de ureche sau văd ochișori migdalați privindu-mă cu uimire din vreun cărucior.
Dar să nu divaghez.
Am citit printre informațiile care circulă pe Facebook una foarte interesantă. S-a deschis la Tianjin cea mai modernă bibliotecă din lume.
Am verificat la sursă și este impresionant ceea ce am descoperit. Biblioteca nu s-a deschis acum, ci în octombrie 2017, dar ineditul rămâne. Să vedeți cum arată!
Se numește Tianjin Binhai Library (în limba chineză: 天津滨海图书馆), se întinde pe cinci niveluri și o suprafață de 33.700 metri pătrați. Rafturile ridicate până la tavan pot conține până la 1,2 milioane de cărți.
În centru are o sferă cu rol de auditorium și capacitate de 110 persoane. Forma acestei sfere care seamănă cu irisul a inspirat porecla bibliotecii: „Ochiul”.
În primul week-end după deschiderea oficială, 10.000 de persoane au stat la coadă ca să intre și să viziteze această creație unică.
Biblioteca este o realizare a firmei de arhitectură MVRDV din Rotterdam, împreună cu un grup de arhitecți din cadrul Institutului de Planificare și Design Urban Tianjin.
Datorită unui program strict impus de administrația locală, construcția a parcurs toate fazele de la desenele preliminare la deschiderea oficială în numai 3 ani. Dacă aș fi pe Facebook, aș pune o fețișoară din aceea mirată!
Ce învățăm noi din asta?
Că  realizarea unui proiect de anvergură se face nu doar cu bani, ci și cu cap.
Că atunci când nu le știi tu pe toate, apelezi la cine știe să facă treaba, planifici lucrările și îi dai termen de predare. Bineînțeles, îi și plătești munca!
Sigur, există și polemici. Cum ajungi la cărțile de pe rafturile superioare, aproape de tavan? Este o bibliotecă funcțională sau e facută pentru turism?
Deocamdată face parte din cele cinci atracții ale Centrului cultural Binhai și zeci de mii de persoane continuă să o viziteze.

Vă invit și pe voi la o vizită virtuală pe: https://www.youtube.com/watch?v=9omlLV5aK3E

Pe voi cei care vă beți dimineața cafeaua cu mine și sunteți atât de mulți! Am citit statistica de accesare și vă mulțumesc!

Poate descoperiți și șmecheria cu cărțile până în tavan și o scrieți aici pe blog la comentarii.
O zi frumoasă!

Fructul stea sau carambola

Minunea aceasta zemoasă am descoperit-o în China. Fructul ușor gălbui avea un gust aspru, dar răcoritor. Chinezii erau atât de obișnuiți cu el încât îl foloseau și la ornarea platourilor de desert.
Ce mă fascina era modul în care îl decojau cu cuțitele acelea tip iatagan, păstrându-i forma stelară.
Să vedeți ce minune era cu ananasul! Îl tăiau într-o formă circulară, îl puneau pe băț într-un borcan cu apă și sare și îl vindeau pe stradă cum se vinde la noi, pe caniculă, înghețata.

Cam așa

Dar să revin la fructul nostru.
Cantonezii (chinezii din sudul țării)  iubesc în general gustul dulce și, prin urmare, nu se omoară cu steluța, cerând mereu după prânz pepene, ananas și roșioare. Asta este tradiția și așa făceau cam toate restaurantele. Propuneau o combinație de fructe și legume în care steaua avea în mare parte rol ornamental.
Iar dacă îi întrebai ce vitamine conține, îți răspundeau amuzați că acolo e totul apă.
L-am regăsit acum în Vietnam și de data aceasta am avut curiozitatea să caut informații despre proprietățile sale. Deh, mai bătrână și mai înțeleaptă!
Vă invit să citiți un material scurt și la obiect pe https://diversificare.ro/alimente/2014/01/carambola-fructul-stea-care-previne-racelile/

Și dacă vă convinge și nu e exagerat de scump, cumpărați-l din supermarket. Dar când e cald afară, că dacă tot vă strepezește un pic dinții, măcar să vă răcorească.

Și nu numai...

Citiți PĂLĂRIA CU POVEȘTI (3): Fructul stea

Lectură plăcută!

Week-end frumos!

Rața

Rața are un rol important în tradițiile culinare. În China este faimoasă rața pechineză, un preparat lucios de zici că-i dat cu lac. Pielea crocantă se taie și se porționează pentru a fi înfășurată împreună cu alte verdețuri în mici rulouri din aluat de clătite. Restul cărnii se duce la bucătarie, se amestecă cu legume și se servește apoi pe un platou din ceramică tradițională. Sau cel puțin așa am fost noi serviți în Guangzhou. Rămâne de văzut dacă modul de pregătire era cel original (rața fiind un preparat specific din Beijing, încă din epoca imperială) sau cantonezii, oameni deschiși și sociabili, o adaptaseră la gusturile clienților occidentali.

În bucătăria vietnameză rața are de asemenea un rol important, numai că rața prăjită vietnameză are parcă gustul mai aproape de tradițiile noastre.

Ce să mai spunem de rața pe varză la români?
Unde vreau să ajung?
Știu că sună un pic a umor negru fiindcă am început cu mâncarea dar nu e chiar așa. Era doar o introducere pentru adulți (pofticioși!).

Foarte multe dintre cititoarele mele sunt mămici. Mămicile  trebuie să spună povești iar, când nu pot ține pasul cu cheltuielile gospodăriei și cumpăra la nesfărșit cărți ilustrate, trebuie să inventeze istorioare drăguțe și ușor de imaginat de căpușoarele vesele și curioase care le ascultă.

Lumea asta frumoasă și atât de diferită este plină de legende, tradiții și povestiri. Unele poate ciudate, altele haioase, multe cu tâlc.

Hai să le descoperim împreună. Așa învățăm și noi ce mai au alții prin istoria lor.

Pentru mămicile de acasă dar și din Italia, Austria, Spania, America și din alte colțuri îndepărtate și neașteptate din lumea mare, am creat un nou ciclu:

PĂLĂRIA CU POVEȘTI.
Astăzi (1): De ce dorm rațele într-un picior?

Lectură plăcută și sper să vă placă!