vineri, 27 ianuarie 2023

Highlife în bucãtãrie


Nu mã omor dupã emisiunile de bucãtãrie. Dacã e sã spun drept, nu mã omor nici dupã gãtit.

Dar (cã întotdeauna existã un dar), cum zic italienii, am fãcut din necesitate virtute.

Când schimbi locul, schimbi țãrile și tradițiile, chiar și temporar, trebuie sã îți organizezi viața și familia ca în armatã. În comunitate și comuniune, uniți, cu grijã unul pentru celãlalt. Iar grija, atât la români cât și la italieni, se manifestã și (sau, mai ales!) printr-o mâncare bunã, o farfurie caldã, un desert delicios la cafea. Așa cã diversific meniul pe cât pot și mã duce imaginația, cu atenție pentru orice idee, fãrã sã mã las prinsã de tipicul snobism european fațã de încercarile (și reușitele) culinare ale americanilor.

De când Julia Child le-a introdus în mod serios filosofia gurmandã francezã cu rețetele ei, americanii au știut sã confere bucãtãriei europene un anume pragmatism, tipic pentru viața de dincolo de Ocean. Cu alte cuvinte, gãtești bine dar și repede, pui pe masã un fel de mâncare gustos pentru care nu ai stat toatã seara la aragaz. Mai ales în cursul sãptãmânii când totul e pe repede înainte.

Acestea fiind zise, trebuie sã menționez, fie și în treacãt😉, pasiunea mea pentru filmele americane. Dintotdeauna! Așa cã, prin reflexie, îmi place tot ce e viu, spontan, plin de umor, emisiuni sau înregistrãri cu protagoniști joviali și exagerat de optimiști. Caut, cum ar spune un amic sommelier, sparkling-ul unui prosecco de calitate care nu ți se suie la cap, dar te binedispune.

Și am dat peste blonda și voluptoasa Daphne Oz, mamã de familie (4 copii), membru al unor jurii în emisiunile-concurs culinare.




Cu o moștenire geneticã turco-italianã, Daphne Nur Oz, în cadrul informal și curat al bucãtãriei sale, prezintã rețete simple cu savori exotice. 

Se mișcã cu nonșalanțã și bunã dispoziție pe Facebook, Instagram și Tik-Tok, cu reminder-uri pe Twitter.

Totul pe acordurile de început ale melodiei La Madrague interpretatã de o altã voluptoasã a ecranului, Brigitte Bardot.

Gãtește uneori și cu copiii sãi veseli și blonzi, pe care îi lasã sã împrãștie fãina, precizând cu zâmbet larg și stil direct cã nu face ea curãțenie dupã.

În afarã de a o urmãri de plãcere, am încercat pânã acum douã dintre rețetele ei: 

Supa de linte pe care am transformat-o într-o cãlãtorie exoticã doar cu un pic de cumin, dafin, scorțișoarã și cartofi dulci, și puiul cu fenicul, lãmâie și curmale.

Nu are rost sã descriu rețete și sã analizez condimente. 
Ideea e cã ...dã idei! 
E o continuã sursã de inspirație.
Dupã care, fiecare își ajusteazã cantitãțile și ingredientele.

Cãrțile ei nu pot fi considerate doar culegeri de rețete, simple cãrți de bucate. Ele alterneazã imagini de familie cu explicații riguros științifice legate de anumite ingrediente care pot face diferența dintre o salatã searbãdã și un mixt exotic de ierburi, oferã secrete culinare pentru o mâncare nu doar gustoasã dar și sãnãtoasã. Daphne Oz pune mereu accent pe ideea participarii tuturor simțurilor noastre la prepararea unui anumit fel, la aranjarea lui pe o farfurie sau într-un bol imens din bambus. Orice carte a ei este aproape un îndreptar de fericire nu doar în bucãtãrie în plin proces de preparare a mâncãrii (ceea ce sã recunoaștem nu e puțin lucru!), ci și în familie, fãcând din fiecare moment de întâlnire cu cei dragi un prilej de sãrbãtoare. 

Cu naturalețe și simplitate, chiar dacã nimic nu e simplu fiindcã are o pregãtire serioasã (este, printre altele, absolventã a Institutului pentru Nutriție Integrativã) și când vorbește despre anumite alimente știe cu exactitate ce spune.

Dincolo de toate, rãmâne acea simplitate care recreeazã atmosfera de familie, a unei bucãtãrii calde și primitoare cu o razã de soare în ea, nu doar luminoasã ci și sexy. 

(de exemplu, click aici + click aici ...

... și cu maionezã de post o rețetã delicioasã și sãțioasã: click aici)



Poftã bunã și...inspirație!



luni, 9 ianuarie 2023

Historia 2.0

 

Am vãzut Mehmed vs Vlad pe Netflix, sezonul 2 din seria: "Rise of Empires: Ottoman".

Ca sã ajung la el bine pregãtitã, am revãzut prima serie, Cãderea Constantinopolului (sau, mai bine zi, cucerirea sa).

Am plecat din start cu ideea cã este un documentar-film creat de turci, deci povestea le aparține, firul și stilul narativ sunt stabilite de ei, portretele vor fi fãcute în funcție de personajul LOR principal.

Mi-a plãcut! Mi-a plãcut  întregul ansamblu, mi-au plãcut actorii, costumele, coregrafia bãtãliilor, muzica, vocile, narațiunea.

Mi-a plãcut rolul creat de Daniel Nuțã, vocea relativ blândã cu tonuri ușor mirate care contrasteazã cu  atitudinea bãtãioasã, realizând o permanentã stare de tensiune, dând spectatorului o senzație de nesiguranțã, în anumite momente chiar de teroare. Îl admiri, dar ți-e fricã sã stai în fața lui. În timp ce de la Mehmed știi la ce sã te aștepți, în prezența voievodului român îți acutizezi simțurile, rãmâi atent la fiecare detaliu ori mișcare în cadru, încercând sã nu fii luat prin surprindere.

Apoi am urmãrit, grație unei prietenii virtuale pe Facebook, emisiunea live organizatã de RoZoom Press cu actorii si istoricii români participanți la proiect. S-au adãugat alți invitați importanți iar ziarista Miruna Cajvaneanu, a moderat dezbaterea cu eleganțã, trecând de la o întrebare la alta în mod firesc, cu respect, sensibilitate și umor. Peste douã ore de discuții care nu știu când au trecut.

Am învãțat multe, am rafinat niște cunoștințe, am șters praful de pe niște concepte și am renunțat la anumite dogme istorice învãțate ca pe poezii în școala comunistã.

Știți însã ce mi-a plãcut cel mai mult?

De fapt, e o senzație cu care am încheiat ziua.

Senzația cã ne facem bine. 

Lent, prea lent, dar mergem spre însãnãtoșire.

Avem o generatie de intelectuali dispuși, cu mult studiu, talent, o enormã muncã de cercetare și o viziune pragmaticã, sã despice firul în patru spre a pune în luminã personaje istorice ADEVÃRATE, cu plusuri și minusuri, oameni ai timpurilor lor. Nu marionete motivate ideologic și umflate cu lozinci, nici pe piedestal de moralitate absolutã, dar nici la groapa de gunoi a istoriei.

Oameni curajoși care au determinat (sau deviat) cursul istoriei, totul într-un context european. Nu izolați, neștiuți de nimeni. Voievozi care au marcat vremurile și au intrat cu faptele lor și în analele istorice ale vecinilor.

Mi-a plãcut puterea acestor intelectuali romani de a admira personalitãți imperfecte, naturalețea acestor tineri actori care, urmarind cu seriozitate o linie regizoralã, se raporteazã  în modul cel mai firesc personajelor interpretate, scoțând la luminã esența profundã a unui curaj, de cele mai multe ori, nebun.

Ideea e cã nu trebuie sã venerãm ca sã putem iubi, cã unde e luminã e și întuneric, cã dreptatea uneori trebuie impusã cu forța și libertatea apãratã atacând.

Iar participanții la emisiunea de acum douã zile prezintã un asemenea punct de vedere, o istorie actualizatã (2.0), realã, fãrã ștersãturi și înflorituri. 

Povestea lui Vlad nu coincide în totalitate cu cea spusã de realizatorii turci, dar filmul este un punct de plecare, iar istoricii noștri pregãtiți, moderni și simpatici au vãzut în colaborarea cu Netflix o ocazie spre a începe un drum, spre a discuta, dezbate și a învãța pe alții. Fãcând bine ceea ce fac, educã generații, dezvoltã un spirit critic, îndeamnã la analizã și discernãmânt, construiesc un viitor bazat pe respect și dialog. Și pe adevãr! Ceea ce duce implicit la orgoliu național, dar și la modestie. Asta fiindcã te redimensionezi și realizezi cã ești doar un element, fain și drept, uneori un pic nebun, în acest puzzle colorat al lumii.

Historia 2.0. Ad maiora!

Sau, cum ar zice poetul nostru romantic și frumos, sãrbãtorit în ianuarie, "La trecutu-ți mare, mare viitor!"


Context...

Am început sã învãț italiana la opt ani, în clasa a doua a unei școli normale de cartier.  Am început cu muzicã, poezii, mici piese de teatr...