Normalitate?

Nu, nu este despre pandemie. Nu este despre cum ne vom întoarce la normal, la relații normale, la atitudini normale, la gusturi normale.

Nimic din toate acestea. 

Este despre Billy Crystal. Actorul pe care îl iei așa cum e, a cărui apariție ți se pare firească, a cărui poante nu te agresează, nu te jignesc, nu te destabilizează. Chiar și atunci când a încercat să atingă o notă mai îndrăzneață, a reușit să nu fie vulgar.

"Here Today", film din 2021, cu un Billy Crystal mai rotunjor și mai lent, este la fel. 

Normal. 

Normalitatea aceea care îți dă timp să savurezi poantele, să respiri între replici, care dă timp creierului să asimileze gluma, care dă timp timpului.

Doamne, cât mi-e de dor de acest gen de filme!  Le-am iubit la 20 de ani și le iubesc încă la 50.

M-am saturat de clișee, de haine sclipicioase și minti goale, ori de mizerie generalizată precum scrisul pe pereți. M-am săturat de serialele  în care se banalizează tradiții, de fimele în care s-au distribuit rolurile cu nontraditional casting, fără sens și fără legătură cu perioada istorică prezentată. Sau de cum văd americanii, în vreo serie adolescentină, Parisul: ca pe un mare parc de distracție în haute couture. (interesant de citit : click aici)

Nu tânjesc nici după filme europene de autor care îți pun mintea pe bigudiuri iar la final te lasă cu dubiul că nici regizorul nu a înțeles ce filma.

Mi-e dor de filme firești, de povesti firești care să nu ne sperie inutil. 

Fiindcă știți de ce "And Just Like That" nu place? Nu o să vă vină să credeți. Nu e vorba despre jocul actorilor sau despre exagerările/exacerbările în dialoguri, ori de inutilitatea unor scene. Nu. 

Sau, cel puțin, nu pentru majoritatea cinefililor. 

Nu place pentru că......ta..na..nam!!!.. 

Protagonistele au îmbătrânit.... Sunt bătrâne... La 50 de ani.

A ajuns să ne sperie părul alb. Oricum și la orice vârstă. 

Suntem curajoși și dărâmăm munții prin expedițiile noastre la schi, sau ne pozăm cu rechinii în zone tropicale, dar ne sperie vârsta de 50 de ani. Nu 80, ci 50. 

Nu mai au haz petrecărețele din Manhattan acum cu păr alb, cu supărări, doliu sau dureri de oase. 

Nu.

Regina Burton, www.huffpost.com

Părul alb nu este un semn de înțelepciune sau o atitudine elegantă în fața vieții. (un articol interesant click aici)

Pentru mulți e un semn de boală.

Vrem culori stridente dacă se poate, pantofi cât mai decoltați, glume infantile, pocnit din gură, dat ochii peste cap la fiecare frază și bătut din palme la orice prostie.

Doar că mai există (încă!) și altceva...

Billy Crystal ne învață mereu că frumusețea înseamnă inteligență, inspirație, umor. Creier activ, în exercițiu. Că poți rămâne fără cuvinte în fața unei femei (sau a unui bărbat) care s-a "menținut", "ținut bine". Nu la sală. Că, după o numită vârstă și chiar după nu știu câte bazine pe zi, oasele tot pârâie, iar pielea tot cade. (deh, legea naturii umane și legea gravitației)

Se ține bine pentru că își menține creierul. 

Da. 

Motorașul acela activ care "rumegă" tot și transmite câte o undă din satisfactiile sale intelectuale și celuilalt motoraș, inima, ce se bucură atât de tare că pulseaza sânge bun prin arterele în curs de expirare.

Exercițiul intelectual te menține tânăr! Psihic, sufletește și da, chiar fizic. 

Și nu devii patetic etalându-ți mușchii maturi (lucrați prin săli la modă) în contexte adolescentine.

Rămâi normal. Firesc și, în cele din urmă, elegant.

Nu îți etalezi cunoștințele fiindcă, antrenat fiind să citești, să reflectezi, să observi detaliile, știi să și asculți. 

Și continui să înveți. Un cerc vicios al Binelui.

Normalitate?

P.S. Un articol interesant (în engleză) despre a te maturiza cu stil și clasă: click aici

Blonda de la Drept

Vă mai aduceți aminte filmul? Reese Witherspoon si personajul ei spumos, Elle Woods. O blondă care iubește rozul si iese mereu în evidență prin hainele si accesoriile sale. O fată ambițioasă, cu mintea brici dar și cu o inimă de aur. Sociabilă, empatică, pozitivă. 

De ce vorbesc în 2020 cu o pandemie în curs despre un film din 2001 zglobiu și roz bombon?

Pentru că stăm acasă și căutăm pozitivitatea cu lumânarea. Și în căutarea noastră o bună prietenă m-a anunțat pe Facebook că și-a recolorat site-ul de IT-ist în roz. (puteți verifica aici și afla și lucruri interesante dacă vă prindeți urechile cu tehnologia informației... și nu numai).

Mie îmi place cum arată și îi stă bine site-ului culoarea asta de confetti, dar mirarea mea este că am început să iau în considerare rozul. Până acum, pentru mine, era culoarea de joacă a fetițelor și simbolul femeii Barbie. 

Cine se îmbrăca în roz, se încumeta să își aleagă vreun accesoriu astfel colorat, vai de mine... infantil, narcisist și așa mai departe.

Și acum îmi place.

De ce? Sã fie vârsta sau vreun feng shui?

De aici am mers mai departe și am dat de descrierea succintă a culorilor și a influentei lor în viață. Rozul este legat de romantism, dragoste, pace, receptivitate.

Iar dacă ești prea timid trebuie să îl eviți.

Și am mai aflat despre o carte interesantă privind efectul liniștitor al acestei culori.  

Autorul, Adam Alter, vorbește cu perspicacitate și umor despre natura umană. Miraculoasa capacitate tranchilizantă a rozului bombon a fost testată în închisori:  deținuții nou-veniți intră furioși și agitați în celula roz, iar peste cincisprezece minute ies de acolo mai calmi. După ce administratorii unor închisori mai mici, de provincie, au început să-i azvârle pe turbulenții aflați în stare de ebrietate în celule zugrăvite în roz, culoarea a fost neoficial botezată „Drunk Tank Pink” – „Roz de celulă pentru bețivani” sau, pe scurt, „roz tranchilizant”.

Și dacă îmi dau silința ajung și la alte informații legate de roz. Timp avem și internetul funcționează bine.

Dar mie ce amintiri îmi trezește culoarea asta? Funde și fundulițe nu, căci am purtat părul scurt până la facultate. Garofițele îmi plăceau cele roșii (ciclam), țipătoare în culoare și parfum.

Primul ruj a fost roșu corai că făcea contrast cu ochii.

Ah, știu...Cum de nu m-am gândit când e de ajuns să pronunț culoarea că îmi și vin în minte ...

bomboanele fondante!!!

La un moment dat se găseau doar astea prin cofetării și zahărul ăla concentrat mai ne ostoia dorul de ciocolată. Plus aromele și culorile. 

Dar când spuneai fondantă te gândeai la roz. Sau cel putin eu, pofticioasa!

Voi ce amintiri aveți?