Un început în fiecare an. Aproape cã îți vine sã le urezi celor dragi "La mulți ani", sã umbli cu colindul și sorcova. Nu în miezul iernii cum e tradiția, ci la trecerea de la verde la arãmiu. Te încearcã nostalgia de tot felul: nostalgia concediului dacã ai apucat sã îl faci, dacã nu și ai ținut-o tot într-o muncã, nostalgia a ceea ce ar fi putut sã fie vara pentru tine și nu a fost.
Copiii cresc, trec în clase superioare cu alte emoții și frici, unii pleacã de acasã pentru a-și croi propriul drum în lumea asta mare.
Toamna e arãmie și miroase a pãmânt rãvãșit de ploaie. E un preludiu al liniștii albe ce va urma.
Te duce spre Bacovia.
Eu, însã, la aceastã regãsire în cafeneaua noastrã virtualã, la o cafeluțã ce pãstreazã încã miroul boabelor abia rãșnite, vã propun Glossa lui Eminescu. Nu este un ecou al toamnei ca la Bacovia, un oftat sau un foșnet plumburiu.
Glossa lui Eminescu te scoate din mulțimea înfriguratã, te așazã lângã foc și îți împrãștie ploaia din suflet. Observi, te întrebi, te socotești, alegi, înveți. Te scoli și mergi mai departe.
Un nou capitol din cartea propriei vieți.
Un nou început.
Toate-s vechi și nouă toate;
Ce e rău și ce e bine
Tu te-ntreabă și socoate;
Nu spera și nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.
Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ține toate minte
Și ar sta să le asculte?...
Tu așează-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Când cu zgomote deșarte
Vreme trece, vreme vine.
Nici încline a ei limbă
Recea cumpăn-a gândirii
Înspre clipa ce se schimbă
Pentru masca fericirii,
Ce din moartea ei se naște
Și o clipă ține poate;
Pentru cine o cunoaște
Toate-s vechi și nouă toate.
Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui
Joace unul și pe patru
Totuși tu ghici-vei chipu-i,
Și de plânge, de se ceartă,
Tu în colț petreci în tine
Și-nțelegi din a lor artă
Ce e rău și ce e bine.
Viitorul și trecutul
Sunt a filei două fețe,
Vede-n capăt începutul
Cine știe să le-nvețe;
Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă și socoate.
Căci acelorași mijloace
Se supun câte există,
Și de mii de ani încoace
Lumea-i veselă și tristă;
Alte măști, aceeași piesă,
Alte guri, aceeași gamă,
Amăgit atât de-adese
Nu spera și nu ai teamă.
Nu spera când vezi mișeii
La izbândă făcând punte,
Te-or întrece nătărăii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teamă n-ai, căta-vor iarăși
Între dânșii să se plece,
Nu te prinde lor tovarăș
Ce e val, ca valul trece.
Ca un cântec de sirenă,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca să schimbe-actorii-n scenă,
Te momește în vârteje;
Tu pe-alături te strecoară,
Nu băga nici chiar de seamă,
Din cărarea ta afară
De te-ndeamnă, de te cheamă.
De te-ating, să feri în laturi,
De hulesc, să taci din gură;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Dacă știi a lor măsură;
Zică toți ce vor să zică,
Treacă-n lume cine-o trece;
Ca să nu-ndrăgești nimică,
Tu rămâi la toate rece.
Tu rămâi la toate rece,
De te-ndeamnă, de te cheamă;
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera și nu ai teamă;
Te întreabă și socoate
Ce e rău și ce e bine;
Toate-s vechi și nouă toate:
Vreme trece, vreme vine.
(Glossã de Mihai Eminescu)
