luni, 28 mai 2018

Bun sau perfect?


"Mai binele este dușmanul binelui."
(Voltaire)

Este luni, trebuie să începem bine săptămâna. Asta înseamnă nu numai să ne spunem lucruri frumoase, să gândim pozitiv și să ne propunem obiective care ne dau satisfacție și sunt ușor de atins. Înseamnă și să scăpăm de bagajele nedorite în călătoria noastră. Unul dintre acestea este decizia perfectă.
Când luăm o hotărâre, fie că privește un aspect mărunt al existenței noastre ori ceva extrem de important, vrem întotdeauna să fie cea mai bunã, dacă se poate, perfectă.
Când judecăm pe cineva cum se comportă, cum se îmbracă, cum vorbește, cum ne tratează, câte virgule a pus într-o frază, ne suim pe un piedestal și de acolo aplicăm unitatea de măsură a perfecțiunii. Comparăm fotbaliștii cu academicienii ("degeaba joacă el fotbal atât de bine dacă nu știe să vorbească"),  oamenii obișnuiți cu geniile ("ei, ce a făcut să merite norocul ăsta că doar nu a fost vreun olimpic în matematică"), iar pe români cu nemții. Ca să nu mai vorbim de situația când știm o limbă străină și plecăm la pescuit de greșeli (în discursuri, în interviuri, în luări de poziție sau simple opinii).  Exercițiul îl facem și cu limba română și aici e poate mai grav fiindcă, uneori, nu realizăm că există figuri de stil, că limba este precum materialul unui olar, se modelează prin scriitorii și vorbitorii ei.

Căutăm perfecțiunea peste tot și în toate și ne-o impunem ca stil de viață și măsură în relația cu ceilalți. Ajungem la o stare perpetuă de nemulțumire, chiar și atunci când am luat hotărârea cea mai bună.
Invitația mea este să oprim căutarea absolutului, să lăsăm deoparte decizia perfectă și să ne mulțumim cu cea bună
Să ne punem în situația celor pe care îi judecăm (sau bârfim) și să căutăm sã-i înțelegem. 
Să evităm tonul ridicat (chiar și în scris!), extremismele de orice fel.
Dacă suntem diferiți pe pământ, așa a vrut Cineva și, dacă credem cu adevărat, nu putem să nu Îi iubim creația. Iar dacă nu credem, logica și bunul simț tot la respect și iubire ne duc.
Iar în ceea ce ne privește, să nu ridicăm ștacheta prea mult, să nu devenim dramatici. 
Să încetăm să spunem, în zilele noastre grele, că suntem precum racul, doi pași înainte și unul înapoi. 

Viața poate fi văzută și ca un vals, cu pași laterali, cu piruete, dar și cu înaintare.
Ce ziceți?

Vă propun să îl ascultăm pe Demis Roussos și să luăm lecții de vals. https://www.youtube.com/watch?v=_2pTasloA-s
(imaginile sunt din Război și pace, mini serial de televiziune (2007), cu Alessio Boni în rolul prințului Andrei și Clémence Poésy în rolul Natașei)

O săptămână frumoasă!


vineri, 25 mai 2018

Explicații



Instabilitatea este necesară pentru a progresa. Dacă rămânem într-un loc, dăm înapoi.

 (Michel Colucci, zis Coluche, umorist și actor francez, 1944-1986) 


Întâlnesc în Saigon foarte mulți francezi care se simt aici ca acasă. Unii sunt detașați de societățile pentru care lucrează, alții au afaceri proprii sau în parteneriat cu investitori locali. Profesori, arhitecți, artiști plastici, manageri de companii imobiliare sau import-export, funcționari în reprezentanțele unor instituții internaționale.
Toți sunt împăcați cu alegerile făcute, indiferent că stau pentru o perioadă determinată sau că au ales să se stabilească definitiv în Vietnam.
Îi înțeleg perfect pe cei care rămân doar pentru câțiva ani. Perspectiva întoarcerii acasă sau a mutării ulterioare într-o nouă țară îi determină pe cei în cauză să privească cu alți ochi diferențele culturale, să le dea semnificația adevărată și, anume, o sursă de îmbogățire sufletească. În fond, este vorba atât de o schimbare de peisaj cât și de o oportunitate de a cunoaște oameni diferiți, de te redimensiona ca individ și a reevalua multe dintre conceptele dobândite în viața de până atunci. Este un soi de "aventură serioasă" care te completează și te definește ca om.
Sigur, distanța duce la pierderea unor relații, la înstrăinare dar, uneori, este bine să te pierzi un pic spre a te putea descoperi și, de ce nu, regăsi cu adevărat.
sursa: internorm.fr
Îi înțeleg mai greu pe cei care rămân aici definitiv. Funcționează aceleași explicații? Nu este greu să faci parte dintr-un peisaj care nu îți aparține, dintr-o lume pe care o poți descifra doar până la un anumit punct și pe care o analizezi mereu cu algoritme, uneori greșite, date de propria-ți cultură? Nu-ți vine dorul de parfumurile teilor tăi, de imperfecțiunile societății în care ai crescut, de incoerențele lumii din care făceai parte?
Oare ce îi face pe acești occidentali deveniți vietnamezi prin domiciliu să se simtă în pace cu ei și cu tot Universul? Să îi privească pe cei din jur ca pe propriile rude sau ca pe prietenii din copilărie lăsați undeva prin Europa?

Să fie ceea ce spunea Michael B. Curry (celebrul predicator de la nunta princiară de sâmbătă trecută) și, anume, că trebuie să tratăm întreaga omenire ca pe o mare familie. Suntem toți frați și surori în Dumnezeu.



sursa: Getty Images
Sau să fie doar un mod simplu, detașat, de a privi viața, apartenența noastră la anumite valori, tradiții și istorie?
O amică franțuzoaică îmi spunea că atunci când se întoarce în Europa i se pare o întoarcere în trecut, totul devine complicat și stresant, situațiile absurde sunt tot mai dese și repetitive. Este un decalaj greu de metabolizat pentru cineva care are acum un alt punct de vedere, o privire dintr-un alt unghi al realității. Și, în plus, se plictisește fiindcă totul se desfășoară pe un fond deja cunoscut.

În Vietnam totul este nou pentru ea și nu crede să îi ajungă o viață spre a învăța și a înțelege această lume.


Poate fi o explicație, nu?  Voi ce credeți?

Vietnam Institute of Cultures and Arts Studies 2011


Și pentru că am vorbit despre o lume nouă, vă propun legenda formării ei.  


Pentru adulți și copii, Pălăria cu povești (6): Originea legendară a vietnamezilor

Lectură plăcută!

luni, 21 mai 2018

Minciuni albe

Sâmbătă am făcut parte dintre milioanele de telespectatori care au privit nunta princiară. Un eveniment planetar.

sursa: hellomagazine.com
Meghan și Harry.

Mie personal mi-a plăcut totul. Slujba de la biserică, muzica, predica, rochia miresei, diadema ei și machiajul discret, oftatul mirelui și barba lui roșcată, sărutul celor doi, copiii care au însoțit mireasa.

M-a emoționat corul gospel cu “Stand by me” și mi s-a părut că a adus un suflu nou în mijlocul aristocrației britanice apretate și la patru ace. De altfel, nu numai aristocrația era țeapănă că nici doamna Beckham nu s-a omorât cu zâmbitul. Presa spune ca are ea un stil propriu de a râde doar cu ochii. Mie mi s-a părut un pic supărată...
În orice caz ideea este că m-am uitat, m-am detașat de altele și m-am lăsat purtată de basmul modern dintre un prinț englez și o actriță americană.
Apoi, m-am uitat un pic pe rețelele de socializare să vedem ce păreri au avut alții. Și de aici mi-a venit ideea pentru postarea de astăzi.
Au existat, bineînțeles, opinii divergente. Rochia era sărăcăcioasă, nu te machiezi la o nuntă așa simplu, aproape să nu se vadă, preotul american mai avea un pic și îi bătea pe invitați, mireasa e o simplă actriță mai în vârstă decât Harry și, pe deasupra, divorțată. Și tot așa. Îmi venea să mă apuc să scriu fiecăruia în parte și să îi spun că e mult mai frumos să lauzi decât să critici, să construiești decât să dărâmi. În primul rând te simți tu bine și în pace cu Universul. (Uite o idee de a începe ziua bine, să vezi frumosul în ceilalți, soarele înaintea norilor, prezentul modern și colorat în locul trecutului rigid și gri).
Apoi, am stat un pic și am reflectat. Dacă un om are o părere diferită, nu e mai cinstit să o spună direct, fără ocolișuri și tertipuri de politețe? Cel puțin știm cu toții cum stăm.
Și așa am ajuns la ceva interesant din toată bârfa noastră mondenă. 
La ceea ce americanii numesc “white lies”, adică minciuni albe. Minciunelele acelea nevinovate care ne ajută să nu supărăm pe nimeni, să ieșim bine din orice încurcătură. „Scopul scuză mijloacele”.
De exemplu, îi spun Danei, colega mea (sau vecina, cum vreți) că tarta ei cu fructe a fost delicioasă când de fapt era crudă la mijloc, nu se putea mânca, am fărâmițat-o și am dat-o la vrăbii. De ce să nu spun o minciună nevinovată în locul adevărului care ar supăra-o?
Prin comparație cu minciuna celui care își trădează partenerul de viață, sau a celui care nu declară la fisc toate veniturile, minciuna mea nu înseamnă aproape nimic. Și nici nu duce la supărare sau ceartă.
Ei bine, Bruce Weinstein în publicația Forbes (www.forbes.com) ne dă 3 motive pentru care minciunile albe reprezintă cea mai proastă soluție pentru rezolvarea unor probleme:

sursa: shutterstock
# 1: Spunând astfel de minciuni devine ușor să mințim mult mai des

Trebuie plecat întotdeauna de la premisa că o minciună este o minciună, trebuie respinsă categoric ideea că o minciună este mică, are culoare sau este inofensivă. De altminteri, asociind culoarea albă unei minciuni ne gândim automat la ceva bun și, mai ales, justificabil din punct de vedere etic. 
Dacă mă simt confortabil spunând mici neadevăruri, voi ajunge în cele din urmă la a spune mari neadevăruri. Integritatea și comportamentul etic necesită în orice moment și orice situație doar adevărul.
Există dovezi științifice pentru aceste afirmații care îi aparțin lui Eddie Turner, executive coach. Un studiu în Nature Neuroscience sugerează că a spune o minciună considerată nevinovată desensibilizează acea parte a creierului care ne dă de obicei senzația de neliniște atunci când mințim.


Ca în sloganul folosit pentru chipsurile de cartofi Lay's: "Bet You Can't Eat Just One!" (Pariu că nu puteți mânca doar unul). Ușor de demonstrat cât de greu este să te oprești după un singur chip gustos și condimentat. Cam același lucru cu minciunile.

sursa: shutterstock
# 2: Spunând minciuni albe ne putem strica reputația profesională

Aici este simplu. Astăzi informația circulă cu o viteză uluitoare și este la îndemâna oricui. Deci, ajustarea unor cifre de afaceri sau a unor date și studii din curriculum pot fi ușor descoperite. Iar când sunt, rămân pe vecie în presă sau pe rețelele de socializare.

Amintiți-vă de povestea lui James Bond, mai precis "Diamonds are Forever" (la noi cu titlul Diamante pentru totdeauna).
Tot așa și aici. Internetul este și el pentru totdeauna!



sursa: shutterstock

# 3: Există, de obicei, alternative mult mai bune la minciunile albe

E ușor de spus o minciunică dar există și moduri creative de a fi sincer și, în același timp, respectuos.
Să luăm exemplul fictiv cu Dana și tortul ei groaznic de fructe.
Aș putea spune ceva de genul: "A fost foarte frumos din partea ta să-mi dai un tort făcut în casă", sau "Îți mulțumesc că te-ai gândit la mine". Nu am afirmat că este un tort bun, am zis altceva care este adevărat.
Renunțarea la o sinceritate brutală nu este același lucru, din punct de vedere etic, cu minciuna.

Ce ziceți? Încercăm și noi?

sursa: juno.co.uk

Și ca să ne meargă bine, ne întoarcem de unde am plecat și vă propun să fredonăm la cafea Stand by Me, dar în interpretarea din 1961 a lui Ben E King. https://www.youtube.com/watch?v=hwZNL7QVJjE

Un început frumos de săptămână! 

vineri, 18 mai 2018

Echivalentul aurului

"Tot ce îţi trebuie este iubirea.
Dar puţină ciocolată din când în când nu strică."
(Charles M. Schulz, desenator de desene animate)

La Institutul francez din Hochiminh, Idecaf, a fost organizată o conferință despre ciocolată.
O franțuzoaică elegantă a vorbit despre istoria fabuloasă a ciocolatei, de la începuturile ei în America centrală și până la transformările ulterioare:


Menier care a inventat tableta de ciocolată,




Van Houten care a purificat ciocolata și a transformat-o în pudră degresată (ceea ce a fãcut-o transportabilă),



Cadbury care a găsit formula ideală a ciocolatei de băut.

S-a vorbit despre timpurile prezente în care Nestle a cumpărat aproape tot și în care doi francezi entuziaști produc în Vietnam una dintre celei mai bune ciocolate amare din lume: Marou.



Numele produsului este o combinație a numelor lor, Vincent Mourou și Sam Maruta (ultimul, cu origini japoneze dar născut și crescut în Franța).
The New York Times a publicat în 2016 un articol despre ei și despre cea mai bună ciocolată artizanală.

Vietnamezii e drept au alte preferințe, le place gustul dulceag dar ciocolata Marou, produsă pe tipic franțuzesc, își cucerește adepți nu numai în țara de origine a ingredientelor sale, dar și peste hotare.
Unul dintre sponsorii conferinței a fost, evident, producatorul Marou și, la sfârșit, participanții s-au delectat cu prăjituri realizate cu ingredientele furnizate de sponsor.

Dar știți către ce s-a orientat entuziasmul tinerilor (și mai puțin tinerilor) vietnamezi? Întrebare întrebătoare...

Către Ferrero Rocher, denumit de distinsa noastră franțuzoaică drept echivalentul aurului.
Da, primul loc în lume este deținut de grupul Ferrero, companie italiană, producător de tradiție și renumit pentru: Raffaello, Bueno, Mon Cheri, Pocket Coffee, Kinder. 




Și pentru mai ce?

Pentru Nutella, bineînțeles. 

Cu toate atacurile pe care le suportă din partea concurenței care uneori recurge la argumente nefondate, Ferrero rămâne prima în lume. 
Mândrie italiană!



Pentru că am vorbit un pic despre Italia, vă propun o pagină de week-end. Terapia prin cultură: Simbolul Romei.

Lectură plăcută și sper ca surpriza mea să vă emoționeze...


luni, 14 mai 2018

Ziua "preferată"

sursa: SparkLife-SparkNotes

Toate statisticile din aproape toți anii și cu referire la mai toate generațiile duc la o singură concluzie:
ziua de luni este pe ultimul loc între zilele preferate. Serios? Nu mă așteptam! Glumesc, evident.
Or fi și unii care de-abia așteaptă să înceapă săptămâna, să pornească voioși la drum cu o listă lungă de lucruri de făcut, cu grijile inerente și lamentările copiilor care nu reușesc să se mai trezească pentru școală după ce și-au făcut un pic de cap în week-end.
Dar noi, ceilalți, facem parte din categoria "nu avem ce face, nu o putem evita". Lunea vine de fiecare dată, punctuală precum fiscul.
Trebuie doar să îi facem față. Nu de alta, dar e prima zi din săptămână!
Există câteva trucuri, micuțe mititele, de stimulare a bunei-dispoziții. 
CGC Manifesto- http://www.mscareergirl.com/



Beth Leslie, pe site-ul Classy Career Girl, ni le trece în revistă:






sursa: Just the Design
1.  Super haine
Toți ne simțim extraordinar când ne îmbrăcăm bine, nu este o fantezie a minții noastre de dependenți de shopping. Se pare cã suntem ceea ce purtăm. Îmbrăcămintea formală stimulează procesul cognitiv iar psihologia culorilor este și ea o realitate. Doar două exemple: dacă purtăm albastru ni se îmbunătățește spiritul creativ iar hainele roșii duc la îndeplinarea cu brio a sarcinilor mărunte și detaliate.

sursa:Depositphotos
2Planuri
Chiar dacă ne place ceea ce facem, asta nu înseamnă că de-abia așteptăm să ne ridicăm lunea din pat. Deci, trebuie să ne propunem ceva ce vom aștepta într-adevăr cu nerăbdare. Fie că este vorba de o cină într-un restaurant drăguț sau de o întâlnire cu prieteni vechi, numai gândul la ce va urma ne va face să zâmbim deja la prima oră a dimineții de luni!

3Exercițiu fizic
Poate nu este exact ceea ce vrem să auzim dar dovezile sunt copleșitoare și nu pot fi ignorate. Exercitiul fizic ne face bine: mărește nivelul de energie, stimulează gândirea, este antidepresiv. Să ne apucăm de alergat sau de gimnastică la prima oră poate părea infernal, dar rezultatul este că ne vom simți bine pe întreg parcursul zilei. Care este trucul ca să ne pornim cu avânt? Să alegem un tip de exercițiu care ne place cu adevărat.


4Un mic obiectiv
Succesele ne fac întotdeauna să ne simțim bine. Ca atare, ar trebui să ne planificăm în fiecare zi un modest obiectiv și să-l îndeplinim. Trebuie, însă, să evităm obiectivele generale sau  prea ambițioase ("să slăbesc", "să îmi termin romanul"). Trebuie în schimb să ne propunem obiective mici, măsurabile, pe care să le putem atinge cu ușurință și cu efort redus. "Să mă înscriu la o clasă de zumba" sau "să scriu 10 pagini din noul meu roman". Obiectivele mici ne mențin pe drumul cel bun unde, în curând, le vom bifa și pe cele mari!


5Un playlist de dimineață
Muzica are un impact semnificativ asupra psihicului nostru, iar unele melodii reușesc să determine în noi acea dispoziție pozitivă necesară întregii zile. Ne putem face o listă cu melodiile preferate și o putem asculta în timp ce ne pregătim de muncă. Dacă ne-am putea și mișca un pic la refren, ar fi și mai și.
Odată, pe blog, am scris despre o melodie pe care psihologii o consideră ideală pentru începutul de zi. Dacă vreți să știți despre ce era vorba, dați un click aici: https://www.youtube.com/watch?v=dvgZkm1xWPE

sursa: Mobile Text Alerts
6Mesaje de alertã ale celularului
Haideți să fim onești. Câte dintre mesajele de luni dimineața ne fac cu adevărat fericiți?
E-mailurile de la birou, sms-urile de la cineva drag, toate pot fi citite și mai târziu.
Să punem deoparte dimineața de luni. Să ne-o dedicăm nouă înșine, asigurându-ne că nu vom avea influențe negative sau deranjante în vreun fel.
Numai așa, vom reuși să ajungem într-un spațiu pozitiv, ceea ce înseamnă calm și pregătire pentru ziua ce va urma.

Cam acestea ar fi sfaturile unui specialist. Nouă ne rămâne doar să verificăm dacă ni se potrivesc, în tot sau în parte.

Iar noi, doamnelor, haideți să ne rujăm cu rujul preferat, cel care ne-a “usturat” un pic la portofel și, prin urmare, l-am pus deoparte pentru ocazii speciale și să începem a treia săptămână din mai, luna florilor!


sursa: House by the side of the road
Un început bun!

vineri, 11 mai 2018

Temple Club

Există în Hochiminh multe locuri care au istorie sau în care s-a scris istoria dar când ajungi să le vizitezi rămâi dezamăgit de aspectul comercial sau de mâna de var dată peste viața lor de până atunci. Turiștii care provin din țări cu istorie relativ recentă reușesc să se entuziasmeze oricum și în fața a aproape orice. Noi, europenii, suntem mai greu de mulțumit. Nu pentru că am fi toți snobi, ci pentru că venim din țări cu istorie lungă și cultură pe măsură și ne place bazarul cu de toate doar acolo unde face parte din tradiția locului.
Ca să înțelegeți despre ce vorbesc, iau exemplul hotelului Rex din Saigon.

sursa:dreamstime.com
Construită în timpul guvernării franceze (1927), pentru omul de afaceri Bainier, clădirea denumită "Sala Bainier Auto", a fost inițial un magazin auto pe două etaje și garaj, în care erau expuse mașini Citroen și alte mãrci europene. Din 1959 până în 1975, domnul și doamna Ung Thi au renovat clădirea, transformînd-o în hotelul "Rex Complex" cu 100 de camere, trei cinematografe, o cafenea, o sală de dans și o bibliotecă.
Hotelul a trecut prin momente importante de-a lungul existenței sale dar cel care l-a marcat și l-a fãcut celebru a fost războiul din Vietnam. Aici se țineau conferințele zilnice ale conducerii armatei americane, „Nebuniile de la ora 5”, denumite astfel de către cinicii ziariști strãini care considerau exagerat optimismul  ofițerilor americani.
sursa: Viet Fun Travel
Barul de pe acoperiș era un loc de întâlnire binecunoscut pentru oficialii militari și corespondenții de război și se regãsește în multe romane, jurnale de pe front și chiar filme.
Hotelul este un obiectiv pentru turiști și petrecãreți dar la fața locului nu gãsești nici mãcar o pozã a vreunuia dintre oaspeții de odinioarã, nu păstrează urmele marilor ziariști care i-au trecut pragul (a se vedea de exemplu Oriana Fallaci, despre care am și scris o paginã pe acest blog: http://www.notadeculoare.com/p/oriana-fallaci-o-viata-in-prima-linie.html ).


Cum vã așteptați probabil de la mine, închei într-o notã pozitivă.



Și aceasta este datã de Temple Club. 








Un restaurant cu bazã vietnamezã și alte ingrediente asiatice culturale și culinare, unde te aștepti sã o vezi la masã pe protagonista uneia dintre faimoasele cãrți ale lui Marguerite Duras și pe al ei amant chinez, sau sã asculți râsetele unui grup de femei din înalta clasã, cu al lor ao dai  în culori discrete și bijuterii cu strãluciri indiscrete http://www.notadeculoare.com/p/blog-page_12.html.


Sau, dacã ești încã tânãr și relativ modern, îi cauți cu privirea pe Angelina Jolie și Brad Pitt care au fãcut faimos locul cu o simplã cinã de îndragostiți (23 noiembrie 2006).

Când aveți drum pe aici, adresa este: 29-31 Ton That Thiep Street, Ho Chi Minh City 
Iar ambianța... ca în poveste: http://www.templeclub.com.vn/

Iar pentru că începe week-end-ul, vă propun tuturor, copii și adulți, un nou basm vietnamez.

Pălăria cu povești (5): Cei trei zei ai bucătăriei.

Lectură plăcută!


luni, 7 mai 2018

Critica...

Citesc multe opinii pe Facebook, unele inteligente, altele mai puțin, cele mai multe critice.
Reflectă virtual ceea ce se întâmplă în viața reală. Dacă punem o întrebare suntem criticați, dacă nu o punem, la fel. Rezultatul este că încercăm să preîntâmpinăm critica, atacând. O luăm înainte ca să fim primii și să nu încasăm vreo observație. Iar dacă cineva, chiar bine intenționat ne face observația sau ne corectează, o luăm direct drept jignire.
În epoca comunicării, noi învățăm că orice afirmație dă un drept la replică cuiva, că dialogul este în realitate o polemică în toată regula.
Există puțină empatie, nu mai știm deloc ce înseamnă "ce ție nu-ți place, altuia nu-i face".
Și vă vine să credeți sau nu, există încă persoane care pun la inimă ceea ce li se spune pe nedrept, de pe piedestalurile înalte pe care s-au suit, singuri și nepuși acolo de nimeni, atotștiutorii vremurilor noastre.
Dacă faceți parte din această categorie, a oamenilor sensibili, umiliți de gesturi lipsite de respect și opinii fără nicio bază, nu încercați să vă retrageți în carapacea voastră, să evitați criticile devenind vulnerabili în viață și în profesie. 

Cândva, mai precis în aprilie 1910, într-un discurs ținut la Sorbona, Theodore Roosvelt spunea:
"Nu este criticul cel care contează, nu cel care arată cu degetul la cum s-a împiedicat omul puternic, ori cum ar putea cel care face un lucru să-l facă mai bine.
Meritul este al celui care se află în arenă; al celui care are fața murdară de praf, sudoare și sânge; al celui care se străduiește neobosit; al celui care greșește și ratează în mod repetat; al celui care cunoaște entuziasmul și devoțiunea și care se dăruiește unei cauze ce merită efortul; al celui care, în cel mai bun caz, cunoaște triumful unei mari realizări și, în cel mai rău caz, eșuează după ce a îndrăznit ceva extraordinar; al omului care știe că locul său nu este alături de acele suflete slabe și reci care nu vor cunoaște niciodată nici victoria și nici înfrângerea…”.
Ce trebuie să învățăm din asta?
Simplu.
Nu vorbim niciodată despre a învinge sau a pierde, ci despre a te prezenta și a te face văzut. Când intri în arenă, știi că vei fi lovit. Este una dintre consecințe. Asta în ceea ne privește pe noi.
In ceea ce-i privește pe ceilalți, pe contestatarii de orice fel:
Dacă nu ești și tu în arenă, dacă nu participi la luptă, nu mă interesează părerea ta.

Un început bun!


vineri, 4 mai 2018

Germania sau Franța?

sursa: nations online
Tot mai des aud de părinți dornici să își înscrie copiii la școala germană, în timp ce alții se plâng cã odraslele nu au fost acceptate de nemți.
E un lucru frumos să înveți cât poți de mult și să asimilezi cunoștințele într-o altã limbă. Și este valabil pentru toate limbile.
Dar, fără să judec (așa cum îmi este obiceiul), m-am întrebat ce te îndeamnã, într-o țarã latinã și pe deasupra francofonă, sã alegi un sistem de învãțãmânt diferit de spiritul și caracterul tău?
Îi înțeleg pe cei care provin din familii de sași, pe pãrinții care pleacã și se stabilesc în Germania sau Austria, pe cei intenționați sã studieze la Zurich sau sã își gãseascã un job în firmele germane.
Dar, oare, câți emigranți poate primi sau este dispusã sã primească Germania și câte firme pot absorbi armatele de absolvenți, vajnici teutoni locali?
Nu m-am sculat azi-dimineațã cu întrebările astea în cap, ci mi le-am pus, treptat, dupã ce am trecut prin București și am ajuns la Saigon, pentru cã și aici se întâmplă același fenomen. Da, aici, într-o fostă colonie francezã și, ulterior, țară anglofilă prin nostalgii post războinice.
În plin centru, într-o librărie importantã din HoChiMinh, o bună parte din rafturile de la parter sunt ocupate de cărți în germană, multe dintre ele reprezentând beletristică engleză tradusă în limba lui Goethe. Este vorba de o colonizare culturalã intensã și o admir, dar cãrțile stau intacte, cu un deget de praf pe ele, cam de un an de când a fost gânditã aceastã restructurare a secțiunii de limbi strãine.
În disperarea aceasta cu care alergãm cãtre ceea ce strãlucește pe moment, îmi permit cu umilințã și, poate, un pic de nostalgie sã amintesc cã în 2015 România a serbat 200 de ani de prietenie cu Franța, cã Bucureștiul a fost cândva micul Paris iar istoria ne leagã de aceastã țarã care considerã cultura drept cel mai bun mijloc de înțelegere și comunicare.
sursa: French moments
În Franța, recent, s-au reintrodus greaca și latina ca materii obligatorii în liceu, cu explicația cã reprezintã bazele culturii și civilizației europene.
Tot în Franța, filosofia e materie de bacalaureat pentru cã e important sã formezi cetãțeni care sã gândeascã cu propriile capete și, eventual, sã conteste.
Nimeni nu e perfect, dar mereu se poate învãța de la alții.
Iar noi, românii, avem faima cã prindem repede.
France où Allemagne?

sursa:imdb.com
“Slavii și germanii sunt fatalități: își rostogolesc soarta, rãbufnesc în vreme, n-au curs normal, pe când Franței i-a fost dãruit un destin mãsurat. O țarã de oameni, iar nu de inși.“ (Emil Cioran, Despre Franța- 2011)
 
Pentru că am vorbit un pic de alegerile noastre, vă propun o pagină de sfârșit de săptămână.
sursa: Paris Match


Lectură plăcută!

Trezire

Inaugurazione della strada ferrata Napoli-Portici, 1839  Zilele trecute cãutând o imagine care sã se potriveascã unui text, am dat peste luc...