TERAPIA PRIN CULTURĂ: Marguerite Duras, între viață și ficțiune

De-a lungul istoriei, mulți scriitori au dat naștere unor polemici, au provocat agitații care, ulterior, au dus la cenzurarea operei lor. Unii pentru ceea ce au scris, alții pentru ceea ce au trăit.
Pentru povestirile sale erotice, Marchizul de Sade a fost închis într-un azil de nebuni.
Lolita lui Vladimir Nabokov a fost interzisă în multe țări, printre care și Franța.
Oscar Wilde s-a autoexilat la Paris pentru "vina" de a fi homosexual.


Marguerite Duras, romancieră, eseistă, dramaturg și regizoare de film, reușește să le combine pe toate. Este controversată atât în ce privește munca cât și pentru viața personală.

Marguerite Germaine Marie Donnadieu (numele de scriitor, Duras, a fost luat după numele orașului francez al tatălui) s-a născut în Gia Dinh, în apropiere de Saigon, în anul 1914. Tatăl ei, Henri Donnadieu, era profesor de matematică la o școală din Indochina franceză. El a murit în 1918, lăsându-i pe Marguerite, cei doi frați și mama lor într-o situație materială extrem de precară.

M.Duras la 17 ani
Până când a plecat la Sorbona în 1932, Duras a trăit ca un copil asiatic și a vorbit fluent vietnameza. Plantațiile de orez, pădurile pline de mister, parfumul ploilor și al iasomiei, după-amiezile extenuante care duceau la disperare și singurătate, se regăsesc toate în romanul său din 1950 Un barrage contre le Pacifique, considerat cel mai frumos roman francez de după război.

Marguerite Duras a regizat filme și a scris scenarii de film.
Ca regizoare, a folosit camera de filmat ca o privire proiectată spre exterior și nu de la înălțime, echidistantă și obiectivă.
Pentru filmul L’Homme atlantique, a cumpărat un spațiu publicitar în Le Monde pentru a-i descuraja pe cei interesați să meargă la cinema. Vroia, pur și simplu, să transmită publicului amator de filme clasice că s-ar fi plictisit de moarte la o peliculă care, timp de treizeci de minute, din totalul de patruzeci și cinci, prezintă un ecran complet negru.


Ca scenarist, a colaborat cu regizorul Alain Resnais, dând naștere unei capodopere cinematografice,  Hiroshima mon amour .

Ca opinionistă, și-a expus părerile în forță, fără a fi niciodată timorată de personalitățile pe care le critica. Nu i-a fost teamă, de exemplu, să declare că este iritată de aureola de misticim și retorică din jurul unui personaj precum Pasolini. Nu i-a fost teamă să spună că nu i-a plăcut Salo’, că i s-a părut revoltător și, ca atare, nu a simțit nicio dorință de a-i citi cărțile lui Pasolini.

Unul dintre preferații săi a fost Chaplin, un geniu care a reușit să transmită mult doar prin mimica feței, a gesturilor și a tăcerilor. Fără obsesia new-yorkeză a vorbitului, tipică lui Woody Allen.

Un stil simplu, creat de Duras și în scrierile sale, un stil pe care ea însăși l-a definit paratactic. Un stil din propoziții principale: “sunt aici”, „te simt”, „mă văd”.
Forma unui roman tipic Duras este în general minimalistă, fără descrierea caracterelor și cu mult dialog, adesea neatribuit și fără ghilimele.

Scrierea sa a fost întotdeauna la extreme, o trăsătura tipic franceză pentru care criticii au iubit-o.

Și nu numai.

Publicul din întreaga lume a adorat-o.
Căci Marguerite Duras este autoarea romanului Amantul, publicat în anul 1984, la vârsta de 70 de ani. Best seller în toată Europa și în Statele Unite, cartea care povestește relația dintre o franțuzoaică de 15 ani și un bărbat chinez de 27 de ani, cu infatuările și schimbările bruște în raportul de forță dintre cei doi iubiți, este unul dintre puținele romane franceze cu puternic impact internațional. A avut pe puțin 29 de editări în limbi străine, inclusiv în 3 în dialecte ale limbii chineze.

Romanul a câștigat cel mai prestigios premiu literar francez, premiul Goncourt și, peste ani, a fost ecranizat.

Considerând că mai avea ceva de spus, la 77 de ani a publicat Amantul din China de Nord, descris de către Le Point ca uimitor și diabolic. Marguerite Duras a ținut să precizeze că noul roman era mai adevărat decât primul, prea încărcat cu artificii literare.
Adevărul, însă, în universul durasian este o materie alunecoasă, Duras însăși declarând în Le Nouvel Observateur că povestea vieții ei nu există. Numai romanul unei vieți este real, nu și faptele istorice. Memoria imaginativă a timpului transpune apoi totul în viață.

Decenii la rând, Marguerite Duras a fascinat publicul francez și internațional cu romanele și scenariile sale, cu declarațiile fără drept de apel, cu participarea la Rezistența franceză, comunismul și dezamăgirea ulterioară provocată de politică, cu cele două căsătorii și multiplele relațiile amoroase, cu tratamentul dur pentru alcoolism în anul 1982 și, mai ales, cu recuperarea  miraculoasă dintr-o comă de cinci luni provocată în 1988 de complicații ale emfizemului.

Duras s-a dovedit a fi precum eroinele sale, fragile în aparență dar puternice în substanță.

Într-un cuvânt, o supraviețuitoare.

2 comentarii:

  1. Cele mai frumoase povesti le tese viata...Marguerite Duras - o forta. Superb articol!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc. E atât de greu să scrii despre Duras. Era o personalitate aparte și stilul său de scris aproape cinematografic dar la nivel de senzație, percepție. Când o descrii trebuie să o descrii în cuvintele ei, trebuie să o înțelegi și să o poți transmite mai departe. O zi bună.

      Ștergere

Octombrie

Nu știu de ce dar pentru mine luna octombrie are vocea lui Dolly Parton. Nu septembrie, nu noiembrie. Octombrie. Miezul toamnei, luna...