Puterea cuvintelor...

Am auzit în Liturghie o rugãciune care mi-a plãcut tare mult. Este pentru pace, dintre cele speciale recomandate de Pãrintele Patriarh Daniel spre a fi incluse în rugãciunile bisericești și în rugãciunea particularã.

Textul ei este acesta:

"Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Cel ce ești Izvorul vieții și al păcii în cer și pe pământ, revarsă harul păcii Tale în lumea tulburată de război și de ură. Stinge neînțelegerile și învrăjbirea dintre oameni și revarsă în inimile tuturor smerenia, pacea și bunătatea. Liniștește pe cei războinici și dăruiește-le înțelepciune. Dăruiește ajutor celor suferinzi, ocrotire celor refugiați sau pribegi și mângâiere celor înstrăinați și întristați, iar nouă tuturor dăruiește-ne voința și puterea de a ajuta cu toată inima pe semenii noștri care suferă din pricina războiului. Cel ce ai spus: Fericiți sunt făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema!, învață-ne să căutăm dobândirea păcii inimii și a păcii între oameni și între popoare, deoarece în inima în care se află pacea, nu mai este vrajbă, iubire de stăpânire sau frică, ci mângâierea Duhului Sfânt, iubire de Dumnezeu și de semeni. Pentru aceasta, cu smerenie ne rugăm Ție, Hristoase Dumnezeule, pentru pacea dintre oameni în fiecare țară, pentru pacea dintre popoare și pentru buna așezare a întregii lumi, ca să viețuim în bună înțelegere și să putem lucra fără împiedicare faptele plăcute Ție, slăvind iubirea de oameni a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin"

Refugiați sau pribegi, înstrãinați și întristați...

Cum sunã? Ce rezonanțã au în sufletele noastre? Nu vi se topește inima?

Când spunem e/imigranți, pare o catalogare standardizatã care nu mai are legãturã cu omul, cu speranțele sale înfrânte, cu frica de necunoscut, cu amintirile sale incendiate odatã cu casa, cu sufletul rãvãșit în cãutare de un pic de milã și înțelegere.

Vã aduceți aminte de fetița aceea sirianã îmbrãcatã în hainele ei bune, cu rochițã și șosete albe, care tremura toatã într-o iarnã geroasã în fața unui gard de sârmã ghimpatã?

Sau de bãiețelul înecat într-o traversare pe Mediteranã, în buzunarul cãruia medicul legist italian gãsise cusut carnetul de școalã cu note foarte bune la limba francezã? Un medic care a rãmas plângând pe o plajã italianã în fața unei vieți frânte fãrã nicio vinã.

Dar de femeile ucrainiene care, intrate în România, au rãsuflat ușurate vãzând preoții ortodocși alãturi de vameși? Au știut cu siguranțã cã nu li se putea întâmpla nimic rãu.

Ei nu sunt numere în registrele de trecere a frontierei, sunt pribegi, sunt înstrãinați, sunt refugiați, sunt întristați.

Când folosim anumite cuvinte, dãm valoare faptelor, oamenilor, istoriei, vieții.

Dacã știm sã alegem și sã ne alegem cuvintele, dãm naștere îmbrãțișãrilor, înțelegerii, dialogului, iubirii. Existã acolo, în cuvinte, o putere extraordinarã și, oriunde am cãuta, nu am gãsi inspirație mai mare ca în credința noastrã cãlãuzitã de învãțãturile și învãțãtorii Bisericii. 

Indiferent de limitele și pãcatele instituției pãmântești, Cuvântul își gãsește drumul, prin oameni potriviți și cu vocație, direct cãtre inima și mintea noastrã. Iar Puterea Lui e puterea pãcii și a iubirii. Puterea Cuvântului.

Dacã nu credem, nu putem sã credem sau pur și simplu nu vrem, mãcar sã ne inspirãm din cuvintele folosite de bisericã. Deschid inimi și sunt aducãtoare de pace.

Sã fie bine! Tuturor!

 

by BPAR

Nord și sud...în Vietnam

Nord și Sud este o carte scrisă de Elizabeth Gaskell. În 2004, BBC a ecranizat-o într-o miniserie care s-a bucurat de un succes extraordinar. Uitați-vă la chipurile actorilor și veți înțelege. Iubirea aceea englezească aprinsă, exprimată cu gesturi subtile și priviri pătrunzătoare și condimentată cu câte o ieșire pasională. Adică cam tot ce ne place nouă femeilor, de la Jane Austen încoace. 

Bomboana pe tort: El. 

Sursa: Independent.ie

Richard Armitage, actor cu o prezență scenică extraordinară, cu voce adâncă și ochi expresivi. Tot ceea ce dă teatrul unui actor care se împlinește recitând în filme.

Povestea cărții (și a filmului) este, pe scurt,  următoarea:

Margaret Hale este fiica unui paroh din clasa mijlocie, o tânără care a beneficiat de o educație privilegiată, în satul său natal din sudul Angliei. Dar, atunci când tatăl său se hotărăște să se mute, este obligată să se adapteze la o viață nouă în Milton - un oraș din nordul Angliei, aflat în plină revoluție industrială.

sursa: BBC

Margaret este șocată. Este dezgustată de praful, gălăgia și proasta creștere a celor din Milton, de orientarea lor puternică către bani. Își îndreaptă atenția către cei exploatați, își arată în orice ocazie compasiunea față de muncitori. Când John Thornton, proprietarul carismatic al Marlborough Mills, devine "elevul" tatălui său, Margaret își exprimă dezgustul față de vulgaritatea și lipsa de educație a noii clase.

Cu timpul, atitudinea ei se va schimba, ca și viziunea asupra angajatorilor din noua clasă socială - în special asupra unuia care, în secret, este un mare admirator al său...

Merită!

În toate țările există un nord și un sud și fiecare se crede mai ceva ca celălalt.

În Vietnam unde a fost și un război aprig între ei, vă puteți singuri imagina!

Zilele trecute m-am certat cu o vietnameză. E mult spus m-am certat cu ea căci, de fapt, m-am certat singură.

Așteptam autobuzul de școală și în stația de lângă bloc, unde ar fi trebuit să oprească, nu era spațiu suficient de manevră. Staționau câteva mașini cu părinții unor copii sau cu dădacele lor. Asta fiindcă unii dintre ei nu au timp de odrasle și trimit pe cineva din personalul lor domestic să îi aștepte. Iar doamnele cochete stau în mașină să nu se obosească sau să se ude (ca mine!) dacă afară a început între timp răpăiala tropicală.   

Autobuzul neavând unde să oprească i-a dus pe copii mai departe pe stradă, în dreptul unui șantier. 

Mică paranteză: Aici totul este șantier pentru că au fonduri și construiesc zgârie-nori într-o veselie.

Și ce face una dintre cucoanele vietnameze, o tipă cu ochi mici și voce stridentă?

Începe să filmeze scena cu telefonul ca să trimită societății de transport proba că locul ales pentru oprire este periculos. 

Acum, pe undeva are dreptate dar, dacă vrei să îți aperi cauza (adică schimbarea stației) trebuie să o faci cinstit. Nu poti spune că transportatorul a greșit când a ales punctul de oprire și nu e loc de staționare când, de fapt, stai tu cu mașina pe el. 

Asa că am încercat să îi spun că, mai întâi, ar trebui educați părinții.

Și ea care, în general, se străduie să-mi răspundă la salut, m-a ignorat. Adică, vorbeam singură. 

Iar la sfârșit uitându-se, cum zicem noi românii, în lemne, a concluzionat că este extrem de periculos pentru copii ceea ce se întâmplă.

Am și eu de-acum o vârstă și când cineva mă trimite așa la plimbare îmi pun niște întrebări. Am exagerat cu observațiile, pare că dau lecții altora?

Probabil că fața mea exprima multe din moment ce o altă mămică, vietnameză și ea, s-a apropiat de mine și mi-a zis încet: "Nu vreau să par rasistă, n-am nimic cu nimeni, dar sunt născută aici în sud și eu în ăștia din nord nu am încredere".

Am zâmbit larg. Așa am aflat și eu că

doamna cu butucul (adică cea care "se uita în lemne", dar mi-a venit in cap personajul din Twin Peeks) era din Hanoi.

Și m-am gândit la nordul și sudul unei țări, la neînțelegeri și contradicții.

Și mi-am propus solemn ca altădată să tac fiindcă, la urma urmei, nu schimb nimic și mă simt tot eu vinovată. Vorba înțelepților chinezi:

 O săptămână frumoasă!

P.S. De data aceasta romantic 100%. click aici

https://www.youtube.com/watch?v=d74j648re1Q

O privire...

...și a fost de-ajuns.

Așa spune un vers dintr-un cântec și o replică dintr-un film.

Poate fi prologul unui roman sau sfârșitul unei povești.

sursa: dubai-airport.xyz

Pentru mine a fost un moment pe aeroportul internațional din Dubai.

Într-o așteptare dintre două avioane, mă uitam cu admirație la o mămică (eroină!) a patru copii năbădăioși. Așezată comod în fața mea, cu ochi de persană și surâs cu gropițe îi liniștea pe toți, dându-i fiecăruia câte ceva: celui mic din cărucior biberonul cu lapte, băiețelului care se cățăra pe scaune pufuleți cu ciocolată, fratelui mai mare bani să își ia înghețată iar fetiței îmbufnate celularul să o urmărească pe Barbie balerina.

Îmbrăcată în negru de sus până jos, cu un machiaj perfect și mâini îngrijite, nu și-a pierdut în niciun moment cumpătul. Nici când cel mic a terminat laptele și a început să țipe că vrea jos, nici când fratele mai mărișor s-a gândit că ar fi bine să îl șicaneze un pic lovind cu picioarele în roțile căruciorului. Mămica musulmană zâmbea. Se uita la cei patru arțăgoși cu o dragoste fără măsură. O privire caldă ca o îmbrățișare de... MAMÃ.

La un moment dat privirea femeii a fost atrasă ca un magnet de o mișcare provenind de undeva din lateral. M-am întors și eu cu curiozitate către ușa care se deschisese în capătul unui mic coridor, acolo unde există de obicei în aceste spații o cameră de rugăciune.

Un bărbat înalt care tocmai se încălțase, își aranja vălul alb. Îi îndoise două colțuri pe care le fixa pe creștetul capului cu un șnur gros, circular.

Odată terminată operațiunea, privirea întunecată a bărbatului întâlni ochii arzători ai femeii.

Și se făcu lumină!

El îi surâse recunoscător pentru răbdare, ea îl sărută cu privirea. Pasiunea unor ochi intenși de cărbune sau, cum ar spune Ionel Teodoreanu scriitorul adolescenței noastre, a unor ochi "de subt gluga unui burnuz pudrat de pulberile deșertului".

Bărbatul se apropie, copiii cei mari se ridicară în picioare, năzdrăvanul cârlionțat încetă să mai lovească căruciorul iar cel mai mic se opri din plânsete.

Tatăl le zâmbi cu îngăduință, iar apoi se întoarse către femeia rămasă pe scaun. Îi întinse mâna iar ea, cu ochii în ochii lui, se ridică încet. Ochi în ochi, suflet în suflet.

Plecară, înconjurați de copiii lor. Continuând să se privească.

Două siluete în alb și negru. O lume îndepărtată care m-a atins, în treacăt, precum o picătură de ploaie, imaginară, în deșert.

Recitim O mie și una de nopți?

"Cuvintele nu pot spune poveștile pe care le spun ochii mei...."

(click aici: https://www.youtube.com/watch?v=Tk4LmxYflgk)

În armonie cu mesajul de astăzi vă propun o nouă pagină din ciclul Impresii de vacanță și, anume, Mici considerații. Poate împărtășiți impresiile mele sau, dimpotrivă, sunteți deja buni cunoscători ai subiectului. 
Apăsați aici: http://www.notadeculoare.com/p/impresii-de-vacanta_8.html  

O săptămână frumoasă!

Despre cuvinte...

Cuvintele sunt puternice. Foarte puternice. Nu numai prin semnificația lor, ci și prin stările pe care ni le induc.

Să luăm de exemplu cuvântul dragoste. Reprezintă energia care pune sângele în mișcare, care accelerează bătăile inimii fără să ne îmbolnăvească, care ne hrănește sufletul și ne permite să iertăm. 

Ați observat că este un cuvânt care poate fi folosit pentru a explica orice, orice lucru bun care ni se întâmplă?
Este un cuvânt care are legătură cu tot ce face bine celor din jur și îți face bine și ție.

Când spui “te iubesc” celui drag, sau închei conversația la telefon cu părinții cu un simplu „vă iubesc”, te simți aproape de stele. Orice duh rău trece, orice început de înverșunare dispare, greutățile se topesc și se transformă în simple obstacole. Totul devine suportabil pentru că ai dăruit iubire și ai primit-o înzecit din emoția celor pe care îi îmbrățișezi chiar și de la distanță.

Astăzi este Sfântul Valentin. Să ne propunem să nu treacă o zi fără să spunem celor dragi că îi iubim.

Pentru că, așa cum spunea Maya Angelou, sensibila poetă americană  și activistă pentru drepturi civile:

“Am învățat că oamenii vor uita ceea ce ai spus, oamenii vor uita ceea ce ai făcut, dar oamenii nu vor uita niciodată cum i-ai făcut să se simtă“.

Să fim iubiți! O zi splendidă!