(Doar) o poveste ...

 

Cu ceva timp în urmă, am pus pe Facebook un link al unei melodii ce îmi răvășește sufletul de fiecare dată când o ascult. Face parte din coloana sonoră a filmului Caramel, producție cinematografică libaneză de acum câțiva ani. Un film simplu, rafinat, delicat, tandru. Ca și muzica sa.

(click aici)

Nu am dat importanță versurilor, melodia însoțea imaginea și ... era de ajuns. 

Apoi, am reascultat-o și am închis ochii. Fără să știu ce spune, mi-am imaginat o istorie romantică cu priviri și tãceri, povestitã în ritm oriental. 

O poezie a vieții. Cel puțin cea din capul meu.😉

artist S.N. Chemkur

Și am realizat încã o datã că muzica te ajută să pătrunzi unde privirea se oprește, să înțelegi unde mintea nu răzbate, să simți prin vibrarea unei corzi bine ascunse în tine. Muzica este cea mai bună comunicare între inimi, limbajul rafinat al sufletelor, locul de întâlnire a sensibilităților.

Poți închide ochii și imagina orice: femeile din Iran care, fără teamã, își piaptănă părul mătăsos, fetele din Afganistan mergând din nou la școalã, Georgia sãrbãtorind libertatea regãsitã, Ucraina fără război, Siria reconstruită și... așa mai departe.

Bloom, acrylic, by Ario Mashayekhi

Muzica este instinctivă. Transmite sentimentele creatorului său și trezește în noi sensibilități neștiute, deseori nebănuite.

Pe o melodie cu versuri neînțelese, poți spune și tu o poveste.

Povestea ta. Cea pe care în mod normal o consideri comună, simplă, chiar anostă, fără să realizezi că nimic nu e simplu, comun ori anost, cã o micã nuanțã poate defini o culoare, cã un gând poate descuia porțile unei minți, iar un fior poate topi gheața unei inimi.

Fiecare dintre noi are importanța sa, iar istoria trecerii sale prin lume poate inspira alte destine, poate lumina alte drumuri. Când povestim, cumva,  întredeschidem propriul suflet celuilalt.

O poveste poate pune pe gânduri, poate da aripi. Depinde și cum o spui și cine o ascultã.

Poate de aceea mi-a plãcut dintotdeauna sã stau în preajma persoanelor în vârstã începând cu prietenele bunicii mele, continuând cu vecinele din bloc, colegele de la birou și terminând în splendoare cu doamnele cochete și exigente din bisericã. Prietenele mele mai în vârstã erau fascinante iar poveștile lor de viațã incredibile. O generație ieșitã din rãzboi care știa sã râdã mai mult decãt noi cei crescuți în timp de pace, sã iubeascã deplin și cu adâncã înțelegere pe celãlalt, sã îndure tristeți profunde cu discreție și eleganțã. 

Prin urmare, ori cã povestim noi, ori cã o fac alții, nu trebuie renunțat la povești. Și dacã gãsim și coloana sonorã potrivitã, gata, avem filmul!

Sunt romane care ar trebui să înceapă ca şi poveştile cu un "A fost odată..." (Ionel Teodoreanu)

Cum naște o poveste? - click aici -

O privire...

...și a fost de-ajuns.

Așa spune un vers dintr-un cântec și o replică dintr-un film.

Poate fi prologul unui roman sau sfârșitul unei povești.

sursa: dubai-airport.xyz

Pentru mine a fost un moment pe aeroportul internațional din Dubai.

Într-o așteptare dintre două avioane, mă uitam cu admirație la o mămică (eroină!) a patru copii năbădăioși. Așezată comod în fața mea, cu ochi de persană și surâs cu gropițe îi liniștea pe toți, dându-i fiecăruia câte ceva: celui mic din cărucior biberonul cu lapte, băiețelului care se cățăra pe scaune pufuleți cu ciocolată, fratelui mai mare bani să își ia înghețată iar fetiței îmbufnate celularul să o urmărească pe Barbie balerina.

Îmbrăcată în negru de sus până jos, cu un machiaj perfect și mâini îngrijite, nu și-a pierdut în niciun moment cumpătul. Nici când cel mic a terminat laptele și a început să țipe că vrea jos, nici când fratele mai mărișor s-a gândit că ar fi bine să îl șicaneze un pic lovind cu picioarele în roțile căruciorului. Mămica musulmană zâmbea. Se uita la cei patru arțăgoși cu o dragoste fără măsură. O privire caldă ca o îmbrățișare de... MAMÃ.

La un moment dat privirea femeii a fost atrasă ca un magnet de o mișcare provenind de undeva din lateral. M-am întors și eu cu curiozitate către ușa care se deschisese în capătul unui mic coridor, acolo unde există de obicei în aceste spații o cameră de rugăciune.

Un bărbat înalt care tocmai se încălțase, își aranja vălul alb. Îi îndoise două colțuri pe care le fixa pe creștetul capului cu un șnur gros, circular.

Odată terminată operațiunea, privirea întunecată a bărbatului întâlni ochii arzători ai femeii.

Și se făcu lumină!

El îi surâse recunoscător pentru răbdare, ea îl sărută cu privirea. Pasiunea unor ochi intenși de cărbune sau, cum ar spune Ionel Teodoreanu scriitorul adolescenței noastre, a unor ochi "de subt gluga unui burnuz pudrat de pulberile deșertului".

Bărbatul se apropie, copiii cei mari se ridicară în picioare, năzdrăvanul cârlionțat încetă să mai lovească căruciorul iar cel mai mic se opri din plânsete.

Tatăl le zâmbi cu îngăduință, iar apoi se întoarse către femeia rămasă pe scaun. Îi întinse mâna iar ea, cu ochii în ochii lui, se ridică încet. Ochi în ochi, suflet în suflet.

Plecară, înconjurați de copiii lor. Continuând să se privească.

Două siluete în alb și negru. O lume îndepărtată care m-a atins, în treacăt, precum o picătură de ploaie, imaginară, în deșert.

Recitim O mie și una de nopți?

"Cuvintele nu pot spune poveștile pe care le spun ochii mei...."

(click aici: https://www.youtube.com/watch?v=Tk4LmxYflgk)

În armonie cu mesajul de astăzi vă propun o nouă pagină din ciclul Impresii de vacanță și, anume, Mici considerații. Poate împărtășiți impresiile mele sau, dimpotrivă, sunteți deja buni cunoscători ai subiectului. 
Apăsați aici: http://www.notadeculoare.com/p/impresii-de-vacanta_8.html  

O săptămână frumoasă!