ADN...american

ADN-ul sau acidul dezoxiribonucleic este materialul ereditar la om și la majoritatea organismelor. Aproape fiecare celulă din corpul unei persoane are același ADN. Majoritatea ADN-ului este localizat în nucleul celular (ADN nuclear), dar o cantitate mică de ADN se poate găsi și în mitocondrii (ADN mitocondrial sau mtDNA). Mitocondriile sunt structuri din interiorul celulelor responsabile cu producția de energie necesară funcționării fiecărei celule.

ADN-ul este o moleculă lungă ce conține codul genetic unic al fiecăruia dintre noi. Ca o carte de rețete, acesta conține instrucțiunile necesare pentru sinteza oricărei proteine din corpul nostru.

ADN-ul într-o oarecare mãsurã ne definește și este... personal.

Dar eu încep sã cred cã existã un ADN național. Cel care ne reprezintã la nivel micro dar și macro, ne determinã comportamentul și, prin urmare, destinul ca individ și ca națiune.

La americani  optimismul, pozitivitatea sunt ingredientele lui.

Se vede laturã bunã în orice. Probabil ești în oarecare mãsurã obligat sã faci așa într-o societate extrem de competitivã.

Dar este și o forma mentis a fiecãruia dintre noi.

Am urmãrit în fiecare dimineațã la cafea programul CNN (seral in America) cu Anderson Cooper. Dupã tragedia din Colorado în care un nebun cu o armã a ucis într-un supermarket zece persoane, canalul american a realizat interviuri cu familiile celor decedați.  Într-o dimineațã, mamã și fiicã, demne și suferinde, au povestit despre omul drag, soț și tatã, 63 de ani, un sprijin în comunitate și un pãrinte pentru mulți adolescenți care le intrau in casã, un om bun care își însoțise fiica la altar cu doar câteva luni în urmã. Un om care a pierit stupid ducându-se la cumpãrãturi, într-o zi ca oricare alta, cu o listã de bifat.

Dincolo de durere, vãduva lui a mulțumit celor care i-au fost aproape, i-au trimis mesaje, vecinilor care nu au lãsat-o singurã în momentele de durere absolutã.

Însã, ceea ce m-a frapat a fost gratitudinea pentru perioada pandemicã, pentru timpul petrecut împreunã acasã, cam ca la începuturile cãsãtoriei lor. O cãsãtorie care a durat 35 de ani. 

Au gãtit, au fãcut lungi plimbãri împreunã, au urmarit cam aceleași emisiuni și au râs mai tot timpul. Un timp care nu a fost pierdut, ci a devenit prețios din perspectiva evenimentelor ulterioare, a tragediei care i-a despãrțit.

Sã vezi lucrurile astfel înseamnã sã fii recunoscãtor chiar și pentru puțin știind cã puținul poate deveni mult într-o amintire.

Și asta te pune pe gânduri, te îndeamnã sã nu îți mai pierzi timpul criticând pe alții, alimentându-ți un narcisim național, sã te analizezi și sã vezi care sunt elementele care te trag inapoi în loc sã îți dea aripi sã zbori, putere sã prinzi ocaziile, determinare sã transformi negativul în pozitiv. Și, mai ales, sã înveți de la alții ceea ce e bun și te poate completa.

În acest spirit, vã propun o carte a unei americance care a vãzut partea frumoasã într-un oraș criticat de mulți, care a îmbrãțișat o familie pentru ceea ce i-a dat, care nu și-a pierdut timpul în comparații fãrã sens. Se numeste "Soția americanã".

Ediția în englezã are titlul titlul "Only in Naples".

Autoarea este Katherine Wilson. Nãscutã la Washington și absolventã a Universitãții Princeton.

"Katerin" își adorã soacra, pe Raffaella, și este la rândul ei iubitã de aceasta. Și de toata familia italianã. În fond, de ce nu ar fi? 

"Goethe a spus: Vezi Napoli și apoi mori. Eu am văzut Napoli și am început să trăiesc."

(Katherine Wilson)

Ce sã mai zici? ADN...american