marți, 30 noiembrie 2021

La Mulți Ani, România!

 

Acum câteva săptămâni am pus pe Facebook această poză. De o frumusețe uluitoare. 

Ai spune aproape că este fotografia bunului-simț și al bunului gust. În costum, în postură, în prezentare.

Demnitate, personalitate, finețe, calm.

Am pus fotografia și pe twitter. Însoțită de același text: "Dragostea pentru țara mea îmi este religia".

Și a "plouat" cu like-uri. Chiar și pe twitter care, în ceea ce mă privește, cam doarme.

Am obținut aprecieri cu ...o Regină. De la oameni pe care nu îi cunosc și habar nu am ce legătură au cu mine, cu țara sau cu Regina noastră.

Așa de niciunde, au aprobat postarea și au preluat-o, ducând-o mai departe printre prietenii lor.

Regina Maria era Prințesă de Edinburgh, nepoată a Reginei Victoria a Angliei și a Țarului Alexandru al II-lea al Rusiei.

A devenit la 17 ani consoarta Prințului moștenitor Ferdinand al României, iar în Primul Război Mondial a ajuns să fie cunoscută drept „mama răniților“ sau „Regina soldat“. Soldat pentru țara ei, România, mamă pentru români.

Noțiuni care astăzi par abstracte. Când vorbim despre Regină ne gândim la iubire și patriotism, dar poate ar trebui să ne gândim mai întâi la DATORIE.

Prințesa care avea să devină regina unei alte țări decât cea în care s-a născut, a fost instruită să își asume această responsabilitate, să învețe să iubească. Și asta pentru că și ea era un om ca noi și nimănui dintre noi nu îi este ușor să o ia de la zero cu iubirea, să învețe să aprecieze alte tradiții și culturi pentru ca, mai apoi, să le poată îmbrățișa și iubi cu adevărat.

Poate tocmai aceasta este lecția pe care noi muritorii de rând trebuie să o învățăm de la această Regină. 

Să ne punem în locul unei prințese crescute cu educație aleasă și "five o'clock tea" care ajunge să cuprindă cu sufletul durerea și speranța unui popor debordant uneori, de cele mai multe ori melodramatic, un popor care uită de necazuri când joacă hora pe ulițele prăfuite ale satelor cu fântâni la poartă.

Două lumi extrem de diferite care se întâlnesc, se studiază, se tatonează și își găsesc pasiunea comună: Țara.

Două entități distincte care se cunosc, se respectă, se unesc și ajung să se iubească: Regina și românii.

După mine, iubirea pentru o țară nu este spontană, se învață cu timpul. Și, în niciun caz, nu este diferită, separată de iubirea pentru locuitorii acelei țări. Altminteri se rămâne în abstract, se împrăștie nisip în vânt, se spun vorbe goale, fără noimă.

Regina a ajuns să îi iubească pe români. Nu i-a înțeles întotdeauna, așa cum scria în jurnalul ei, dar i-a iubit oricum.

Noi românii, care ne cunoaștem destul de bine, suntem capabili să ne iubim unii pe alții?

„Fiecare țară are nevoie de o față. Sunt aici să fiu acea față, să fac România ceva mai personal decât statistici și hărți“, spunea Regina venită la Paris pentru a fi chipul României căreia i se stabileau noile granițe.

Dacă astăzi nu mai avem o asemenea personalitate, putem totuși să o găsim în noi. Speranța nu este pierdută. Fiecare poate deveni un asemenea om.

Puterea ne-o găsim în rădăcinile noastre, înțelepciunea în istorie și în tradiții.

Iar creștinismul ne dă soluția: Să facem bine ca să ne vindecăm de Rău.





marți, 23 noiembrie 2021

Brrr...

 

A venit și frigul...Cel puțin la Varșovia.

Și ninge.

Iar eu îmi descopăr încă o dată trăsăturile contrastante. Am crescut într-o țară cu patru anotimpuri distincte, am prins ierni grele cu transport urban întrerupt, școli închise, sănii pe străzi și pe derdeluș, mâini înghețate lipite pe calorifere și mai înghețate, țurțuri la streșini, oameni de zăpadă și gheață pe alei.

M-am îmbolnavit în fiecare iarnă și primăvară, pacostea mea fiind gâtul. Am suportat cu greu frigul, a fost un calvar, mă târâiam cu ghiozdanul plin printre nămeți rugându-mă să nu răcesc, să nu pierd ore la școală și să nu ajung la inevitabila penicilină. 

Dacă mă vedea cineva ar fi crezut că nu eram născută în țara în care stăteam, nicio rezistență, nicio imunitate dobândită prin simpla apartenența la națiunea est-europeană, niciun pic de robustețe fizică căpătată în orele de sport din săli de gimnastică neîncălzite.  

Iar acum, când ninge aici și mă apucă groaza de temperaturile ce vor veni (căci Varșovia e nordică, nu ca Bucureștiul!), mi se umezesc ochii de plăcere. Mi-era dor de iarnă, de frigul ăsta uscat. Ridic ochii spre cerul care descarcă timid primii fulgi de nea și mi se pare că respir sănătate după tropicele cu soare arzător și căldură umedă. Am pielea poate prea uscată, dar respirația limpede după transpirația aia bolnăvicioasă care rămânea lipită de suflet.

Îmi pârâie oasele fiindcă sensibilitățile fizice nu dispar, din contră, se amplifică cu vârsta. Mă gândesc cu frică la iarna prea grea și prea lungă ce va veni, la vremea din Polonia pe care o descriu toți cu detalii apocaliptice (inclusiv polonezii).

Dar, măcar acum, pe moment, mă bucur.

Îmi va trece poate...Cine știe?

Brrr....






 


marți, 2 noiembrie 2021

Teatru radiofonic

 Există o serie de întâlniri cu artiști americani (și nu numai) organizate sub forma unor mese rotunde. Foarte interesante și, de cele mai multe ori, instructive pentru cei care nu fac parte din lumea filmului dar o iubesc.

Am văzut zilele trecute o înregistrare din 2015 cu actrițele Cate Blanchett, Helen Mirren, Brie Larson, Saoirse Ronan, Charlotte Rampling și Lily Tomlin.

(click aici )

Fiecare dintre ele a contribuit cu o opinie interesantă și originală la temele de discuție, a completat prin propria-i experiență puzzle-ul unei meserii complexe și complicate din care noi spectatorii percepem doar perfecțiunea firească a interpretării unui rol sau cele cinci minute de glamour (strălucire) de pe covorul roșu.

Am perceput în spusele lor, în modestia frazelor și în firescul gesturilor, multă muncă, pregătire intensă, studiu acurat, dedicare, seriozitate în abordarea oricărui rol, fie el de dramă sau de comedie. Am aflat lucruri interesante despre modul de lucru al unor regizori, dar și despre orgoliul actorului în a nu-și compromite personajul.

Un mod plăcut și relaxant, în doar douăzeci de minute, de a-ți "clăti" mintea.

Dincolo de toate, mie mi-a rămas în cap o nedumerire exprimată de tânăra actriță de origine irlandeză, Saoirse Ronan, protagonista mult aclamatului Brooklyn.
Ea se întreba dacă excesiva expunere mediatică a unui actor (prin picanteriile vieții sale povestite de presă), nu ajunge la un moment dat să îi dăuneze propriei arte, să îi condiționeze cariera.
Cum poate reuși publicul, se întreba actrița, să se detașeze de tot ce știe despre viața personală a actorului, despre preferințele sale, despre anxietăți și ticuri și să îi urmarească personajul interpretat, comportamentul diferit, uneori opus actorului care îi dă viață.
Nu e prea mult?
Sau, aș adăuga eu mai dintr-o bucată, nu ne pleacă mintea cu sorcova la bârfe în timp ce vedem pe ecran cu totul altceva?
Eeeiii, aici mi-am găsit eu niște răspunsuri.

Întotdeauna mi-a fost teamă să împart persoanele pe categorii: rele, bune, frumoase, urâte și tot așa. Nu numai din educație creștină sau principii morale, ci pentru că, pur și simplu, am crezut mereu că fiecare dintre noi este un univers aparte, o lume întreagă, un amestec de Bine și Rău, de întuneric și lumină, de curaj și lașitate. Pentru a conștientiza toate astea, este de ajuns să ne uităm în oglindă.
Tocmai de aceea nu voi recurge la această clasificare. Vreau doar să trag niște învățăminte.
Personajele cele mai mediatizate, uneori, nu au făcut nimic care să merite publicitate. Vedetele care se plimbă de la un studio de televiziune la altul sunt VIP-uri de carton ale lumii moderne.
Ia încercați să vedeți ce realizări au cu adevărat? Ce au creat real, nu ce spun ei sau cei care îi invită după o necesară "cosmetizare" de curriculum.
Nimic deosebit aici și nu ne pierdem timpul.

Dar... Există oameni care chiar au făcut ceva și la ei m-am gândit când Saoirse Ronan și-a exprimat nedumerirea.
Odată ce intri în vizorul public cu zgomot este puțin probabil să îți mai dobândești liniștea. Îți pierzi credibilitatea, prestanța profesională, dai solidul pe efemer. 
Nimeni nu mai ascultă ce spui dacă a citit prin reviste, până la saturație, ce diete faci și de câte ori pe săptămână mergi la sală, îți iau viețile copiilor la puricat dacă ai tot dat sfaturi de educație în interviuri de televiziune, te întorc pe toate părțile dacă și tu ai făcut-o când te-a luat apa la emisunile de paparazzi. Iar ca actor, dacă îți cunoaștem toate tabieturile și iubirile, ești mort.
Complicate gânduri, așa-i? De unde mi-au venit?
De la teatrul radiofonic. Există un grup pe Facebook, TEATRU RADIOFONIC ȘI TEATRU TV, care îmi aduce aminte, periodic, de firescul în artă.
Da, mi-e dor de oamenii adevărați, de personalitățile de teatru și de vedetele de televiziune despre care nu știam mai nimic dar cărora le cunoșteam pe dinafară replicile de pe scenă și le imitam grimasele din filme. 
Iar dacă se vorbea uneori, timid, în vreun interviu despre obiceiurile lor, aflam doar de câteva tabieturi și mici superstiții înainte de filmare.
Doar atât.
Mari artiști care nu interpretau roluri, ci deveneau ei înșiși acele personaje.
Monștri sacri care, iată, au plecat dintre noi discret, așa cum, discret, au trăit.

Colțul...

Îmi plac colțurile. Nu sã stau la ele pe coji de nucã sau sã ascult bârfe.(😉) Ci ca o protecție. Biroul meu micuț l-am pus într-un colț, su...