Se afișează postările cu eticheta actriță. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta actriță. Afișați toate postările

joi, 5 noiembrie 2020

Motive de râs

"Sunt doar o fată care iubește rimelul." 

Așa se definea într-un interviu, printre hohote de râs, Emilia Clarke. 

Da, printre hohote de râs.

Da, pentru că râde tot timpul. Și dacă nu o face cu gura până la urechi, o face doar cu ochii luminându-și întreaga față, sau din colțul gurii dând un aer malițios cuvintelor pronunțate cu accent britanic.

Imaginea ei este mereu aceeași. 

Indiferent că este șatenă, roșcată sau blondă.

Râsul ei nu are nimic enervant ori iritant. Nici măcar pentru invidioșii de profesie ori deprimații de la cafeaua de luni dimineața. 

Când o auzi, îți vine să îți faci bagajele și să pleci la drumeție. Iar când o mai și vezi, îi cauți filmele și îți programezi serile de cinema din toată săptămâna.

Emilia Clarke este o actriță britanică care a cunoscut succesul relativ repede. 

S-a impus cinefililor (și criticilor de film) cu rolul  Daenerys Targaryen din “Game of Thrones” și a cucerit inimile romanticilor de pretindeni cu Louisa Clark din "Me Before You". 

Până aici nimic nou sub soare. O carieră care îi dă satisfacție și, deci, motiv de constantă veselie.

Dar dacă nu te oprești doar la imagine și încerci să îi descoperi personalitatea, descoperi că actrița britanică de numai 34 de ani (împliniți pe 23 octombrie) râde și din alte motive....

Emilia Clarke a suferit două anevrisme cerebrale care au necesitat intervenții chirurgicale pentru salvarea vieții. 
Coșmarul ei a început în 2011 la scurt timp după ce a terminat filmările pentru primul sezon din "Game of Thrones". Emilia în eseul scris pentru The New Yorker a explicat problemele de sănătate care au debutat cu dureri de cap extrem de dureroase, asemenea unei benzi elastice care „strânge creierul”.
Durerea pe care a îndurat-o a devenit atât de intensă încât a trebuit să „se târască” înapoi în vestiar înainte de a cădea în genunchi și de a simți întreaga violență a acelei dureri.

"La un anumit nivel, știam ce se întâmplă: creierul meu se deteriora ", a scris ea.
Emilia a fost apoi dusă de urgență la spital și diagnosticată cu hemoragie subarahnoidiană, un tip neobișnuit de accident vascular cerebral cauzat de sângerări la suprafața creierului.
Emilia a suferit o operație de trei ore și a petrecut aproape două săptămâni în recuperare.
Din păcate, operația nu a reușit în totalitate iar actrița nu își putea aminti nimic, nici măcar propriul nume.
„În momentele mele cele mai grele, am fost tentată să scot stecherul din priză”, a dezvăluit ea. "Am cerut personalului medical să mă lase să mor.
Profesia mea, întregul meu vis despre ceea ce ar fi putut să îmi fie viața, se bazau pe limbaj, pe comunicare. Fără asta, eram pierdută. Am fost trimisă înapoi la terapie intensivă și după aproximativ o săptămână, afazia a trecut. Am putut să vorbesc. ”


Cu toate acestea, în campania de promovare pentru "Game Of Thrones", actrița a început să se simtă slabită și a trebuit să ia morfină în timpul interviurilor, din cauza durerii chinuitoare.

În 2013, o scanare a creierului a dezvăluit că un al doilea anevrism al Emiliei își dublase dimensiunea și necesita o altă operație.
Din păcate, din nou pentru Emilia, operația a eșuat și Clarke a suferit o „sângerare masivă”, care i-a obligat pe medici să opereze din nou, accesând de data aceasta creierul prin craniul ei.

În timp ce își revenea după cea de-a doua operație, Emilia a suferit de anxietate și atacuri de panică. Senzația pe care o avea era ca fiind o simplă carcasă a propriului corp.
„Știu din experiența personală că impactul leziunilor cerebrale este zdrobitor. Recuperarea este pe termen lung, iar reabilitarea dificilă.
Leziunea cerebrală poate fi o boală invizibilă și subiectul este adesea tabu.”
Un anevrism cerebral rareori dă simptome, fiind clar doar atunci când izbucnește.

Actrița britanică și-a revenit acum și a lansat SameYou, o organizație caritabilă menită să sprijine tinerii cu leziuni cerebrale.

Emilia Clarke continuă să râdă.
Și să cânte. (click aici)

Are și de ce, nu-i așa?








luni, 21 mai 2018

Minciuni albe

Sâmbătă am făcut parte dintre milioanele de telespectatori care au privit nunta princiară. Un eveniment planetar.

sursa: hellomagazine.com
Meghan și Harry.

Mie personal mi-a plăcut totul. Slujba de la biserică, muzica, predica, rochia miresei, diadema ei și machiajul discret, oftatul mirelui și barba lui roșcată, sărutul celor doi, copiii care au însoțit mireasa.

M-a emoționat corul gospel cu “Stand by me” și mi s-a părut că a adus un suflu nou în mijlocul aristocrației britanice apretate și la patru ace. De altfel, nu numai aristocrația era țeapănă că nici doamna Beckham nu s-a omorât cu zâmbitul. Presa spune ca are ea un stil propriu de a râde doar cu ochii. Mie mi s-a părut un pic supărată...
În orice caz ideea este că m-am uitat, m-am detașat de altele și m-am lăsat purtată de basmul modern dintre un prinț englez și o actriță americană.
Apoi, m-am uitat un pic pe rețelele de socializare să vedem ce păreri au avut alții. Și de aici mi-a venit ideea pentru postarea de astăzi.
Au existat, bineînțeles, opinii divergente. Rochia era sărăcăcioasă, nu te machiezi la o nuntă așa simplu, aproape să nu se vadă, preotul american mai avea un pic și îi bătea pe invitați, mireasa e o simplă actriță mai în vârstă decât Harry și, pe deasupra, divorțată. Și tot așa. Îmi venea să mă apuc să scriu fiecăruia în parte și să îi spun că e mult mai frumos să lauzi decât să critici, să construiești decât să dărâmi. În primul rând te simți tu bine și în pace cu Universul. (Uite o idee de a începe ziua bine, să vezi frumosul în ceilalți, soarele înaintea norilor, prezentul modern și colorat în locul trecutului rigid și gri).
Apoi, am stat un pic și am reflectat. Dacă un om are o părere diferită, nu e mai cinstit să o spună direct, fără ocolișuri și tertipuri de politețe? Cel puțin știm cu toții cum stăm.
Și așa am ajuns la ceva interesant din toată bârfa noastră mondenă. 
La ceea ce americanii numesc “white lies”, adică minciuni albe. Minciunelele acelea nevinovate care ne ajută să nu supărăm pe nimeni, să ieșim bine din orice încurcătură. „Scopul scuză mijloacele”.
De exemplu, îi spun Danei, colega mea (sau vecina, cum vreți) că tarta ei cu fructe a fost delicioasă când de fapt era crudă la mijloc, nu se putea mânca, am fărâmițat-o și am dat-o la vrăbii. De ce să nu spun o minciună nevinovată în locul adevărului care ar supăra-o?
Prin comparație cu minciuna celui care își trădează partenerul de viață, sau a celui care nu declară la fisc toate veniturile, minciuna mea nu înseamnă aproape nimic. Și nici nu duce la supărare sau ceartă.
Ei bine, Bruce Weinstein în publicația Forbes (www.forbes.com) ne dă 3 motive pentru care minciunile albe reprezintă cea mai proastă soluție pentru rezolvarea unor probleme:

sursa: shutterstock
# 1: Spunând astfel de minciuni devine ușor să mințim mult mai des

Trebuie plecat întotdeauna de la premisa că o minciună este o minciună, trebuie respinsă categoric ideea că o minciună este mică, are culoare sau este inofensivă. De altminteri, asociind culoarea albă unei minciuni ne gândim automat la ceva bun și, mai ales, justificabil din punct de vedere etic. 
Dacă mă simt confortabil spunând mici neadevăruri, voi ajunge în cele din urmă la a spune mari neadevăruri. Integritatea și comportamentul etic necesită în orice moment și orice situație doar adevărul.
Există dovezi științifice pentru aceste afirmații care îi aparțin lui Eddie Turner, executive coach. Un studiu în Nature Neuroscience sugerează că a spune o minciună considerată nevinovată desensibilizează acea parte a creierului care ne dă de obicei senzația de neliniște atunci când mințim.


Ca în sloganul folosit pentru chipsurile de cartofi Lay's: "Bet You Can't Eat Just One!" (Pariu că nu puteți mânca doar unul). Ușor de demonstrat cât de greu este să te oprești după un singur chip gustos și condimentat. Cam același lucru cu minciunile.

sursa: shutterstock
# 2: Spunând minciuni albe ne putem strica reputația profesională

Aici este simplu. Astăzi informația circulă cu o viteză uluitoare și este la îndemâna oricui. Deci, ajustarea unor cifre de afaceri sau a unor date și studii din curriculum pot fi ușor descoperite. Iar când sunt, rămân pe vecie în presă sau pe rețelele de socializare.

Amintiți-vă de povestea lui James Bond, mai precis "Diamonds are Forever" (la noi cu titlul Diamante pentru totdeauna).
Tot așa și aici. Internetul este și el pentru totdeauna!



sursa: shutterstock

# 3: Există, de obicei, alternative mult mai bune la minciunile albe

E ușor de spus o minciunică dar există și moduri creative de a fi sincer și, în același timp, respectuos.
Să luăm exemplul fictiv cu Dana și tortul ei groaznic de fructe.
Aș putea spune ceva de genul: "A fost foarte frumos din partea ta să-mi dai un tort făcut în casă", sau "Îți mulțumesc că te-ai gândit la mine". Nu am afirmat că este un tort bun, am zis altceva care este adevărat.
Renunțarea la o sinceritate brutală nu este același lucru, din punct de vedere etic, cu minciuna.

Ce ziceți? Încercăm și noi?

sursa: juno.co.uk

Și ca să ne meargă bine, ne întoarcem de unde am plecat și vă propun să fredonăm la cafea Stand by Me, dar în interpretarea din 1961 a lui Ben E King. https://www.youtube.com/watch?v=hwZNL7QVJjE

Un început frumos de săptămână! 

(De) ce citim?

O întrebare care poate părea banală sau... complexă. După caz.  Ea mi-a venit în minte zilele trecute când unul dintre cei mai apreciați scr...