Oamenii ca stelele...

Îmi plac stelele. 

Nu, nu astronomic vorbind. 

Nu mã intereseazã așezarea lor matematicã, ori imaginea datã de unirea unor puncte luminoase. 

Nu desenele cerului mã fascineazã, ci profunzimea sa, partea vãzutã ori nevãzutã a recuzitei nocturne. Cea care creeazã povestea, basmul cu umbre și lumini, cu astre și nori, din veșnicie în veșnicie, fãrã început și fãrã sfârșit.

La steaua care-a răsărit

E-o cale-atât de lungă,

Că mii de ani i-au trebuit

Luminii să ne-ajungă.

Stelele. Permanent acolo sus, ele existã cu adevãrat, lumineazã pururea.

poster de Mindy Sommers

Doar cã Soarele, cu strãlucirea sa de protagonist face ca lumina stelelor sã nu poatã fi  observatã. 

Doar atât. Sã nu poatã fi vãzutã, deși ea existã.

La sfârșitul zilei, însã, întunericul se brãzdeazã cu lumini. Mici sau mari, fixate pe draperia celestã sau intermitente, intense sau pierdute în scenografie.

Și, fie cã am fost fericiți sau nu în drumul nostru cotidian, ne ridicãm privirea și uitãm pentru câteva clipe de pãmântul pe care cãlcãm șovãitor ori mãrșãluim spre orizonturi doar de noi știute. Zâmbim firesc, respirãm adânc și privim stelele. Iar, uneori, suntem capabili sã începem de la ele un vis. 

sursa Art Georgies

Ne imaginãm povești cu Luceferi și fete nestatornice, lumi îndepãrtate trãitoare sub același cer, ochi profunzi admirând aceleași licãriri de luminã, voci șoptite exprimând ca într-o îngemãnare de suflete dorințe tainice. 

Și cât de viu s-aprinde el

În orișicare sară,

Spre umbra negrului castel

    Când ea o să-i apară.

Într-un soi de superstiție romanticã, inventãm expresii care sã justifice drumuri cu plecãri și reveniri, alegeri cu bucurii și tristeți, care sã dea, chiar și doar aparent, un sens trecerii noastre pe aici: "stea norocoasã", "stea în frunte", "sã crezi în propria stea".

Fiecare stea în parte este un miracol, fiecare lumineazã dupã propria-i putere alcãtuind împreunã cu celelalte un spațiu de vis și armonie.

Știința ne spune cã fiecare stea are un ciclu de viață cu naștere și moarte, cã stelele mai mici trăiesc mai mult pentru cã își ard mai lent combustibilul și stelele mari au cicluri de viață mai scurte fiindcã rămân fără hidrogen mult mai repede decât cele mai mici. Iar culoarea unei stele ne indică cât de caldã este. 

E multã științã aici, e mult studiu și acuratã observație. 

Noi, însã, privim stelele, nu le observãm. Le percepem prin prisma sensibilitãții noastre și le însoțim liniștea pe care ne-o dãruiesc cu multã, multã imaginație. Cerul nu e așa cum pare, e mult mai mult. 

Tot așa e și cu oamenii. Ei sunt precum stelele pe cerul nopții, nu seamãnã unul cu celãlalt dar, totuși, fiecare lumineazã. Noi îi privim fãrã a-i vedea, îi judecãm fãrã a-i cunoaște. 

Nu poti pretinde unui mic punct sã fie un Luceafãr, dar îți poți încãlzi sufletul în mica sa strãlucire. Fiecare om are ceva de dãruit, fiecare are o luminã.

Iar cei dragi... 

ei, cei dragi...

Lumineazã și ei dupã propria putere și, împreunã, alcãtuiesc harta astronomicã a cerului nostru.

Deseori, ne întrebãm pentru cât timp ne vor mai fi cãlãuzitori, vor trãi la fel ca noi, ne vor lumina viața îndeajuns?

Indiferent când și cum fiecare viațã se va stinge, lumina sa ne va însoți mereu. 

Fiecare noapte a destinului nostru va fi luminatã de o Stea. 

Va trebui doar sã ne ridicãm privirea cãtre Cer. 

                                                                                     (🎼click aici )

picturã Corina Chirilã

La steaua care-a răsărit

 E-o cale-atât de lungă,

Că mii de ani i-au trebuit

Luminii să ne-ajungă.

Poate de mult s-a stins în drum

          În depărtări albastre,

     Iar raza ei abia acum

        Luci vederii noastre.

Icoana stelei ce-a murit

Încet pe cer se suie:

Era pe când nu s-a zărit,

Azi o vedem, şi nu e.

Tot astfel când al nostru dor

Pieri în noapte-adâncă,

Lumina stinsului amor

Ne urmăreşte încă.

(La steaua, Mihai Eminescu)

Nu cere luna...

Mural art by Jonathan Darby

  Zilele astea e greu să  scrii ceva pozitiv. Avem război în Europa. Toți. Doar că se luptă o singură națiune să apere valorile tuturor.

 Am văzut imagini   sfâșietoare și am înțeles  încă o dată că pacea e soluția și că singura dictatură acceptabilă este cea a bunului-simț.

Am văzut ajutorul și compasiunea în multe forme de manifestare, am privit oamenii pe la granițele statelor învecinate cu Ucraina întâmpinându-i cu căldură pe refugiați, însoțindu-i către centre de primire sau, pur și simplu, luându-i la ei acasă. O mare familie în care necazurile se împart. 

Am înțeles că atunci când unul înnebunește și începe să dea foc caselor de pe strada ta, uiți de cearta cu vecinul și sari în ajutor dacă nu vrei ca focul să se întindă până la tine pe prispă.

Când cineva visează imperii, țările mici trebuie să se unească. Este o datorie.

De ce spun asta? Fiindcă am citit comentariile unora care încă mai trăiesc în trecut și visează să redeseneze alte granițe, părerile altora care, oricât de mult bine ar vedea în jur, tot mai au nevoie de o virgulă...

Da, noi românii suntem o minoritate importantă în Ucraina și nu am fost salutați de președintele ucrainian în cuvântul său de Ziua minorităților. Dar a făcut-o ulterior, mulțumind Romaniei pentru ajutor. Cu un twitter, sub bombe. Când va fi pace îi vom reaminti că sunt și ai noștri importanti la Cernăuți. Într-un alt context însă, serios și pașnic, nu profitând de un război.

Totul se poate rezolva dacă e sănătate și pace. Așa spuneau bunicii noștri și mare dreptate aveau!

Doar că trebuie să ne reprezinte guvernanți care să se gândească la asta și să nu mai tot așteptăm de la alții semne de recunoaștere. 

Trebuie să ne punem sufletul în pace și să ne concentrăm pe ce avem. Orice formă de revizionism strică. Când reflectăm orgolios de pe unde mai avem de recuperat și ce putem lua înapoi, să ne gândim bine! Și noi deținem teritorii la care alții râvnesc. În plus, practica ne învață că tratatele de pace se redeschid cu tunurile.

Suntem chiar atât de capabili să gospodărim ceea ce avem deja încât să ne mai și extindem? Ultimii treizeci de ani au demonstrat că nu prea, deși suntem fericiții posesori ai unei țări incredibil de frumoase, cu tot ce ne trebuie în ea.

Suntem un popor cald și primitor, cu tradiții pentru toate inimile. 

Să lucrăm cu ce avem și să înmulțim ceea ce ne-a fost dat.

"Nu cere luna de pe cer. Avem stelele", spunea Bette Davis într-un film din 1942.

E valabil în toate zilele și pentru tot. Avem o singură viață, un pământ stabil sub picioare și un cer înstelat deasupra noastră. Să le protejăm!

---------------------------------------
Iar pentru o seară romantică în care să înțelegem mai bine ce înseamnă cu adevărat iubirea și câte nuanțe are, iată și filmul la care făceam referire mai sus. Merită!

(pentru vizionare click aici )

Să fie bine!

 

   

Floare albastră

Un prieten francez mi-a zis deunăzi, cu tonul unei adevărate revelații, că îl iubește pe Eminescu și adoră poezia "Floare albastră". Apoi s-a întors către soția sa și a adăugat: "Eminescu este ca și Baudelaire al nostru".

Am surâs și mi-am amintit de un sondaj TV de acum câțiva ani în care un adolescent bucureștean răspundea: "Eminescu? E tipul ăla cu plete de pe bani".

Și ce frumos scria tipul ăla pletos.....

"Iar te-ai cufundat în stele

  Și în nori și-n ceruri nalte?

  De nu m-ai uita încalte

  Sufletul vieții mele."