Normalitate?

Nu, nu este despre pandemie. Nu este despre cum ne vom întoarce la normal, la relații normale, la atitudini normale, la gusturi normale.

Nimic din toate acestea. 

Este despre Billy Crystal. Actorul pe care îl iei așa cum e, a cărui apariție ți se pare firească, a cărui poante nu te agresează, nu te jignesc, nu te destabilizează. Chiar și atunci când a încercat să atingă o notă mai îndrăzneață, a reușit să nu fie vulgar.

"Here Today", film din 2021, cu un Billy Crystal mai rotunjor și mai lent, este la fel. 

Normal. 

Normalitatea aceea care îți dă timp să savurezi poantele, să respiri între replici, care dă timp creierului să asimileze gluma, care dă timp timpului.

Doamne, cât mi-e de dor de acest gen de filme!  Le-am iubit la 20 de ani și le iubesc încă la 50.

M-am saturat de clișee, de haine sclipicioase și minti goale, ori de mizerie generalizată precum scrisul pe pereți. M-am săturat de serialele  în care se banalizează tradiții, de fimele în care s-au distribuit rolurile cu nontraditional casting, fără sens și fără legătură cu perioada istorică prezentată. Sau de cum văd americanii, în vreo serie adolescentină, Parisul: ca pe un mare parc de distracție în haute couture. (interesant de citit : click aici)

Nu tânjesc nici după filme europene de autor care îți pun mintea pe bigudiuri iar la final te lasă cu dubiul că nici regizorul nu a înțeles ce filma.

Mi-e dor de filme firești, de povesti firești care să nu ne sperie inutil. 

Fiindcă știți de ce "And Just Like That" nu place? Nu o să vă vină să credeți. Nu e vorba despre jocul actorilor sau despre exagerările/exacerbările în dialoguri, ori de inutilitatea unor scene. Nu. 

Sau, cel puțin, nu pentru majoritatea cinefililor. 

Nu place pentru că......ta..na..nam!!!.. 

Protagonistele au îmbătrânit.... Sunt bătrâne... La 50 de ani.

A ajuns să ne sperie părul alb. Oricum și la orice vârstă. 

Suntem curajoși și dărâmăm munții prin expedițiile noastre la schi, sau ne pozăm cu rechinii în zone tropicale, dar ne sperie vârsta de 50 de ani. Nu 80, ci 50. 

Nu mai au haz petrecărețele din Manhattan acum cu păr alb, cu supărări, doliu sau dureri de oase. 

Nu.

Regina Burton, www.huffpost.com

Părul alb nu este un semn de înțelepciune sau o atitudine elegantă în fața vieții. (un articol interesant click aici)

Pentru mulți e un semn de boală.

Vrem culori stridente dacă se poate, pantofi cât mai decoltați, glume infantile, pocnit din gură, dat ochii peste cap la fiecare frază și bătut din palme la orice prostie.

Doar că mai există (încă!) și altceva...

Billy Crystal ne învață mereu că frumusețea înseamnă inteligență, inspirație, umor. Creier activ, în exercițiu. Că poți rămâne fără cuvinte în fața unei femei (sau a unui bărbat) care s-a "menținut", "ținut bine". Nu la sală. Că, după o numită vârstă și chiar după nu știu câte bazine pe zi, oasele tot pârâie, iar pielea tot cade. (deh, legea naturii umane și legea gravitației)

Se ține bine pentru că își menține creierul. 

Da. 

Motorașul acela activ care "rumegă" tot și transmite câte o undă din satisfactiile sale intelectuale și celuilalt motoraș, inima, ce se bucură atât de tare că pulseaza sânge bun prin arterele în curs de expirare.

Exercițiul intelectual te menține tânăr! Psihic, sufletește și da, chiar fizic. 

Și nu devii patetic etalându-ți mușchii maturi (lucrați prin săli la modă) în contexte adolescentine.

Rămâi normal. Firesc și, în cele din urmă, elegant.

Nu îți etalezi cunoștințele fiindcă, antrenat fiind să citești, să reflectezi, să observi detaliile, știi să și asculți. 

Și continui să înveți. Un cerc vicios al Binelui.

Normalitate?

P.S. Un articol interesant (în engleză) despre a te maturiza cu stil și clasă: click aici

De frumusete te saturi in patruzeci de zile; de caracter frumos nici in patruzeci de ani (proverb turcesc)

MEGHAN MARKLE -sursa Funweek

ALESSANDRO GASSMANN - sursa Il sussidiario.net

Am citit zilele acestea două articole care m-au impresionat și m-au pus pe gânduri.

Unul despre Meghan Markle, nou-intrată în familia regală a Marii Britanii, protagonista indiscutabilă a unei nunți pe care am urmărit-o cu pasiunea unui copil pentru povești cu prinți și prințese. O actriță americană pe care o dorim toți modernă, feministă dar o criticăm fiindcă nu se adaptează protocolului de curte și preferă espadrilele, sau nu își pune ciorapi de mătase pe călduri înăbușitoare. Pentru că, la urma urmei, ne plac mai mult prințesele care arată a prințese decât prințesele fete obișnuite care își aranjează bretonul în timp ce directorul vreunui muzeu le explică istoria unui tablou renumit sau a unui exponat de prestigiu.

Al doilea articol se referea la actorul italian Alessandro Gassmann. 

Vittorio Gassman

Fiul lui Vittorio Gassman, unul dintre monștrii sacri ai scenei italiene, a călcat pe urmele tatălui său cu modestie și multă muncă, și-a construit o carieră în ciuda criticilor care îl priveau ca pe un simplu băiat cu pile. 

Astăzi este foarte apreciat de critica de specialitate și extrem de iubit de public.

De unde până unde paralela mea?

Paralela pleacă de la ideea de frumusețe exterioară, de la ceea ce noi numim aparență și toată viața încercăm să o depășim, să pătrundem în spațiul real în care găsim caracterul unei persoane, adevărul unei existențe. Fiindcă ceea ce este cu adevărat important nu e declarația de intenții a unui om, ci ceea ce face el zi de zi și, mai ales, cum este perceput de colaboratorii săi apropiați, de oamenii de încredere, de cei cu care vine în mod obișnuit în contact.  

Meghan Markle, mireasa naturală și emoționată din transmisia BBC, se pare că se transformă într-o scorpie. Cel puțin așa susțin ziarele. După ce a încercat forțarea unui protocol privind diadema de purtat în ziua nunții (situație rezolvată de regină cu un răspuns sec: Meghan nu poate obține chiar tot), a reușit să semene zâzanie între frați (William și Harry au anunțat că își vor împărți activitățile de binefacere, fiecare dintre ei cu propria echipă și gestiune separată), iar colaboratorii ducesei de Sussex își dau rând pe rând demisia. Ea și Harry și-au pierdut al treilea asistent personal în cele șase luni care au trecut de la nunta regală.

Întâi a fost Lane Fox, timp de cinci ani omul de încredere al prințului Harry. A urmat Samantha Cohen, secretar privat al familiei timp de 17 ani. Iar zilele acestea Melissa, o figură fundamentală, întotdeauna în spatele lui Meghan, un om capabil să rezolve probleme de ultim minut precum pretențiile  ramurii contestatare din familia lui Meghan.

sursa: Rai Com SpA

Alessandro Gassmann, ca protagonist al unui serial polițist ambientat în sudul Italiei,  a filmat pentru o lungă perioadă de timp în orașul Napoli. Și-a respectat echipa, a fost punctual la lucru, modest și respectuos cu locuitorii care trebuiau să suporte învălmășeala creată de prezența unei echipe cinematografice în cartierul lor.

Ce a declarat după această experiență de luni și luni de filmare pentru serialul I bastardi di Pizzofalcone?

"Napoli este un oraș ce nu trăiește depresia care caracterizează această perioadă a vieții noastre culturale, sociale și politice". 

Napoli, Teatro San Carlo

Napoli, spune el, "este un oraș plin de viață, cu un număr infinit de evenimente culturale și o bogăție teatrală pe care o visăm în altă parte, cu săli care  continuă să se deschidă cu energie și pentru energii creative și de calitate". 

Cafea la Gambrinus, sursa- La Repubblica Napoli

Pentru Gassmann "Napoli, dintotdeauna, a trăit în situații de criză, prin urmare este pregătit să transforme negativul în pozitiv. Dacă ar trebui să aleg unde să trăiesc, aș alege cu siguranță aici."

Răspunsul la comportamentul celor doi?

Sursa Daily Express

Fără a da declarații, doar prin intermediul unor  surse neoficiale, unii dintre colaboratorii lui Meghan Markle au lăsat să se înțeleagă că este greu de lucrat cu ducesa de origine americană. Alții, au fugit mâncând pământul, renunțând la o situație materială deosebit de avantajoasă.

Gassmann cu De Magistris, sursa- Napoli Today

Napoli prin primarul său, Luigi de Magistris, a decis să îi confere actorului Alessandro Gassmann cetățenia onorifică a orașului de la poalele Vezuviului, ca o atestare publică a sentimentelor sale de prietenie, stimă, admirație și afecțiune. S-a dorit în mod ferm să se consolideze, oficial și indisolubil, legătura profundă dintre orașul nostru și Alessandro Gassmann.

Ce poate fi mai frumos de atât pentru un om frumos?

Vă doresc un început bun și o săptămână cu oameni (caracterial) frumoși!

Iar ca să vă meargă bine, un tribut muzical. Unul  dintre marii artiști ai orașului, unul dintre cei mai buni muzicieni ai Italiei: click aici https://www.youtube.com/watch?v=81pIF0VSfMo

P.S. Numele Gassmann apare scris în postarea mea în doua feluri. Nu, nu am greșit. Este corect asa cum este scris pentru fiecare dintre cei doi actori.

În timp ce tatăl Vittorio a pierdut un n se pare printr-o transcriere greșită în pașaport, fiul Alessandro a revenit la numele de familie original. 

Și la bine și la rău...

Există o serie de televiziune care se bucură de mare succes atât în Italia cât și în alte țări europene. Se numește Comisarul Montalbano și fiecare episod reprezintă ecranizarea unei cărți din ciclul scris de Andrea Camilleri, autor sicilian tradus în mai toate limbile.

Andrea Camilleri

Acțiunea se desfășoară într-un oraș imaginar, Vigata, de pe coasta Siciliei. Personajele sunt originale și pitorești, intriga polițistă este bine construită și prezentată, uneori, cu ironie și umor.

Luca Zingaretti

Salvo Montalbano, personajul principal interpretat de Luca Zingaretti este un polițist excelent, cu logică și intuiție, care coordonează o echipă din care face parte, printre alții, adjunctul său Mimi Augello.

Mimi Augello se distinge prin pasiunea pe care o inspiră femeilor și prin aventurile sale știute sau doar intuite de șeful său.

Actorul Cesare Bocci, un bărbat frumos și fin, își interpretează atât de bine personajul încât în mintea telespectatorului ajunge să se confunde cu el. Șarmant, simpatic, un Don Juan care o ia la fugă dacă lucrurile se încurcă prea rău.

Știți ce este uimitor?

Povestea din spatele personajului.

La 1 aprilie 2000 Cesare Bocci și iubita sa Daniela Spada devin părinți. Un moment unic în viață.

La câteva zile după naștere, Daniela suferă un atac cerebral post-partum.  După 28 de zile, se trezește din comă fără amintiri. Nu reacționează nici măcar la vestea nașterii. Nu știe să fi devenit mamă. Acea zi a însemnat începutul unei alte vieți. Ani lungi de tratamente și exerciții de recuperare, munți de escaladat pentru a renaște, pentru a învăța din nou gesturile simple, normale, pentru a se descoperi ca mamă. Drumul parcurs a fost lung și încă mai are trepte de urcat.
Mimi Augello poate ar fi fugit, dar Cesare Bocci a rămas. Și, împreună, s-au reinventat.
Întâi s-au ajutat reciproc să supraviețuiască șocului, să treacă peste evenimentul dramatic în sine și să se concentreze pe detalii. Apoi, au descoperit care era punctul forte al fiecăruia (la Daniela tenacitatea, la Cesare perfecționismul) și și-au unit puterile pentru a parcurge toate etapele de tratament. S-au completat așa cum au putut în creșterea și educarea fetei lor.
El a continuat să joace și să fascineze publicul. Ea a renunțat la meseria de grafician, a învățat să gătească, a deschis o școală de bucătari și a creat un blog.

Tot împreună au scris o carte, Pesce d’aprile (Pește de aprilie, gluma destinului care ne-a făcut mai puternici) în care nu s-au plâns și nu l-au încărcat de tristețe pe cititor, ci au împărtășit propria experiență transmițând speranța că se poate depăși chiar și ceva ce pare peste puterile unui om.

Împreună...
Un mesaj al lor nu spre a-i învăța ceva pe alții, ci pentru a-i încuraja pe cei care suferă.

Un mesaj pentru a spune că nu au aceeași viață de dinainte de 1 aprilie 2000, dar AU O VIAȚĂ  și acest lucru este fundamental.
Să fiți iubiți!

sursa: Sfumature di Magia