Urãri...

Wishes and fireflies by Marianna Foster
Saatchi Art

  A mai trecut un an. 

Unii cresc, alții îmbãtrânesc, vrând-nevrând timpul zboarã.

Lumea pare mai detașatã de tot ce  înseamnã (cu adevãrat) bunãtate, empatie, valoare, credințã. 

Trãim încrâncenați, nu ne mai ascultãm unii pe alții, suntem cei mai frumoși și cei mai deștepți din Univers și nu mai avem nevoie de nimeni și de nimic.

Frica constantã de a pierde o parte din comoditãțile cu care ne-am obișnuit ne-a anesteziat simțurile esențiale de supraviețuire ca individ, ca specie: simțul dreptãții, al echitãții, al respectului pentru efort, muncã și sacrificii, rezistența dublatã de luptã împotriva Rãului.

Admirãm cãlãi și dãm vina pe victime, mitul bãrbatului cu trup cãlit de ape înghețate ne corupe imaginația.

Vedem filme care nu ne învațã nimic, mergem la piese de teatru care mutileazã opere clasice, ascultãm muzica unor foarte tineri artiști supãrați pe o viațã pe care de-abia au început sã o trãiascã, aplaudãm contestațiile unor mimi ai democrației.

Trãdãm încrederea celorlalți, uitãm de cei dragi, pãrãsim prietenii cu ușurința cu care dãm pagina unei reviste de modã. 

Suntem vaccinați contra Binelui și rãmânem total expuși la Rãu.

Și uite așa ajungem sã nu mai fim capabili sã descifrãm mici semne ale destinului: un scurt mesaj trimis de departe doar spre a ne dãrui liniște, o întâlnire neașteptatã ce poate fi începutul unei lungi prietenii, un pas greșit care poate conduce cãtre un drum nou.

Nimic din toate astea nu ne mai sensibilizeazã, nimic nu ne mai atinge sufletul.

Mos Crãciun nu existã și o spunem unor copii de cinci ani, desenele animate ale lui Disney sunt depãșite și e mai bine sã crești cu gesturi agresive și povești fãrã happy-end ca sã începi de mic sã te obișnuiești cu viața. Creștem astfel copii cinici, anesteziați la mici bucurii, mari visuri ori trecãtoare tristeți și ne întrebãm de ce ca adulți nimic nu îi atinge și se entuziasmeazã  doar în cãutarea unei perfecțiuni absolute schimonosindu-și trupurile și, mai departe, sufletele.

Un cerc complet al Rãului, al Urâtului, al neputinței și al furiei. Da, al furiei, cãci continuãm zi de zi sã ne revãrsãm frustrãrile personale în relațiile cu ceilalți, în propriile alegeri, în politicã. Mai ales în politicã!

În aceste condiții ce se mai poate ura la început de An Nou? Ce subiecte mai pot fi gãsite pentru a descreți frunți fãrã a pãrea deplasate, rupte din contextul vieții obișnuite, penibile ori patetice?

Și ce cuvinte mai pot fi spuse care sã nu parã sloganuri ori sfaturi motivaționale scrise de vedete ale comunicãrii moderne?

Cu toate ideile și observațiile astea în minte am lãsat sã treacã timp, neștiind ce sã scriu, ce sã spun, ce sã urez.

Am renunțat. Mi se pãrea cã nimic nu mai are rost, cã totul e deplasat.

Dar...

Prima zi a anului mi-a dãruit douã momente incredibile: 

Concertul italian de Anul Nou de la Teatrul La Fenice din Veneția, dirijor Daniel Harding  

și, evident, 

faimosul Concertul al Filarmonicii din Viena, sub bagheta maestrului Riccardo Muti.

Și am vãzut frumosul în deplina sa armonie, în culori pastelate și fraze muzicale cadențate.

Rouã pe o pânzã de paianjen

 Și ochii inimii s-au deschis...

Am realizat cã pentru  fiecare gram de noroi  existã o picãturã de rouã, cã speranța poate învinge teama, cã lumina adevãratã pãtrunde întunericul profund, cã frumusețea adeseori este surprinzãtoare și, de cele mai multe ori, persistentã.

Iar noi putem fi purtãtori de frumusețe.

Cãci:

"Fericirea este o stare de spirit. Ea depinde de felul în care privești lucrurile."

Urarea mea pentru fiecare cititor în parte este tot în cuvintele Maestrului animației:

"În primul rând, gândește. În al doilea rând, crede. În al treilea rând, viseazã. Și în sfârșit, îndrãznește."

La Mulți Ani! 

MICA SIRENĂ

Nu mai țin minte la ce vârstă am citit Mica sirena de Hans Christian Andersen. Da, am citit povestea înainte să văd filmul lui Disney.
Și m-a marcat enorm. Dacă țineți minte, sfârșitul poveștii este trist.
Așa că ce am făcut? I-am schimbat în mintea mea finalul. În capul meu se termina mereu bine.
Nu am spus nimănui fiindcă nu se contrazice o operă de artă dar m-am întrebat adesea dacă Andersen ținea într-adevăr la copii, dacă încerca să intre în mintea lor sau poveștile erau mai mult un mod propriu de refulare.

Walt Disney, de exemplu, pentru mine a fost mereu credibil. Mulți l-au criticat că schimbă finalul la povești, sau le face dansante sau transformă personajele. Dar ce te puteai aștepta de la unul care în tinerețe se culca în coșciugele pe care le livra din partea firmei și stătea nemișcat până când se aduna lumea în jur să vadă mortul. Și atunci se ridica și îi punea pe toți pe fugă. Era infantil? Nu știu, dar avea umorul unui copil și vocația de a-i înțelege pe copii.

În fine, astăzi ne-am modernizat. Nu mai credem în Feți-Frumoși, producem bucătării de jucărie în culori unisex și ne supărăm dacă păpușile sunt oferite doar fetițelor. Și, mai nou, îi învățam pe copii de mici că nu există Moș Crăciun fiindcă nu vrem să ne reproșeze mai târziu că nu am fost cinstiți cu ei, că știam adevărul și l-am ascuns.
Vi se pare logic? Creștem niște copii cinici care nu mai cred în nimic altceva decât în tabletă și în telefon, preocupându-ne de detalii când poate îi mințim în lucruri esențiale. Și apoi, mie nu mi se pare așa traumatizant să descoperi că nu există Moș Crăciun și pe copii nu îi aduce barza. Face parte din procesul de creștere, vine firesc și simplu.

Așa că am continuat să tac când partenerii mei de discuție subliniau necesitatea unei abordări pragmatice a poveștii și a unui final realist. Viața nu înseamnă "au trăit fericiți până la adânci bătrâneți", că uite câte divorțuri sunt, nu mai prididesc tribunalele.

Și eu tăceam...

Până într-o seară la o cină cu prieteni "foarte intelectuali". În special unul care avea mereu ceva de zis. Happy-end-urile sunt absurde, kindle-ul pentru citit nu are niciun rost, mai bine te cari pe avioane și prin trenuri cu cărțile copertate, Vietnamul nu ar trebui să se modernizeze fiindcă șarmul constă tocmai în casele tradiționale dărăpănate pe care noi turiștii le fotografiem de zor etc.
Și? Și nu am mai putut să tac. Am deschis gura și am zis doar una dintre multele pe care le aveam pe vârful limbii: "Eu cred că Andersen nu era sănătos la cap. Pe mine nu m-a traumatizat desenul lui Disney care schimbă finalul, ci povestea originală"
Și știți care a fost surpriza? Că un profesor irlandez de literatură, care era cu noi la masă, m-a aprobat cu gesturi de italian: "Bravo, așa este".

sursa: the-toast.net

Și am mai descoperit ceva. Am descoperit că Alice Munro, premiul Nobel pentru literatură, a început să scrie foarte devreme. S-a întâmplat când a citit Mica sirena. A ieșit din casă și, în timp ce dădea ture în jurul casuței din cărămidă, a schimbat în gând finalul poveștii. Nu de alta, dar amărâta aia de sirenă care își dăduse vocea pe o pereche de picioare și care acum suferea probabil la fiecare pas, merita un alt final. Unul fericit. Și noi la fel.
Deci cum rămâne cu realismul? Ce părere aveți?
Hai să recitim Cenușăreasa. Se termină bine, vă garantez!