duminică, 30 decembrie 2018

La Mulți Ani!

Mai avem puțin și schimbăm anul. După o anumită vârstă timpul zboară. Ridici paharul la început de an, sosește aproape imediat Paștele și nici nu clipești că alergi după cadourile de sub brad. Să fiu sinceră nu sunt atât de sigură că timpul se scurge mai rapid doar după o anumită vârstă, ci mai degrabă cred că atunci începem noi să simțim (și să regretăm) trecerea anilor.
Fiecare an însă durează exact atât cât trebuie. Dacă a fost greu, răsuflăm ușurați că s-a încheiat și sperăm în ceva mai bun. Dacă am avut succes, toastăm pentru dublarea, triplarea lui.
Oricum sperăm.
Vă doresc să continuați să sperați, să vi se împlinească visele, să fiți sănătoși, să iubiți și să fiți iubiți. 
Urarea mea o însoțesc cu o melodie de sfârșit de an, un pic vintage - așa cum îmi place mie: click aici   

Și pentru că înainte de (un alt) început există un sfârșit, pentru că avem memorie și suflet spre a ne purta amintirile prin viață, vă propun un text pe care l-am scris anul trecut pe 30 decembrie, la puțin timp după inaugurarea blogului. Vă îmbrățișez și să ne auzim cu bine! 
 
30 DECEMBRIE
S-a născut Republica. Revăzând istoria si confruntându-ne cu evenimente niciodată menționate în manualele școlare de altă dată, am înțeles cum s-a născut.
O naștere forțată și chinuită.
Dar am rămas cu ea și ultimul Rege al României a închis un capitol dureros din trecutul nostru.

Însă, pentru mine, 30 Decembrie are o valoare sentimentală aparte. Este ziua de naștere a bunicului meu. Chiar dacă au trecut ani buni de când a plecat la Cer, mi-e dor constant de el.
Un bunic fără păr alb până in ultima clipă a vieții, cu mâini frumoase, mereu curate pentru a putea atinge vioara sa dragă. Un profesor de muzică care își iubea atât de mult elevii încât le spunea părinților adevărul despre talentul muzical, real sau imaginar, al copiilor lor. "Nu de alta, dar se chinuie ei și chinuie și vioara".
Un bunic cu care mergeam înainte de prânz să bem un sirop cu sifon la cofetăria din colț și apoi păstram secretul față de bunica ca să nu se supere că îmi stricam pofta de mâncare.
Un bunic care își lustruia pantofii și își punea paltonul bun când mergea la biserică. Un bunic care redevenea profesor cu corul bisericii, plin de bune intenții dar pe jumătate afon.
"Cei fără voce mai ușurel, vă faceți doar, că nu am venit aici să îl speriem pe Dumnezeu."

La Mulți ani, tataie, oriunde ai fi!

duminică, 23 decembrie 2018

Crăciun...


Se apropie cu pași repezi Crăciunul. Împopoționatul acela din poză este bradul nostru. Aici, la Saigon. Temperaturi între 32 și 36 de grade, umiditate 60%. Aici, unde se aud peste tot cântece de Crăciun în timp ce soarele te bate drept în creștet. Fiecare sărbătorește după inima și capul său. În funcție de credință, de tradiții, de modă.
Noi sărbătorim Crăciunul cu semnificația lui religioasă, cu culorile sale festive, cu nerăbdarea copilărească a așteptării și uimirea strălucitoare a împlinirii. Cu tot ce îl reprezintă și ne reprezintă. 
Dar, mai ales, cu spiritul său de flacără vie care nu arde, ci luminează...un moment, un drum, o viață.
Vă doresc un Crăciun cu multă lumină, cu pace sufletească și multă speranță.
Pentru cititorii aflați departe și care nu-i pot strânge la piept pe cei dragi, un sfat:
Pentru cititoarele de pe Facebook, cele care mă felicită pentru articole și oftează cu gândul la singurătate:
Pentru mine?
Aceleași urări ca pentru toată lumea + inspirație la scris... 

sursa: copilul.ro
Nota de culoare împlinește 1 an. 

Îi tăiem moțul!

1 an de când mă citiți, mă comentați (mai mult pe Facebook!!! Cum să fac să vă conving să intrați cu părerile în cafeneaua mea virtuală, aici pe google?), un an de cunoaștere reciprocă. Din ce în ce mai mulți și cu opinii din ce în ce mai documentate.
Vă mulțumesc. Tuturor.
Și când ne rugăm pentru noi și ai noștri să o facem și pentru lumea în care trăim și pe care o lăsăm moștenire copiilor noștri.
Sursa: Floria.ro
Crăciun fericit!

Merry Christmas!

Buon Natale!

Joyeux Noël!

Shèngdàn jié kuàilè!

Frohe Weihnachten!
...


Și... Feliz Navidad! click aici


Feliz Navidad - Celine Dion












duminică, 16 decembrie 2018

Blues la Saigon

sursa: Dol's Magazine
Săptămâna trecută vă invitam la o poveste. O poveste adevărată, desfășurată acum exact cincizeci de ani. O poveste din ciclul viața bate filmul sau, mai bine zis, realitatea depășește imaginația.
A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti....

sursa il Tirreno
Cinci fete toscane, cu vârste până în 20 de ani, alcătuiesc grupul muzical "The Stars". 
În 1968 semnează un contract pentru o serie de concerte în Orient. 
Stelele noastre, la acea dată unul dintre puținele grupuri muzicale italiene compuse doar din femei, sunt sigure că turneul prevede doar zone liniștite din Asia cum ar fi, de exemplu, Filipine. La fel cred și părinții fetelor care dau împuternicire impresarului pentru toate formalitățile legale și birocratice. Este simplu, trei luni de spectacole în fața soldaților din baze americane considerate sigure.
Ce se întâmplă? Cele cinci fete toscane, după o manevră de coborâre în picaj spre a evita un atac antiaerian vietcong, aterizează pe aeroportul militar din Saigon, în cel mai dificil moment al războiului din Vietnam. 
Și rămân în Saigon toată perioada prevăzută în contractul definit ulterior, cu un eufemism, neclar.
În bazele militare din Vietnamul de sud, considerate cele mai îndepărtate și mai periculoase, erau trimiși soldații de culoare, primii sacrificabili.
Iar  Scarlett, Vivian, Daniela, Franca și Manuela, adică The Stars, care nu cântă nimic din succesele italiene preferate de ofițerii albi, vor susține concerte de soul, ritm & blues, în fața unor tineri care le ascultă și fredonează cu ele nu doar pentru că le place, ci pentru că  le este frică, pentru că simt durerea în suflet și în corp, pentru că știu că războiul este o loterie și nu sunt siguri de șansa lor.
Este ideea pe care fetele și-o fac, este experiența care le îmbogățește nu doar ca artiste ci, mai ales, ca oameni. În mijlocul atacurilor aeriene, în fața soldaților care plâng, a răniților care își urlă durerea și a trupurilor fără viață repatriate cu avioane militare, stelele înțeleg lecția războiului: se ucide doar pentru a nu fi ucis și se poate face asta mai ușor dacă ai fost învățat că dușmanul nu este o ființă umană.
În ianuarie 1969 fetele se întorc acasă. 
sursa Il Tirreno
În Toscana. Regiune roșie prin excelență. Tinerele noastre stele sunt aspru judecate de opinia publică, supuse unui adevărat linșaj politic din partea puternicului Partid comunist toscan. Ele, fiice ale unor provincii toscane (Livorno, Piombino, Pontedera) cu ideologie de stânga, muncitorească, sunt acuzate de a fi ajutat și susținut moral cu muzica lor trupele invazorilor americani.
Nici o milă, nicio înțelegere pentru niște fete care ajunseseră într-o zonă de conflict fără voia lor, fiind doar victimele unei escrocherii contractuale.
Giampaolo Simi
Dar, după cincizeci de ani, își trăiesc revanșa. Scriitorul și scenaristul Giampaolo Simi intuiește frumusețea și forța umană a acestei povești și, ajutat de regizoarea Wilma Labate, o transpune într-un documentar despre aventura incredibilă a unui grup tânăr și naiv.
Trei luni de viață, atât de dificile încât doar trei dintre cele cinci protagoniste acceptă să vorbească public. Dar cele care o fac se simt eliberate de acel sentiment nejustificat de vinovăție și împărtășesc lumii experiența lor extraordinară dintr-un război nu chiar atât de îndepărtat.
Rezultatul?
Documentarul  intitulat „Arrivederci Saigon“ este aplaudat timp de cincisprezece minute la Festivalul de Film de la Veneția.
Cu speranța, așa cum spunea la premieră scriitorul Giampaolo Simi, ca mai devreme sau mai târziu, și datorită succesului acestui documentar, de undeva din vreo pivniță pierdută din Ohio sau de cine stie unde, să apară o bucățică de peliculă cu fetele noastre cântând blues la Saigon.

Click aici  pentru trailer-documentar. 


Vă urez o săptămână frumoasă și pentru că am vorbit de muzică la Saigon vă invit la ...o melodie vietnameză. click aici

Și să nu uităm un lucru important:

Omenirea trebuie să pună capăt războiului, altfel războiul va pune capăt omenirii.




duminică, 9 decembrie 2018

Nicolae, Moș sau Sfânt?


Este oficial. Fetița mea îl adoră pe Moș Nicolae. Atât de mult încât mi-a spus să nu îi mai zic Moș. Este Sfântul Nicolae. 

Nimeni nu l-a văzut, deci nu știm dacă e bătrân sau tânăr. 
Nu am înțeles de ce aceeași logică nu se aplică în cazul lui Moș Crăciun (chestia cu bătrânețea).

Sigur, sunt multe explicații dar eu m-am oprit la una.



Sfântul Nicolae are un statut aparte. Îi aduce doar ei daruri fiindcă mama e româncă iar tradiția există în România. Știu, nu există numai în România dar în familia noastră facem comparații cam între două țări, cel mult trei. 

În Italia este Befana care aduce daruri la copii, în timp ce Sfântul Nicolae rămâne...sfânt.

Bazilica San Nicola
Moaștele lui se află la Bari și jumătate din populația regiunii Puglia se numește Nicola.

Ideea este că, mici sau mari, ne place să ne simțim deosebiți. De câte ori nu vi s-a întâmplat să vă bucure mai mult un compliment legat de un aspect inedit al personalității voastre decât recunoașterea unui merit evident, dar comun celorlalți? 
Faptul ca Sfântul Nicolae s-a deranjat să vină aici la tropice la 36 de grade ca să aducă ciocolată și portocale și, deși este serbat de întreaga lume catolică, doar ei îi aduce daruri, îl face în ochii fetiței mele un erou, un Sfânt și nicidecum un Moș. Iar pe ea o face să se simtă deosebită. Să fie mândră atunci când explică la școală ce a primit în pantofiori în noaptea de cinci spre șase decembrie, o noapte obișnuită pentru toți ceilalți, dar tare lungă pentru ea care nu a închis un ochi în speranța de a-l auzi când deschide ușa balconului. În plus, Sfântul Nicolae este bun și darnic, este glumeț. Îi mută pantofii dintr-un loc în altul și îndeasă în ei tot ce interzice de obicei dentistul. 
În fiecare an există pericolul nuielușei, deși nimeni nu a văzut-o până acum. Deci, nu te poți relaxa ca și cu Moș Crăciun care, în cel mai rău caz, poate încurca acolo niște daruri, dar e puțin probabil chiar să te ocolească.
Iar în ce o privește pe fetița mea nu numai că nu i-a adus niciodată faimoasa nuielușă dar și umblă în lume după ea și asta fiindcă are un altfel de mamă.
Atunci, cum să îi spui Moș?
E sfânt. E mai mult. E Îngerul Copiilor.

Au început oficial sărbătorile și vă doresc numai bucurii și multă lumină.
sursa: Bliss Saigon Magazine
Săptămâna viitoare vă voi spune o poveste adevărată. Dintr-un Saigon nu prea îndepărtat. O istorie incredibilă în mijlocul unui dezastru de neconceput.

Până atunci, o săptămână frumoasă și...un ritm de sezon! O melodie pe care profesorul de engleză, care are jumătate din anii mei, a propus-o copiilor la școală iar fetița mea o fredonează tot timpul prin casă. O infuzie de tinerețe...

Cum obișnuia să spună Ioan Paul al II-lea, caută compania tinerilor și vei rămâne mereu tânăr.





Sper să vă placă și să vă înveselească începutul de săptămână. 

Pentru a o asculta: click aici 



  


duminică, 2 decembrie 2018

Murmur, șoapte, amintiri

MÚRMUR, murmure, s. n. 1. Succesiune de sunete (slab și monoton articulate), de cuvinte rostite încet și neclar; zgomot confuz de voci; rumoare, murmuială. ♦ P. anal. Zgomot surd și continuu produs de un motor sau de o mașină în acțiune; zumzet, bâzâit. ♦ Exprimare a unei nemulțumiri, a unei dezaprobări prin cuvinte rostite cu jumătate de glas; protest înfundat al unei mulțimi; cârteală, murmurare. 2. Zgomot ușor, prelung și monoton produs de o apă curgătoare, de frunzișul mișcat de vânt etc. – Din lat. murmur, fr. murmure.  (sursa: dexonline.ro)

Vă invit să cunoașteți un brand românesc. Stați liniștiți, nu am început să fac reclamă la nimic. Este doar un punct de plecare pentru povestirea mea.

Sursa: Viva.ro
Este vorba despre MURMUR, un brand creat în 2011 de designerul Andreea Badala. 

Un brand care a crescut vertiginos, într-un timp relativ scurt și cu investiții minime. Discreție, bun-simț, eleganță, bun-gust și multă muncă. Acestea ar fi calitățile designerului, traduse mai apoi în creațiile sale. 
Și în numele ales: Murmur. Un nume suav care înglobează senzualitate, delicatețe și, în același timp, forță.

Andreea Badala
"În plus, are o sonoritate frumoasă și are aceeași semnificație în română, engleză și franceză, ceea ce ne-a ajutat foarte mult." 
Andreea Badala îmbracă multe personalități dar nu se laudă decât în măsura în care piesele sale vestimentare sunt vizibile pentru ceilalți iar publicitatea vine în mod firesc. 
Așa cum a făcut cu Madonna la Premiile Grammy din 2014. Cântăreața americană a purtat un corset Murmur, foarte greu de realizat, dar nu și-a descheiat sacoul pe scenă. Andreea a decis să nu declare nimic cu privire la piesa de vestimentație pentru că nu avea niciun sens. 
Dacă vreți să o cunoașteți mai bine, să vă delectați la o cafeluță cu poveștile și cu emoțiile ei, vă invit să o ascultați în emisiunea Andreei Esca, cu un simplu click aici.

Cuvântul murmur ne duce cu gândul la șoapta inimii, dar și la frunzișul pădurii atinse de vânt, la clipocitul unui râu de munte. Sunete care ne-au marcat copilăria, adolescența, pe care le purtăm cu noi oriunde ne-am duce.
Dar care sunt sunetele care descriu locurile în care trăim? Acum, în prezent.
Haideți sa facem un exercițiu de memorie recentă și... afectivă. Să lăsăm deoparte claxoanele și alarmele, sirenele pompierilor, ambulanțelor sau poliției. Să ne gândim unde trăim și ce sunet ne vine in minte când pronunțăm numele locului respectiv, ce ne deșteaptă un sentiment legat doar de acel loc, o imagine, o senzație. Orice.

Încep eu.

Când spun Saigon....



aud cuburile de gheață lovind pereții unui pahar de sticlă 




vocea înregistrată, aspră și monotonă, care însoțește deplasarea pe bicicletă a vânzătorilor ambulanți. 

Voi?

O săptămână frumoasă și, ca să vă meargă bine o piesă simpatică ca și interpreta ei. Așa, de cartier. Click aici.

Oamenii ca stelele...

Îmi plac stelele.  Nu, nu astronomic vorbind.  Nu mã intereseazã așezarea lor matematicã, ori imaginea datã de unirea unor puncte luminoase....