Gata

Cine nu-i gata îl iau cu lopata, încheiam când eram mici numãrãtoarea la de-a v-ați ascunselea. 

Așa e și cu viața. Ești, nu ești gata, te ia (un pic) cu lopata.

Se încheie un capitol lung prin alte țãri, alte orașe, alte cartiere, cu alți oameni și cu noi prieteni.

Te întorci, începi sã pui lucrurile în ordine, obosești și visezi sã iei cât mai repede un avion spre alte destinații. 

E calea cea mai simplã. Sã lași și sã pleci. 

Cea grea este sã construiești. Și, mai ales, sã o faci în altã etapã a vieții, cu alt tip de griji, cu teama unor alte alegeri, dar și cu oboseala specificã unei alte vârste.

Nu mai ai rãbdare, nu mai poți asculta la infinit aceleași povești când timpul fuge, când orele se comprimã și simți cã viața ți se scurge precum apa printre degete. De acum încolo parcã nu mai ai timp sau, cel puțin, așa simți.

Dincolo de filosofia asta, luatã și reluatã și prin alte postãri 

- vezi Colțul... click aici - 

dupã șederea în Polonia am o nedumerire: 

De ce nu latrã câinii în Varșovia?

Azi dimineațã la Roma pe strada noastrã dintre blocuri se conversau la volum mãrit oameni și câini. Sunete înalte și sunete joase, rase diferite. 

Mi-am zis pe moment cã e normal, oamenii au câini, s-au întors din concedii cu ei și acum se aud. Dar la Varșovia era exact aceeași situație. Fiecare familie în blocul nostru avea un câine...sau chiar mai mulți. 

În timpul zilei, liniște. Mai spre searã unul, mereu același, supãrat cã e scos prea târziu afarã, își certa stãpânul cu câte un mârâit rãgușit. 

Și cam atât. Ah...și niciun alt patruped din bloc nu i se alãtura în contestația lãtratã.

De ce câinii lor nu latrã ca ai noștri?

E drept cã nici polonezii nu sunt vorbãreți precum latinii și, în niciun caz, gãlãgioși precum romanii.

Sã fie asta o explicație? Cum e omul e și animalul sãu de companie?

Cu aceastã "nedumerire existențialã"😉, închei vara și aștept rãcoarea toamnei. Nu ploaia (deși o ador!) cã am prea multe drumuri de fãcut ...

Și cu asta basta.

Ne reluãm întâlnirile în cafeneaua virtualã.

Bine v-am regãsit. 

Cum ați petrecut?  

Vacanțe, concedii....

Lãtrau câinii pe unde ați cãlãtorit?

Orașe și oameni

sursa:Bucureșteni.ro

Orașele sunt ca oamenii.

Îți rãmân în suflet cu soarele dimineților de primăvară,

indiferent de iernile prin care ați trecut împreună.

Amintirea unei plimbãri în parc sau în centrul uneori prea modern, alteori ușor demodat al unui oraș, te marcheazã indiferent de gropile pe care a trebuit sã le ocolești.

Iubesc Bucureștiul.

M-am nãscut în altã parte, dar în București m-am dezmeticit, am crescut, am învãțat, am iubit, m-am bucurat sau am plâns, am pãrãsit și am regãsit.
Este orașul vieții mele și, credeți-mã, am vãzut și am trãit în orașe frumoase precum vederile pe care le trimitem din străinătate celor rămași acasă. Orașe istorice, orașe futuriste, monumentale sau misterioase.
Bucureștiul nu are nimic din ele sau prea puțin i-a mai rămas după aplicarea din partea gospodarilor noștri locali a unor plombe metalice, stridente și sticloase.
Dar ce simt când bat Calea Victoriei dintr-un capãt în altul, sau când mãsor la pas centrul vechi, ori mã așez pe o bancã din parcul Alexandru Ioan Cuza (IOR-Titan, dacã vreți!) nu am simțit nicãieri și nici nu pot descrie prea bine. Ochii se limpezesc, sufletul se liniștește. E ceva aproape sacru.
La fiecare întoarcere în București, rezerv un pic de timp și pentru mine. Asta nu înseamnã shopping sau masaje, vizite și ieșiri cu prieteni sau rude.
Înseamnã plimbare prin oraș, prin locurile atât de dragi odinioară.

Timp pentru suflet.

Timp pentru București.
Voi, ce oraș de suflet aveți?

Și pentru cã am vorbit de capitala noastrã, vã propun o carte.

„Despãrțirea de București” este povestea unui om frumos și a unui profesionist desãvârșit care s-a realizat în exil.
Dar nu a uitat de unde a plecat.

Lectură plăcută!