Dincolo de ușã

 

În fiecare an, pe 26 septembrie se serbeazã diversitatea lingvisticã prin Ziua Limbilor Europei. Este un eveniment care, în afara de a încuraja învãțarea limbilor strãine, reprezintã o oglindã a ceea ce suntem și o percepție a ceea ce am putea deveni, lingvistic vorbind.

Ziua Limbilor Europei este în școala francezã un bun prilej de experiențe interesante.

Mai ales la ora de muzicã unde profesoara dã fiecarei clase o temã muzicalã specificã unei țãri.

Anul trecut cele douã clase corespunzãtoare nivelului de învãțãmânt al fiicei mele au avut de studiat douã cântece. 

A-ul, care nu era clasa fetei, a trebuit sã învețe  "Bella ciao", imnul rezistenței partizane în Italia, devenit mai apoi  simbol internațional al luptei împotriva oricãrei dictaturi.

B-ul, clasa ei, a avut de învãțat  Katiușa, faimosul cântec tradițional rusesc care ne încânta prin ritmul sãu popular și bravura interpreților și pe care, astãzi, nu îl mai fredonãm nici pe la colțul blocului.

Bine, ne-am zis. Anul acesta nu fost sã fie sã mergem pe partea italianã cãreia îi și aparținem. Va fi cu urmãtoarea ocazie...

Și a început școala. Din nou.

A-ul învațã Imnul național al Italiei (frumos, ritm și culoare).

B-ul, Imnul Național al Noii Zeelande. 

(Piesele muzicale au fost alese în funcție de țãrile finaliste la rugby.)

Disperare! Suntem tot la B! Nepotrivire, ghinion curat.

Dintre toate imnurile lumii noi avem de pregãtit cel al Noii Zeelande, care e o parte și în limba maori.

Mi-am imaginat evident, ca la rugby, ceva nedeslușit și primitiv.

În realitate, este o rugãciune (God Defend New Zealand - Doamne apãrã Noua Zeelandã) și, exact ca o rugãciune, are o linie melodicã simplã cu un ușor crescendo care ajunge direct la suflet și care nu îți mai iese din minte. Îl fredonezi și te încarci de frumusețea aceea fãrã zorzoane și tobe, de simplitatea unui cãntec în naturã, în fața lui Dumnezeu.

Ce am învãțat din asta? Cã nu degeaba povestesc aici.

Am învãțat încã o datã cã, dincolo de ușa casei, existã o lume care are multe nuanțe. Nu e lumea din capul nostru sau al altora, e o lume fãcutã din multe culori și contraste și, poate, tocmai de aceea este atât de interesantã. Este o lume care te poate nedumeri ori enerva, dar te și poate emoționa. 

Dirijorul Cristian Mãcelaru, directorul artistic al ediției din acest an a Festivalului internațional George Enescu, vorbea despre șansa copiilor sãi de a crește în diverse țãri și a cunoaște oamenii lumii noastre. "Cum poți iubi oamenii dacã nu îi cunoști?", spunea el.

Cum sã îi înțelegi și sã gãsești subiecte de conversație dacã nu te intereseazã altceva în afarã de ce ai tu în cap?... aș adãuga eu.

De aceea, în acest weekend, faceți-vã timp sã urmãriți podcastul Vorbitorincii cu invitat Cristian Mãcelaru. (sau, mã rog, o parte din emisiune, mãcar cea în care este prezent oaspetele). (click aici)

Și...

... ascultați Imnul Noii Zeelande. Aveți rãbdare pãnã la partea în englezã. Meritã! (click aici)

Mā te wā!

P.S. Pun un link și cu Imnul Italiei cântat acum mulți ani în calitate de Campioni mondiali la fotbal...ca sã ne asortãm în bucurie (click aici)

Nu, nu

Am citit zilele trecute pe Facebook (unde altundeva?) un citat aparținând lui Coco Chanel:

"Pentru a fi de neînlocuit trebuie sã fii diferit."

În vremea ei și ceva timp dupã aceea, spusele acestei creatoare de modã de înaltã ținutã, care vedea eleganța cu ruj și perle, care repeta de câte ori avea ocazia cã personalitatea pune în valoare hainele și nu invers, cuvintele acestei DOAMNE însemnau altceva.

Astãzi, nu fac decât sã alimenteze egocentrismul individului într-o societate în care trebuie neapãrat sã fii vãzut, trebuie sã ieși din rând cu orice preț și de câte ori ai ocazia. 

În consecințã, trebuie sã fii diferit. Cam aceasta ar fi cheia de lecturã astãzi. Sã faci ceva, orice, sã șochezi prin vorbe, fapte sau îmbrãcãminte. 

Oricum, numai sã ai reflectoarele pe tine în mica sau marea ta lume.

Ideea aceasta nu m-a atras niciodatã. Îmi place sã fac parte din auditoriu, dintr-o mulțime, ceea ce nu înseamnã neapãrat turmã, așa cum s-ar grãbi unii sã califice comportamentul firesc de "a sta în banca ta". Înseamnã, dupã mine, sã știi în fiecare clipã, fãrã a te anula în vreun fel, cã lumea nu a început și nici nu se va sfârși cu tine. Sã ai în cap aceastã idee sãnãtoasã (zic eu!) cã nu ești centrul universului, cã nu ai fost fãcut de Creator și apoi aruncatã matrița ca sã rãmâi unic și irepetabil precum operele de artã. 

În plus, când faci parte din mulțime, înveți altceva, asculți cu atenție, observi detalii. În anonimat, poți cântãri mai bine situații, oameni și lucruri, poți înțelege anumite nuanțe, poți admira, iubi și selecta cu atenție prieteni.

Taci și observi.

E ca atunci cînd scrii în loc sã vorbești. Exersezi logica ideilor așezate pe hârtie și...îți protejezi glasul. În lipsa zgomotului, reflecția capãtã alte valențe. E liniște și poți gândi.

Și mai am o problemã... sau o limitã, cum vreți sã-i spuneți. Nu cred cã suntem de neînlocuit.

Cred cu tãrie în valoarea și importanța fiecãrei vieți umane, o viațã datã de Dumnezeu, un dar de neprețuit și apãrat.

Dar nu suntem buricul pãmântului, viața se va stinge la un moment dat, înlocuitã tot de viațã.

Sigur, dupã cum spunea Maya Angelou, oamenii vor uita ceea ce ai spus, vor uita ceea ce ai făcut, dar nu vor uita niciodată cum i-ai făcut să se simtă.

Iar asta confirmã teoria mea (și a altora) cã viața e cu adevãrat prețioasã și trebuie sã o trãiești bine, sã îi dai conținut și sã îi oferi semnificație.

Dar... vei fi înlocuit. Acesta este mersul natural al lucrurilor.

Prin urmare, deși ador citatele, deși apreciez "pildele" și sfaturile de dezvoltare personalã, cuvintele creatoarei franceze nu îmi plac. 

Nu mai sunt potrivite.

Nu în acest context social. 

Nu în anul de grație 2023.

Nu.

"Modestia este fundația solidă a tuturor virtuților” 

(Confucius).

Lunga varã fierbinte...

 

A trecut vacanța...

Ar fi multe de povestit, de analizat, de învãțat, poate chiar de regretat. 

Ca orice vacanțã, timpul petrecut în familie (chiar și pe fugã)  ne încarcã inima, unge ca un undelemn de preț sufletul. 

Ca orice vacanțã, odatã cu relaxarea adãugãm la pachet RÃBDAREA și, așa, încercãm de fiecare datã sã înțelegem mai bine oamenii, sã îi judecãm mai puțin și sã râdem mai mult.

A fost un anotimp cu adevãrat fierbinte. Dar, în mod straniu, arșița verii a ostoit febra unor doruri ascunse cu grijã tot restul anului.

  

Carul cu bere, București

Deși cele mai multe dintre    fotografiile din celular fixeazã  încã imaginea unor plaje,  agitația unor concerte ori  liniștea unor sãli de muzeu,  inima va reuși, ca întotdeauna,  sã pãstreze nealteratã amintirea  unor îmbrãțișãri, a unor priviri  sau voci. 

Registrul sentimentelor nu e foarte amplu, dar e stratificat în profunzimea sa: familia pentru care în realitate te-ai întors la rãdãcini, prietenii pe care nu i-ai putut revedea pentru cã timpul nu a fost  chiar  clement, oamenii speciali care ți-au devenit foarte dragi prin fericite întâmplari virtuale și pe care nu ai avut (încã) curajul sã îi întâlnești când distanța a dispãrut. 

Le Reve, 1940, H.Matisse

Da, existã și distanțe pe care nu vrei 

sã le abați ca pe un zid, distanțe care 

îți permit sã pãstrezi acolo, 

într-un spațiu numai al tãu și 

într-un timp doar de tine știut, 

comoara unei afinitãți sufletești fãrã egal.

Suntem la început de toamnã. Cu creioane de ascuțit, cu frunze arãmii și ploi încãpãțânate, cu umbrele colorate abãtute de vânt, cu claxoane înnebunite, cu Vivaldi și Topârceanu.

Dar și cu un pic de Rilke...

"PE DRUM o vezi venind încet și fericitã

pe cea invidiatã, umblând nestânjenitã?

Acum la colț de strãzi ar trebui s-aparã

și s-o salute domnii frumoși de-odinioarã.

De sub umbrelã, cu o grație pasivã

ea prelungește-o tandrã-alternativã:

ferindu-se o clipã de brusca zilei razã,

ea reîmbracã umbra care o lumineazã."

         (ÎN VARÃ, O TRECÃTOARE, Poeme franceze, R.M.Rilke)

Ciulinii Bãrãganului, C. Artachino