14 Octombrie

 

Mișto-ul este un sport național. 

Facem mișto de prostie, de ignoranțã, de corupție, de tot ce e aparent inteligent și estetic kitsch. Facem mișto de limitele noastre și ale altora, de minți înguste, întunecate și violente.

Pânã aici, totul (relativ) bine. Rezultatul: ne destindem și dãm valoare unor principii opuse celor trâmbițate de incompetenți, proști și insensibili.

Problema cu mișto-ul este cã nu știi sau, mai bine zis, nu conștientizezi când depãșești limita. Nu vorbesc de cei care fac mișto cu agresivitate de tragedii, rãzboaie și victime. Aceia sunt analfabeții funcționali în sensibilitate și empatie ai lumii noastre.

Mã refer strict la oamenii citiți, la cei care se laudã cã ascultã pãrerile celorlalți și cautã mereu dialogul. Acești oameni devin uneori repere, parteneri de discuții inteligente, de glume savuroase.

Și, totuși, și ei întrec o limitã.

Începe sã mã oboseascã mișto-ul permanent al pragmaticilor inteligenți și culți pe seama celor care merg în pelerinaje, plâng și se roagã la moaștele unor sfinți.

"Primitivi", "pupãtori de oase", "înapoiați", "spãlați pe creier" sunt numai câteva dintre etichetele lipite pe sensibilitatea unora de cãtre superiorii rasei umane, deținãtorii adevãrului absolut (sau posesori de adevãruri relative cumulate, dupã caz).

Oamenii credincioși nu sunt automat habotnici. Iubitorii de sfinți nu sunt automat negativiști ai modernitãții ori talibani ai religiei.

Sunt oameni care pur și simplu închid cercul vieții, unind Cerul cu pãmântul.

Pericolul atentatului la inteligențã și bun-simț nu vine din credințã, ci din fariseism, nu vine de la cei care se așazã la rând la Catedrala din Iași sau la Patriarhie, ci de la mai marii sau mai micii zilelor noastre care, umilind aproape toate categoriile de sãraci, organizeazã mai apoi pelerinaje de iertare prin locuri sfinte.

Cândva se luau peste picior exagerãrile, dar de ceva vreme a început sã se extindã mișto-ul și la ceilalți (când nu se jignește explicit).

De câte ori vin la București, una dintre destinațiile fixe în plimbãrile mele prin oraș este Biserica Zlãtari sau, cum zic eu, merg la Sfântul Ciprian. Așa simt și asta fac. Întotdeauna relația a fost una personalã. Am mers la Salerno la Sfântul Matei, am intrat un pic la Sf. Pavel la Roma, am trecut într-o fugã pe la Ioan Paul al II-lea.

Credința e însoțire, e o relație directã și personalã, e un loc în plus la masã pentru Dumnezeu. E bine, e cãldurã, e nãdejde, e iubire. 

Credința deschide minți pentru cã te obligã la cãutarea binelui, la ocrotirea celorlalți și asta înseamnã studiu, cercetare, spirit critic, obiectivitate. Dacã ești credincios ești obligat sã gândești, sã te înalți în spirit și minte.  

Dacã ne-ar fi vrut proști, în actul creației Dumnezeu ne-ar fi pus o vazã cu flori în cap în loc de acest creier cu atâtea funcții încã nedeslușite pe deplin.

Când crezi cu adevãrat, nu faci teorii infinite ale conspirației, nu îți riști viața negând valoarea unor descoperiri și talentul unor studioși, nu expui în manierã adolescentinã viața celorlalți unor riscuri inutile și unor pericole necunoscute. 

Sã crezi cu adevãrat înseamnã sã îți faci datoria de cetãțean, de membru al comunitãții, sã înveți cât poți de mult de la cei cu adevãrat capabili în profesiile lor.

Sã crezi înseamnã, însã, și sã te rogi necontenit iar dacã simți nevoia, sã dai o fugã pânã la Iași la Sfânta Parascheva.

Sã fii cu adevãrat un om de valoare (precum îți place sã crezi), înseamnã sã nu faci un mișto infinit de ceea ce nu înțelegi și, mai ales, de ceea ce nu trãiești.

Copyright: IOAN FLORIN CNEJEVICI

Sãrbãtoare binecuvântatã, tuturor!

Iubirea ca antidot...

 

Iubirea e opusul a tot ce e rãu, urât, violent, aducãtor de moarte.

Iubirea e Viațã.

Poate de aceea vorbim atât despre iubire, o punem în muzicã, în poezie, în filme romantice și romanțioase.

Iubirea e antidotul natural la Rãu.

Într-o lume tumultoasã care își pierde busola, unde ignoranța, extremismul și violența își asumã conducerea destinelor noastre, iubirea ne poate salva.

Pare o idee infantilã, ruptã din manualele de dezvoltare personalã, dar nu e așa. Sau, nu chiar așa.

Zilele acestea, când la rãul absolut din Ucraina, s-a adaugat alt rãu, am simțit cãderea. Cãderea aceea în gol pe care o ai doar în vise, când totul în jur se nãruie și te prãbușești fãrã sã poți striga "ajutor".

Nu reușesc sã vãd imaginile cu corpul acelei fete duse în camion și batjocorite, fãrã sã îi simt ultimele clipe de suferințã, fãrã sã mã gândesc la durerea veșnicã a mamei sale. Nu pot sã îmi șterg din minte imaginea surâzãtoare a bãtrânei de 84 de ani, supraviețuitoare a Holocaustului, luatã acum ostaticã și dusã cine știe unde. 

Nu pot sã nu aud strigãtele celor din Gaza, a acelor palestinieni care, fãrã legãturã cu Hamas, au încercat sã supraviețuiascã ca într-un acvariu în acea fâșie de pãmânt, trãindu-și normal viața. Iar acum vor plãti pentru capetele înfierbântate ale altora.

Cum sã nu te revolți și sã încerci sã cauți altceva? Cum sã nu te refugiezi în ideea de Iubire? În tot ce înseamnã viațã, îmbrãțișare, cuvinte frumoase, sãruturi și zâmbete. 

Te simti în culpã sã o faci, nu e momentul potrivit, dar ce altceva ne poate salva?

Ce altceva?

Sã fim atenți

 

"Cum ți-a fost ziua?"

"Ai dormit bine?"

"Ai mâncat?"

"Am citit ceva astãzi și m-am gândit la tine."

"Sper cã ești bine."

"Mi-e dor de tine"

"Fii atent."

"Pot sã te sun?"

"Am vrut doar sã îți aud vocea."

"Vrei sã ne vedem?"

"Totul va fi bine."

"Ești întotdeauna în gândurile mele."

Ascultați cu atenție ce vi se spune. Citiți mesajele (și) cu inima. 

Oamenii vorbesc cu sufletul mai des decât credem noi.

Nu trebuie sã fie "te iubesc" pentru a spune asta. E valabil în cuplu și în prietenie. În fond, prietenia adevãratã este o formã de iubire, nu?

Deci, haideți sã spunem lucrurilor pe nume fãrã a le da neapãrat un nume.

Sã ne uitãm la autenticitatea trãrilor, a sentimentelor, sã simțim adevãrata empatie a celuilalt, empatie care de multe ori este dragoste.

Sã fim atenți. Atenți la cei din jur, la oamenii care ne-a fost dat sã îi avem aproape, la cei care ne însoțesc cu gândul, la cei care ne apar de niciunde în drumul nostru. 

Nimic nu e întâmplãtor, distanțele între suflete nu existã.

Sã fim atenți. 

Și recunoscãtori.

Există prietenii care rezistă absenţei şi timpului.

(Madame de Sévigné, Scrisori)

Și, pentru cã am vorbit de autenticitate, trãire, sentiment, iubire, vã propun o emisiune de searã.

O emisiune despre tot ce reprezintã frumosul în rost și rânduialã. 

Așezați-vã comod și savurați dialogul cu un profesionist sincer și cu bun-simț, un maramureșean autentic și autentic cetãțean al lumii.

Sunt momente în emisiunea aceasta care dãruiesc inimii o bãtaie în plus. (click aici)

 

Favorita regelui ... doar atât

 

Am vãzut în sfârșit filmul Jeanne du Barry. Îi vãzusem trailer-ul, prezentarea de la Cannes, ascultasem interviurile cu protagoniștii, Johnny Depp și Maïwenn (ea fiind și regizoarea filmului).

Era practic revenirea oficialã a lui Johnny Depp în lumea bunã a filmului dupã o perioadã de intense probleme personale, puternic mediatizate spre deliciul amatorilor de bârfe și scandaluri. 

Așa cã mi-am fãcut timp și m-am așezat comod în fotoliul de spectator.

Și...m-am strãduit sã îmi placã.

Probabil este și o chestiune de gust personal sau ține de momentul în care unul decide sã vadã o peliculã cinematograficã. E același lucru cu a alege când sã citești o anumitã carte, sã vezi știrile cu tot felul de nenorociri sau sã te întâlnești cu o persoanã înclinatã spre depresie. 

Poate la mine nu era momentul potrivit sau nu era cazul, dar... l-am vãzut.

Cum l-am perceput?

Un ritm lent pânã la epuizarea ultimului bastion de rãbdare, o actrițã fãrã șarm pe care cu toate bunele mele intenții nu am reușit sã o vãd decât așa: fãrã sare și piper.

Probabil cã nu reușesc sã îmi scot din cap imaginea dulce a curtezanei  venețiene Veronica Castro, o figurã interesantã a secolului al XVI-lea devenitã, din eroinã a propriului oraș, țintã directã a Inchiziției. O poveste adevãratã, bazatã pe cartea The Honest Courtesan (autor Margaret Rosenthal) și transpusã cu rafinament în producția americanã din 1998 Dangerous Beauty (A Destiny of Her Own, în anumite țãri).

Catherine Jane McCormack dã profunzime personajului sãu care își declamã iubirea în versuri, cãci Veronica Castro a fost și poetã. 

Rufus Sewell creeazã un personaj real, viu, plin de pasiune în Marco, iubirea vieții ei, cel care o va apãra în orice ocazie și o va salva de judecatã nedreaptã a Inchiziției, rãmânându-i alãturi pânã la sfârșitul vieții.  

O poveste frumoasã, spusã cu multã delicatețe.

Din filmul francez am rãmas cu douã impresii simple și, poate, simpliste.

Prima, recunosc superficialã, e ca au avut dreptate francezii sã renunțe la regalitate.

A doua, neoriginalã poate, e ca Johnny Depp este capabil sã joace orice. Privirea aceea veșnic miratã capãtã profunzimea unei iubiri mãcinate de protocol, reguli și tristeți.

Cam atãt.

Nu știu alții ce pãrere au, dar eu asta am vãzut și așa am simțit.

Mai bine zis, cu asta am rãmas.

Sau ... doar cu atât.