Gri

 

Iată-mă! 

Întoarsă din vacanță (de ceva timp!) am simțit nevoia să îmi trag sufletul. Ca după o alergare. Nu m-au mai împins gândurile la scris, nu am mai avut inspirație, nu m-a "iluminat" o experiență inedită ori vreo tăcere asurzitoare. 

Tot ce am simțit nu am putut exprima așa cum aș fi vrut. Tot ce am simțit a fost îngrijorare. Și nu e deloc trecătoare. E persistentă și insistentă.

Încotro ne îndreptăm?  În ce râpă a istoriei vom  aluneca încetul cu încetul, conștienți fiind? Sau poate nu. 

Prin ce vom ajunge să trecem noi la bătrânețe și copiii noștri în deplina lor maturitate?

Când viitorul începe să capete nuanțe tot mai închise, ce sens are să mai scrii despre flori, filme, fete sau băieți, melodii sau cântăreți? Pe cine mai interesează un răsărit de soare când planeta asta se duce spre apus? Să o faci așa numai de dragul artei?

Într-o lume în care suntem bombardați cu informații în timp real, am dezvoltat un tip de anticorpi care ne izolează unii de ceilalți. Am descoperit că totul a devenit spectacol, viața în sine dar și principiile, valorile și sentimentele noastre, luate deseori în bătaie de joc, de cele mai multe ori aruncate direct în piața publică. 

Se dăruiește din ce în ce mai puțin și se vinde din ce în ce mai mult. 

Nu mai există discuții civilizate în contradictoriu, ci doar polemică, de cele mai multe ori agresivă, goală, lipsită de conținut. Prin urmare, inutilă.

Oameni fără scrupule câștigă o pâine destul de albă otrăvind minți și vieți, iar noi ceilalți, care ne pretindem deștepți, le cădem în plasă și le facem jocul corupt.

Dăm vina pe Inteligența Artificială pentru cam tot, când de fapt este prostia naturală care a ajuns să conducă lumea, să îi corupă și mințile tinere, distrugând până la urmă viitorul tuturor.

Totul este prezentat, descris ori cerut doar în alb și negru. 

A dispărut gri-ul.

Gri-ul este o culoare care în tinerețe nu îmi plăcea. De vină, anii GRI ai comunismului. Gri-ul cețos al orașului suprapus pe gri-ul murdar al clădirilor și pe gri-ul pătat al hainelor noastre. Nu ne coloram decât rar. 

Negrul la vreo cină cu ștaif, turcoaz la absolvire, albul la nuntă. În rest, gri-ul cotidian.

Existau și îndrăzneți în roșu, albastru, verde ori galben, dar erau prea puțini în masa de gri care îi și înghițea.

Anii au trecut, viața ne-a deschis drumuri spre curcubeu și așa am început să apreciez gri-ul, să îi percep nuanțele, să îi contemplu eleganța și să îi înțeleg neutralitatea într-o discuție.

Gri-ul a devenit un simbol al dialogului. 

Al dialogului care, în realitate, nu mai există. Suntem grupați în tabere de alb și negru, nu ne mai ascultăm unii pe alții, știm tot, am înțeles tot, putem ține prelegeri despre absolut orice, nu ne schimbăm opiniile nici puși în fața evidenței. 

De ce? 

Pentru că ar fi un semn de slăbiciune. 

Ori noi, deși relativi, propovăduim absolutul.

În alb și negru.

Unde a dispărut gri-ul?

Vă doresc o toamnă plină de culoare!

Critica...

Citesc multe opinii pe Facebook, unele inteligente, altele mai puțin, cele mai multe critice.

Reflectă virtual ceea ce se întâmplă în viața reală. Dacă punem o întrebare suntem criticați, dacă nu o punem, la fel. Rezultatul este că încercăm să preîntâmpinăm critica, atacând. O luăm înainte ca să fim primii și să nu încasăm vreo observație. Iar dacă cineva, chiar bine intenționat ne face observația sau ne corectează, o luăm direct drept jignire.

În epoca comunicării, noi învățăm că orice afirmație dă un drept la replică cuiva, că dialogul este în realitate o polemică în toată regula.

Există puțină empatie, nu mai știm deloc ce înseamnă "ce ție nu-ți place, altuia nu-i face".

Și vă vine să credeți sau nu, există încă persoane care pun la inimă ceea ce li se spune pe nedrept, de pe piedestalurile înalte pe care s-au suit, singuri și nepuși acolo de nimeni, atotștiutorii vremurilor noastre.

Dacă faceți parte din această categorie, a oamenilor sensibili, umiliți de gesturi lipsite de respect și opinii fără nicio bază, nu încercați să vă retrageți în carapacea voastră, să evitați criticile devenind vulnerabili în viață și în profesie. 

Cândva, mai precis în aprilie 1910, într-un discurs ținut la Sorbona, Theodore Roosvelt spunea:

"Nu este criticul cel care contează, nu cel care arată cu degetul la cum s-a împiedicat omul puternic, ori cum ar putea cel care face un lucru să-l facă mai bine.

Meritul este al celui care se află în arenă; al celui care are fața murdară de praf, sudoare și sânge; al celui care se străduiește neobosit; al celui care greșește și ratează în mod repetat; al celui care cunoaște entuziasmul și devoțiunea și care se dăruiește unei cauze ce merită efortul; al celui care, în cel mai bun caz, cunoaște triumful unei mari realizări și, în cel mai rău caz, eșuează după ce a îndrăznit ceva extraordinar; al omului care știe că locul său nu este alături de acele suflete slabe și reci care nu vor cunoaște niciodată nici victoria și nici înfrângerea…”.

Ce trebuie să învățăm din asta?

Simplu.

Nu vorbim niciodată despre a învinge sau a pierde, ci despre a te prezenta și a te face văzut. Când intri în arenă, știi că vei fi lovit. Este una dintre consecințe. Asta în ceea ne privește pe noi.

In ceea ce-i privește pe ceilalți, pe contestatarii de orice fel:

Dacă nu ești și tu în arenă, dacă nu participi la luptă, nu mă interesează părerea ta.

Un început bun!