Se afișează postările cu eticheta dragoste. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta dragoste. Afișați toate postările

vineri, 26 ianuarie 2024

Jos pãlãria

Genul de film western nu a fost niciodatã preferatul meu. Nu mi-a plãcut niciodatã violența, brutalitatea cu care îți faci dreptate și care justificã aproape orice. Poveștile de dragoste și când se terminau bine tot un gust amar îți lãsau. Iar romantismul meu, lustruit cu Jane Austen și setea de dragoste absolutã a surorilor  Brontë, se dezintegra sub bãtãile sângeroase ale cowboy-lor forjați de viața texanã. 

Mi-a plãcut John Wayne, dar filmele lui țineau cont de sensibilitatea spectatorilor și de o anumitã cenzurã, rezultatul fiind un western mai diluat. Sau, cel puțin, așa mi se pare acum. Sã zicem, un western clasic.

Apoi, în anii 90, a venit acel "American Epic Western", Dansând cu lupii. Kevin Costner s-a impus și mulți au vãzut în el noul erou american al "filmelor cu împușcãturi". De atunci însã, el nu a mai avut un asemenea rol și, într-un recent interviu, justifica aceastã lipsã prin faptul cã western-ul este un gen care, contrar opiniilor noastre amatoriale, are nevoie nu doar de un bun subiect ci și de un scenariu echilibrat, replici veridice, o poveste spusã de cineva care acea viațã o cunoaște foarte bine, în toate nuanțele ei de gri.

Și a apãrut realizatorul și actorul american Taylor Sheridan cu al sãu Yellowstone. Succes de public și de criticã, cinci sezoane. Acum, primele douã pe Netflix.

Mi-am luat inima în dinți într-o searã în care voiam neapãrat sã vãd un film. L-am vãzut. Pe nerãsuflate.

Serialul spune povestea familiei Dutton, condusă de John Dutton, care controlează cea mai mare fermă din Statele Unite, proprietate sub atacul constant al celor cu care se învecinează: dezvoltatori de terenuri, o rezervație indiană și primul parc național al Americii.

Este un studiu intens al unei lumi violente, în care acapararea terenurilor produce miliarde de dolari dezvoltatorilor, în care controlul politic este absolut necesar, nu doar în atac ci și în apãrare.

Kevin Costner a fost premiat cu un Glob de Aur pentru ”cel mai bun actor într-un rol de televiziune”. 

Îmi place povestea acestui neo-western, îmi place ritmul, îmi place scenariul, ador coloana sonorã. 

Actorii excepționali dau forțã propriilor personaje, nuanțându-le slãbiciunile. Figurile interpretate sunt atât de autentice, încât reușesc să depășească universul ficțional.

În sfârșit și, mai ales, pentru una ca mine care continuã sã poarte în geantã o carte de Jane Austen, a apãrut un alt tip de poveste, spusã altfel, dar care dã emoții. Altele, sau altfel, dar ele existã, transmit ceva, învațã ceva.

Aș zice, în tradiția costumelor folosite, "jos pãlãria".

Și, pentru cã a venit vorba despre pãlãrie, tot în aceastã perioadã am descoperit un articol interesant despre marca italianã de pãlãrii devenitã o adevãratã legendã în lume dupã cucerirea cinematografiei de la Hollywood: Borsalino.
Peste 160 de ani de Made in Italy.

Articolul este în italianã, se poate traduce și cu google. E foarte interesant.

Încã o datã, jos pãlãria!

 


https://www.vogue.it/moda/article/cappelli-borsalino-storia-marchio-italiano





  

marți, 28 februarie 2023

Ieri și azi

Un bãiat iubea o fatã...

În luna februarie s-a vorbit mult despre iubire datoritã enigmaticului Sfânt Valentin si a neaoșului Dragobete. Se va mai vorbi și de Mãrțișor, de 8 Martie și, în general, odatã cu sosirea primãverii; primãvara cea zâmbãreațã, anotimp al soarelui care își face curaj, al salcâmilor care înnebunesc și a inimii care prinde glas amețitã de parfumul naturii.

Primãvara are o putere unicã de a ne scutura din nepãsare, de a ne face sã dorim mai mult, sã visãm, sã sperãm, sã cãpãtãm încredere. Primãvara ne îndeamnã sã iubim. La orice vârstã, oriunde, în orice moment. 

Totul e iubire sau se transformã în iubire. Când surprindem un surâs, când primim o îmbrãțișare, când oferim o mângâiere. 

O șoaptã la ureche, un oftat înnãbușit, un mesaj simplu în miez de zi, un bilețel ascuns în fundul unui buzunar. Totul e iubire.

Un bãiat iubea o fatã...

Refrenul generației noastre. 

Chintesența unei întregi povești de dragoste, sau doar un început simplu și curat, asemenea unei rugãciuni. 

Hold me, thrill me, kiss me by Natalia Juarez

Totul pãrea cândva atât de simplu. 

Era simplu. 

Era...

"Sunet. Ecou. Același  lucru și totuși altceva.” 

(Ionel Teodoreanu)

 

Astãzi simțim nevoia sã  complicãm lucrurile. 

Dacã am înlocuit cuvintele scrise pe un colț de hârtie cu mesajul tastat pe un celular, avem impresia cã și iubirea a intrat într-o altã sferã și atunci o teoretizãm cãt se poate de mult, o schematizãm matematic, o transformãm într-un rezultat de laborator dupã ce am disecat-o fãrã milã.

Birds On a Wire

În principiu suntem liberi sã facem ce vrem, sã ne închipuim cã suntem mai complecși și mai complicați decât generațiile precedente, cã știm mai mult și, prin urmare, este anacronic sã ne comportãm la fel ca cei de dinaintea noastrã. Chiar patetic.

Numai cã, la sfârșitul zilei, râdem sau plângem exact așa cum o fãceau și pãrinții noștri, bunicii, bunicii bunicilor și toți ceilalți ai noștri sau ai altora, de la începutul veacului și pânã acum. 

Toți trãim pasiunea și suferim în iubire la fel. Aici și pe alte meleaguri. 

Cu aceeași uimire, cu aceeași tresãrire a inimii, cu aceeași emoție a cuvintelor negãsite sau nerostite. Iubirea e un sentiment vechi de când lumea, cu suflete împreunate ca mâinile în rugãciune. 

Și astãzi, în loc sã ne aplecãm cu sfialã asupra ei, sã îi surprindem misterul, o analizãm, o explicãm pentru ca, în final, sã o banalizãm reducând-o la o curiozitate ce trebuie satisfãcutã. 

“Condiţia dragostei este să caute, nu să descopere, să vrea să ştie, fără să afle, să fie ritmul unei continue mişcări spre un orizont mereu văzut, dar mereu îndepărtat. Mai mult decât curiozitate: nostalgie.”

(Ionel Teodoreanu, Lorelei)

Se comparã deseori iubirea cu un foc. Un foc care trebuie întreținut. Cu mare grijã. Sã nu cumva sã se stingã, dar nici sã ne mistuie. 

Un foc. Sigur, e pasiune, e dorințã, e pierdere de sine. Dar e și pericol.

Ori...

“Dragostea e nostalgia de ceva necunoscut în care presimţi frumuseţe...”

(Ionel Teodoreanu, La Medeleni)

Când complicãm firescul, când facem din iubire o problemã de rezolvat, înseamnã cã am renunțat la miracol, am transformat minunea în obișnuințã, am luat-o pe o cale paralelã cu sufletul, am descoperit cu surle și trâmbițe un alt drum pe care sã ne pierdem. 

Când, de fapt, totul e atât de simplu.


"Tăceau unul lângă altul, mână în mână, lipiţi, orbi, fără de gând, fără trecut şi fără viitor, fericirea fiind splendoarea unui vid perfect ca şi al cerului."

(Ionel Teodoreanu, Lorelei)

----------------------

Și pentru cã e primãvarã...



Salcâmii 
              (de Arhip Cibotariu)

Au înnebunit salcâmii

De atâta primãvarã,

Umblã despuiați prin ceruri

                        Cu tot sufletu-n afarã.

Și l-au scos de dimineațã

Alb și încãrcat de rouã

Cu miresme tari de ceruri

Smulse dintr-o tainã nouã.

Au înnebunit salcâmii

Și cu boala lor odatã

S-a-ntâmplat ceva îmi pare

Și cu lumea asta toatã.

Pãsãrile aiurite

Își scot sufletul din ele

Pribegind de doruri multe

Cãlãtoare printre stele.

S-a-mbãtat pãdurea verde

Nu mai e așa de calmã,

Ține luna lunguiațã

Ca pe-o inimã în palmã.

Nu-mi vezi sufletul cum iese

In haotice cuvinte,

Au înnebunit salcâmii

Și tu vrei sã fiu cuminte?

vineri, 20 noiembrie 2020

Mit sau manipulare

 

Publicitatea emoțională este o formă de publicitate care urmărește să seducă publicul. Sugerează, nu caută argumente concrete. Face apel la emoții, nu dă informații suplimentare.

Utilizarea emoțiilor în reclame este susținută și de lucrări recente din domeniul neurologiei.

Cesar "Journey",2013, BBDO 
Crearea emoției are în principal două beneficii:

1. Oamenii răspund pozitiv declanșatorilor emoționali, se implică și receptionează rapid mesajul transmis;

2. Emoțiile pot fi transferate către marcă, iar emoțiile pozitive pot spori percepțiile și empatia față de produs.

În ultima perioadă se pare, conform unor specialiști din domeniu, că acest tip de publicitate nu reușește să își mai atingă scopul deși oamenii continuă să aibă sentimente, aspirații, dorințe.

Getty Images—iStockphoto

 Dar tot mai des și pe un  fond de stres social  destinatarii clipurilor publicitare se simt manipulați. În parte au dreptate. Dar, numai în parte. Undeva este și vina consumatorului care consideră o reclamă informativă plictisitoare și, în final, o ignoră. E altceva, în schimb, să vezi o poveste de Crăciun cu brazi strălucitori, case împodobite și străzi iluminate în roșu în timp ce Moșul savurează o băutură răcoritoare și își arcuiește mustățile satisfăcut. 

Cam asta ar fi realitatea reclamelor și a reacției noastre la ele.

Dar cum rămâne cu cinismul nostru cel de toate zilele, nu numai la publicitate ci la viață în general?

Am mai vorbit despre asta și nu o voi lua de la capăt. Știm că este la o modă o filosofie autodistrugătoare de a nu mai crede în nimeni și în nimic. Nu e vorba numai de teama de a fi păcăliți sau de scrupulozitatea cu care verificăm ingredientele într-un produs, instrucțiunile de utilizare pentru un aparat, capacitatea ori consumul energetic. 

E vorba de tot. De la artă la politică, de la iubire la ură. Nici nu mai contează despre ce vorbim, important este să demonstrăm că nu suntem ușor de manipulat, că suntem independenți de ocultele mondiale și că avem mereu dreptate. Și uite așa devenim un pic câte un pic ținta celor care ne POT manipula cu argumente false, întorcând teoriile personale împotriva propriilor emitenți. Un fel de bumerang.

Image from Pexels
 Rezultatul? Trăim într-un război permanent cu lumea și, ce e mai grav, cu noi înșine. Da, pentru că omul a fost "proiectat" pentru a fi fericit, pentru a relaționa cu ceilalți, pentru a-și descărca negativitatea prin fapte generatoare de bine, prin milă și compasiune. Practic, ne înfundăm singuri țevile de eșapament, sfârșind prin a ne sufoca mental și sufletește cu propriile emanații toxice.

De ce o facem? Ce avem de câștigat la sfârșitul unei astfel de vieți? Ce am realizat? Murind vom spune am avut dreptate... Asta-i tot? Asta e partea cea mai interesantă dintr-un destin?

Răutatea aruncată în lume și mascată deseori prin raționament și logică, îmi aduce aminte de o secvență din filmul "Cele două fețe ale dragostei" (titlu original: "The Mirror Has Two Faces")

Vi-l amintiți? Un film din 1996.

Rose si Gregory, amândoi profesori la Universitatea Columbia, se întâlnesc după ce sora lui Rose răspunde (în numele acesteia) unui anunț matrimonial dat de Gregory. Pățit în ale amorului, chipeșul dar plictisitorul profesor de matematică Gregory crede că sexul i-a ruinat viața și, în mod deliberat, încearcă să-și găseasca o parteneră de viață față de care să nu simtă nici cea mai mică atracție fizică. Greg crede că a găsit ceea ce căuta când o întâlnește pe Rose, o profesoară de literatură cam rotunjoară și neatrăgătoare, care nu poate concura cu sora și mama ei. Mai mult, datorită respectului și admiratiei reciproce, cei doi ajung să se căsătorească. Greg presupune în mod greșit că Rose a înțeles lipsa lui de interes față de o relație intimă, iar atunci când constată că aceasta dorește să-l seducă, relația lor este gata să se destrame... Restul vă las să îl (re)descoperiți singuri.

Ei bine, care e secvența la care mă refeream mai sus?

O prelegere despre iubirea romantică, susținută de Rose în fața unui amfiteatru arhiplin.

Scena durează circa cinci minute, este frumoasă, bine construită și o puteți viziona aici (în engleză)

Ideea de la care pleacă în expunerea ei este că literatura, psihologia chiar, demonstrează că dragostea adevărată are o dimensiune spirituală, în timp ce iubirea romantică este doar o minciună, o iluzie, un mit modern, o manipulare fără scrupule. Consumarea iubirii duce deseori la disperare, uneori chiar la moarte (a se vedea Lancelot și Guinevere, Tristan și Isolda).

Vorbind despre manipulare, continuă profesoara noastră, este exact ca atunci când mergem la cinema. Îi vedem pe protagoniști sărutându-se, muzica crește în intensitate și noi suntem cuceriți. Deci, dacă după întâlnire iubitul meu mă conduce acasă, mă sărută în pragul ușii și eu nu aud filarmonica în cap înseamnă că nu e alesul, că trebuie să îl las?

Se spune că atunci când ne îndrăgostim, auzim Puccini. Muzica lui exprimă probabil pasiunea după care tânjim, iubirea cu forța și sensibilitatea ei. Când ascultăm "Boema" sau "Turandot", când citim la "Răscruce de vânturi" ori vedem "Casablanca", câte un pic din acele iubiri se revarsă în noi, le trăim și le simțim proprii. 

Întrebarea pe care o pune Rose studenților este: "De ce oamenii mai vor să se îndrăgostească când știu că iubirea poate fi de scurtă durată și devastator de dureroasă?"
Răspunsurile studenților sunt diverse. Perpetuarea speciei, nevoia psihologică de o legătură profundă cu altcineva, precondiționări culturale.
Răspunsuri considerate de Rose foarte bune, dar un pic "prea intelectuale" pentru ea.
Cu ochi luminoși și surâs ștrengăresc, Rose dă răspunsul ei: "Cred că din cauză că atât cât durează (iubirea), te simți al naibii de bine."

Aplauze finale.

Să fim sinceri și noi.
A trăi cu intensitate fiecare moment, a accepta cu entuziasm ceea ce ni se oferă, a sărbători o veste bună, a trage puternic în piept aerul unei noi dimineți din viața noastră cea de toate zilele, a ne lăsa manipulați de bine și frumos înseamnă până la urmă a ne simți vii, a experimenta senzații mereu noi, a ne bucura de emoții și a ne încărca de amintiri.
Este valabil, după mine, nu numai pentru dragoste.
Este valabil pentru întreaga noastră viață.






vineri, 20 martie 2020

Blonda de la Drept

Vă mai aduceți aminte filmul? Reese Witherspoon si personajul ei spumos, Elle Woods. O blondă care iubește rozul si iese mereu în evidență prin hainele si accesoriile sale. O fată ambițioasă, cu mintea brici dar și cu o inimă de aur. Sociabilă, empatică, pozitivă. 
De ce vorbesc în 2020 cu o pandemie în curs despre un film din 2001 zglobiu și roz bombon?
Pentru că stăm acasă și căutăm pozitivitatea cu lumânarea. Și în căutarea noastră o bună prietenă m-a anunțat pe Facebook că și-a recolorat site-ul de IT-ist în roz. (puteți verifica aici și afla și lucruri interesante dacă vă prindeți urechile cu tehnologia informației... și nu numai).
Mie îmi place cum arată și îi stă bine site-ului culoarea asta de confetti, dar mirarea mea este că am început să iau în considerare rozul. Până acum, pentru mine, era culoarea de joacă a fetițelor și simbolul femeii Barbie. 
Cine se îmbrăca în roz, se încumeta să își aleagă vreun accesoriu astfel colorat, vai de mine... infantil, narcisist și așa mai departe.
Și acum îmi place.
De ce? Sã fie vârsta sau vreun feng shui?
De aici am mers mai departe și am dat de descrierea succintă a culorilor și a influentei lor în viață. Rozul este legat de romantism, dragoste, pace, receptivitate.
Iar dacă ești prea timid trebuie să îl eviți.
Și am mai aflat despre o carte interesantă privind efectul liniștitor al acestei culori.  
Autorul, Adam Alter, vorbește cu perspicacitate și umor despre natura umană. Miraculoasa capacitate tranchilizantă a rozului bombon a fost testată în închisori:  deținuții nou-veniți intră furioși și agitați în celula roz, iar peste cincisprezece minute ies de acolo mai calmi. După ce administratorii unor închisori mai mici, de provincie, au început să-i azvârle pe turbulenții aflați în stare de ebrietate în celule zugrăvite în roz, culoarea a fost neoficial botezată „Drunk Tank Pink” – „Roz de celulă pentru bețivani” sau, pe scurt, „roz tranchilizant”.
Și dacă îmi dau silința ajung și la alte informații legate de roz. Timp avem și internetul funcționează bine.
Dar mie ce amintiri îmi trezește culoarea asta? Funde și fundulițe nu, căci am purtat părul scurt până la facultate. Garofițele îmi plăceau cele roșii (ciclam), țipătoare în culoare și parfum.
Primul ruj a fost roșu corai că făcea contrast cu ochii.
Ah, știu...Cum de nu m-am gândit când e de ajuns să pronunț culoarea că îmi și vin în minte ...
bomboanele fondante!!!
La un moment dat se găseau doar astea prin cofetării și zahărul ăla concentrat mai ne ostoia dorul de ciocolată. Plus aromele și culorile. 
Dar când spuneai fondantă te gândeai la roz. Sau cel putin eu, pofticioasa!

Voi ce amintiri aveți?





duminică, 25 noiembrie 2018

Niciodatã nu e prea târziu...



Zilele trecute am urmărit un interviu al scriitoarei Ileana Vulpescu. Un intelectual de rasă. O femeie care a trecut prin multe dureri și care își duce bătrânețea cu suferință, dar și cu demnitate. Un om care nu mai are bani de cărți și a început să îi recitească pe clasici. Câți i-au mai rămas în biblioteca din care, încetul cu încetul, a vândut (sau donat) manuscrisele de valoare.
Ileana Vulpescu face o analiză sinceră, uneori de-a dreptul tandră, a pasiunii pentru literatură, a atașamentului său față de țară, a lumii în care trăim și pe care din ce în ce mai puțin o înțelegem.

Pentru vizionare, click aici: https://www.youtube.com/watch?v=cijLPMeTTXQ

Nici o clipă însă Ileana Vulpescu, deși pesimistă declarată, nu m-a deprimat. A analizat, a tras concluzii, a vorbit despre cultură, muncă, iubire. Da, despre iubire și, mai precis, despre dragoste la prima vedere. Crede cu tărie că există deși nu a simțit-o niciodată. A iubit cu dăruire, dar nu s-a aprins pe moment.

Romulus și Ileana Vulpescu
Să-mi pară rău? Să-mi pară rău că-n viața asta, făcută-n mare parte din rutină, mi-a fost dat să trăiesc ceva adevărat și-atât de frumos? Dacă mâine aș lua viața de la capăt și cineva m-ar pune să aleg, înfățișând-mi de la început și suferința cu care-aș plăti bucuria, eu tot te-aș alege!
(din Arta conversației)

M-am întrebat de ce asemenea personalități nu sunt intervievate mai des, pe posturi urmărite și de tineri, asa încât să ajungă direct la inima si mintea generațiilor de astăzi, a celor de la care se cere mult, cărora li se dă puțin și pe sărite.
Sunt modele de viață și cultură, oameni care trec prin multe suferințe, cad, se ridică și au puterea de a zâmbi. Iar când vorbesc nu o fac ca să îi judece pe ceilalți, să critice tot ce mișcă sau să atace opinii diferite de ale lor.
Eu nu pot să zic că m-a răsfățat critica literară, nici nu m-a ignorat total, dar nici nu m-a băgat în seamă cu niște lucruri care zic eu că ar fi meritat. Dar eu nu mă supăr, pentru că socotesc așa: o istorie a unei literaturi este ca o antologie, reprezintă gustul cuiva. Și dacă persoanei respective eu nu îi sunt pe gust, eu de ce să mă supăr?! Dacă un critic literar scrie foarte bine despre tine, nu te face nici mai talentat, nici mai deștept! Iar dacă nu scrie, nu înseamnă că devii mai prost.
(fragment din interviul publicat în Q Magazine, decembrie 2010)

Se spune că niciodată nu e prea târziu să ne îndrăgostim. Adevărat, cred.
Eu aș mai spune ceva: Niciodată nu e prea târziu să ne apucam de citit!

O doamnă drăguță m-a întrebat ce sens are să citești ficțiune (lat. fictio = născocire), adică o poveste inventată, produsă de imaginația scriitorului și care nu corespunde unei realități trăite de autor, de prieteni, de cineva din familia lui. Timp pierdut. 
Eu cred că literatura îți dă o altă cunoaștere, una sensibilă. Lumea nu este guvernată doar de interese de piață, de decizii comerciale. Este și o lume guvernată de emoții, de senzații, de pasiuni, de entuziasm sau renunțare.
sursa Book Riot
Iar romancierul este cel care observă și își pune întrebări. În ele ne putem regăsi cu poveștile noastre, cu nedumeririle noastre. 

Deci, haideți să ne cumpărăm o carte bună!

 Iar pentru atmosferă, să ascultăm o piesa vintagehttps://www.youtube.com/watch?v=0aLoezucIzk


Francoise Hardy



O săptămână frumoasă!

duminică, 21 octombrie 2018

Excepțional


Foarte des aud acest cuvânt: excepțional. O persoană excepțională, un loc excepțional, o mâncare excepțională.
Nu este singurul tic verbal al nostru, mai sunt și altele.
De exemplu, cuvântul prieten. Una două ți se zice despre orice cunoscut: "Este un prieten de-al meu". Toți sunt prieteni cu toți așa că nu mai știi cine este doar o cunoștință, o întâlnire trecătoare, un moment din viață.
Pe vremea mea, cum ar spune bunică-mea, când prezentai pe cineva drept prieten lăsai să se înțeleagă că este vorba despre un al doilea eu, despre cel (sau cea) cu care ai împărțit bune și rele și care te cunoaște uneori mai bine decât cineva din propria-ți familie.
Dar asta este. Astăzi am devenit toți prieteni, fanii cuiva, o mare familie în Facebook, Twitter sau Instagram.
Poate nu e rău, poate așa trebuie să funcționeze lumea modernă, să urmeze un anumit destin de socializare, să se îndrepte către un orizont despre care noi nu știm nimic, către o țintă pe care nu o intuim încă. Poate fi vorba despre un sfârșit de eră, de o cădere, de o civilizație dispărută.
Sau, de ce nu, poate însemna o separare a apelor, un început, o ascensiune.
Depinde de fiecare în parte și de toți ca întreg, de valorile și de dragostea noastră pentru frumos să transmitem ceva. Așa cum au făcut-o părinții și bunicii noștri, cei care erau simpli și direcți, care duceau cu ei prin viață cel mai de preț bagaj: bunul-simț. De aici pleca totul: înțelegerea, respectul, dragostea, compasiunea.

sursa: Radar de Media
Dacă vreți să vă delectați pe această temă, rupeți-vă un pic de lumea exterioară, faceți-vă un ceai sau o cafea și urmăriți-o pe Maia Morgenstern la Mic dejun cu un campion. (click aici)
Tatăl Maiei obișnuia să spună că evreii au 11 porunci. La cele zece care există în toate religiile ei au mai adăugat una: "Respectă legea locului unde trăiești, unde visezi, unde mănânci o pâine".

Ce frumos, nu? Sau excepțional?

P.S. muzical. Pentru că am vorbit de părinți, de bunici, de dragoste, vă propun la început de săptămână o frumoasă poveste pe muzică. 
(click aici: https://www.youtube.com/watch?v=2lIslrAYavE)

O săptămână frumoasă!

  

luni, 23 aprilie 2018

Matrioșka sau cunoașterea de sine

Mă gândeam zilele trecute, în pauza asta lungă de sărbători, cât este de fals că noi oamenii ne cunoaștem foarte bine.
De fapt, știm atât cât să ne etichetăm ca produsele de pe rafturile magazinului și, uneori, ajungem chiar la performanța de a ne surprinde singuri.
Noi suntem precum păpușile rusești Matrioșka (în realitate inspirate de o păpuşă japoneză ce îl reprezenta pe zeul Fukumura).
Una în alta, aceleași culori și modele, mărimi diferite. Precum fațetele personalității noastre.
Ceea ce știm despre noi este un portret pe care singuri ni l-am făcut, l-am pus pe perete și vrem să îi semănăm. Ne identificăm cu un defect sau cu o calitate, cu o trăire sau cu un impuls.
"Așa sunt eu, nehotărâtă", îmi spunea odată o prietenă care aștepta de la ceilalți soluții la probleme proprii și extrem de personale.
"Sunt unul care se enervează ușor", se justifica un coleg care, în primul an de facultate, se lua la harță cam cu toți profesorii. 
Exemplele ar putea continua. 
Ideea este că, astfel, devenim prizonierii unor prejudecăți de noi create! 
Care ar fi soluția concretă, așa cum îmi place mie?
Am găsit-o în opinia profesională și pragmatică a psihoterapeutului italian Raffaele Morelli.

sursa: ibs.it
În cartea sa, Scurt îndrumar de fericire, ne învață să schimbăm abordarea.  

În exemplul de mai sus și în aceleași condiții, prietena mea putea spune că traversează o fază de nehotărâre, în care ia decizii mai greu, iar colegul de facultate că trece printr-o perioadă tensionată, caracterizată de izbucniri nervoase (ceea ce s-a dovedit adevărat căci, după primul an de facultate, era cel mai răbdător student din câți am cunoscut!).
În felul acesta impulsionăm direct creierul care ne modelează constant și continuu. Imaginea despre noi este depășită și evităm să ne lăsăm absorbiți de o identitate ce nu ne aparține, o identitate care ne poate îmbolnăvi.
Și? Mai departe? Cine suntem noi cei adevărați? Cum ne recunoaștem?
Noi suntem cei reali atunci când nu ne dăm silința, nu ne forțăm cu nimic, când lucrurile ne vin natural, în ceea ce reușim să facem fără a fi învățat în prealabil, în acțiunile noastre spontane.
Doar atunci și, numai atunci, putem să ne simțim cu adevărat bine.  

Iar ca să încheiem mesajul motivațional de luni într-o notă de romantism, pe tărâmul iubirii noi cei adevărați avem șansa să putem întâlni dragostea meritată căci:
sursa: Famous People
"Suferința apare atunci când ne așteptăm ca ceilalți să ne iubească în felul dorit de noi".
(Paulo Coelho)

Un început de săptămână excelent!

luni, 26 martie 2018

Fericirea (2) : Negativ cu pozitiv

sursa: Biomasters


Nu, nu vorbim despre baterii.

Este luni, începem o nouă săptămână și avem nevoie de “întăriri”.

Continuăm cu lista fericirii de lunea trecută. Știu că ați început-o, mi-ați scris foarte mulți în mesaje private pe Facebook.
Așa cum sugerez de fiecare dată, scrieți aici. Acolo vorbim despre rețete și ne dăm sfaturi pe moment, aici e cafeneaua noastră.

sursa: GampMedia

Mai știu și că lista asta e făcută în principal din gânduri pozitive, din detalii luminoase.


Dar odată ce am epuizat de scris micile și marile bucurii, ce ne mai rămâne? Cu ce lungim lista noastră?
Ne sculăm dimineața și ne declarăm fericiți fiindcă a apărut soarele, păsărelele cântă și copiii aleargă voioși spre scoala? Oricât de idilică ar fi această imagine și oricât de bună ne-ar fi ieșit cafeaua, sunt zile când am epuizat elementele de adăugat pe listă. O aruncăm?
Nu, nu!
Săpăm (metaforic vorbind!) și căutăm bucuria în tristețe, aspectele pozitive din fiecare eveniment care ne-a supărat cumva, ne-a obstacolat sau ne-a dezamăgit. 
sursa: playbuzz



Partea plină a paharului...


Îmi urăsc munca, este o afirmație directă, negativă și care poate face viața insuportabilă. Lăsată acolo în creier poate distruge existența, înnegura fiecare zi. În locul ei ar trebui pusă: „Ce îmi place din profesia mea, din ceea ce fac acum?”.
Scenariul știți și voi cum se desfășoară. Creierul continuă cu impulsurile negative: „Îl urăsc pe șef. Este isteric și țipă tot timpul la mine”. Continuăm, în asta constă forța noastră: “ Serviciul e aproape de casă, nu pierd timpul prin mijloacele de transport” sau „Am cunoscut oameni interesanți” sau „Cafeaua de la birou e chiar bună” și așa mai departe.
Așa cum știm să ne apărăm atunci când suntem învinovățiți de ceva, tot așa trebuie acționat când negativitatea ne dă târcoale. Credeți-mă, nici nu știți ce buni avocați putem deveni...
Iar lista noastră se va lungi văzând cu ochii...Din negativ cu pozitiv

Ca în cântecul din 1981 al franțuzoaicei blonde și emancipate, Sylvie Vartan:
„L'amour c'est comme une cigarette/Ça brûle et ça monte à la tête...” (Dragostea este ca o țigară/ Arde și se suie la cap)

Ascultați-l pe https://www.youtube.com/watch?v=2FRtX8ijU7s 

Să începeți bine săptămâna!









Ashley Judd: Poezia supraviețuirii

  Am descoperit-o pe Ashley Judd rătăcind, aproape întâmplător, prin labirintul postărilor de pe Facebook.  La început, recunosc, privirea m...