Sfaturi de vacanță sau...

...9 lucruri pe care italienii nu le-ar face niciodată.

Se apropie vacanța și încep sfaturile. 

Unele bune, altele superficiale.

Fiecare om responsabil care călătorește își face planuri minuțioase și consultă tot felul de ghiduri. Depinde de destinație, de gusturi, de obiectivul călătoriei.

Așa că, în această ultimă postare, nu mă voi forța să inventez roata, ci voi încerca să vă fac să zâmbiți. 

Italia este una dintre destinațiile preferate în Europa iar gusturile românilor care călătoresc în peninsulă sunt din ce în ce mai rafinate. Sfaturi privind timpul de fierbere al pastelor sau tipurile de cafea italiană sunt deja desuete.

Americanii se țin însă tare și reiau povețele căci... nu se știe niciodată...

Așa că:

1). Nu comanda un cappuccino după ora 11 

Traditional, combinația clasică de mic dejun este între faimoasa cafea cu spumă de lapte și cornetto (un tip de croissant) ori un alt preparat dulce din aluat. (biscotto, sfogliatina...)

Dupa ora 11, la prânz ori după-amiaza doar turiștii mai fac pasul greșit.

E mare tragedie!

2). Nu pune brânză pe pastele care conțin pește sau fructe de mare.

E  înaltă trădare! 

3). Nu tăia pastele lungi cu cuțitul și furculița

Aici spaghetele se consumă mai mult decât oriunde altundeva în lume, iar ‘pasta etiquette’ este un lucru real. Modul corect de a mânca spaghete este să le rulezi în jurul furculiței, folosind farfuria ca ajutor (și nu lingura).

E oribil!

4). Nu comanda "Paste Alfredo"

În majoritatea restaurantelor italiene din străinătate, acest fel de mâncare este preparat cu paste, unt și parmezan iar, uneori, puiul la cuptor sau smântâna sunt prezentate în meniu ca ingrediente tipice. Problema este că nimeni în Italia nu cunoaște acest preparat.

Este un adevărat mister!

5). Nu purta pantaloni scurți, maiou sau șlapi când vizitezi o biserică

În locurile sacre din Italia, trebuie să fii îmbrăcat corespunzător și nu este posibil să intri îmbrăcat (sau dezbrăcat) ca la plajă.

Trebuie să ai o eșarfă sau un fular pentru a acoperi eventuale decolteuri. De asemenea, bărbații trebuie să intre cu capul descoperit, fără pălărie, șapcă sau alte accesorii din dotare.

Este indecent!

6). Nu crede că poți comunica peste tot în engleză.

Din păcate, în Italia engleza nu se vorbește foarte mult, așa că nu-ți face speranțe prea mari.

Nu vei avea probleme deosebite în orașele și în locurile turistice importante, dar în restul țării situația este diferită. Ia întotdeauna la tine un mic dicționar cu cuvinte/fraze esențiale în italiană, astfel încât să te poți descurca chiar și în cele mai îndepărtate sate.

Este o iluzie!

7). Nu te aștepta la punctualitate elvețiană.

Timpul în Italia este ... flexibil. Un tur ghidat programat pentru ora 11 va începe la ora 11:30, iar acest lucru este valabil și pentru programul de funcționare din multe alte locuri, inclusiv pentru transportul public.

Multe magazine se închid la prânz și cel puțin două zile pe săptămână. Verifică întotdeauna orarul.

E contra naturii!

8). Nu presupune că toți italienii sunt mafioți.

Italienii, în marea lor majoritate, nu au nicio problemă să vorbească despre asta, dar este destul de jignitor să presupunem că toți sunt înrudiți cu criminali și corupți. 

„Pizza, mafia și mandolina?”

Este un stereotip! 

9). Nu chema taxiul ca și cum ai fi în „Sex and the City”.

În Italia nu poți opri un taxi pe stradă așa cum suntem obișnuiți să vedem în filmele americane. 

Trebuie să suni sau să mergi în locurile special amenajate.

E inutil!

Acestea fiind zise (în engleză aici), vă doresc o vacanță splendidă oriunde veți călători, să vă bucurați de experiențe noi și interesante, să aveți parte de însoțitori entuziaști, cu inițiativă și umor.

Ne revedem mai spre toamnă, pe răcoare!

Pâine cu semințe

La bottiglia del selz,Bianca Gallotti 

 De 1 Mai am fost invitați de un cuplu de amici la un aperitiv la ei acasă. Un mod de a spune acasă. În realitate e vorba despre un spațiu de creație, un studio, ea fiind un artist grafic foarte talentat și cu un succes constant și crescând. O tipă modestă, profundă, caldă, curioasă, cu mii de preocupări și tot atâtea idei. 

Pe lângă noi (sau noi pe lângă ei), alte câteva cupluri, toate din lumea artistică, o lume colorată cu care el are doar tangență.

Autoportret , F. Hayez

Grupul care s-a format era mai eterogen decât mă așteptam, mai snob decât credeam. Artiștii creatori și atât (fără alte cariere și veleități) erau ca niște copii, curioși să intre în vorbă și să asimileze noi cunoștințe, noi impresii, noi trăiri, să împărtășească opinii și să se mire de experiența interlocutorului.

by Edward Hopper

Cei care aveau (și) o carieră de profesorat în belle arte ori filosofie mi-au lăsat un gust amar. După câteva pahare de vin, suficiente pentru a topi un pic distanțele, au început și ei să caute compania noilor oaspeți, dar nu dintr-o firească curiozitate, ci doar pentru a-i încadra în categorii pe nefericiții invitați. Prin urmare, dacă nu făceai parte din școala lor de gândire sau nu aderai la opinii exprimate ca axiome, nu erai interesant. Iar dacă dădeai vreo replică inteligent argumentată cu care, eventual, le dărâmai piramida de preconcepții (capitularea înseamnă pace, școlile internaționale sunt frecventate numai de "bobo", tot ce e bun calitativ în alimentație nu e italian...), îți spuneau ceva acolo de complezență și plecau la altă masă în căutarea unei monotonii intelectuale în care se simțeau, probabil, mai confortabil.

Claude Monet,Impression. Soleil Levant,1872"

Da, monotonie, eu așa consider o conversație în care toți gândesc la fel, se complimentează reciproc pentru aceleași idei repetitive ca într-un loop propagandistic, iar uneori, pentru culoare și condiment mai strecoară câte o răutate mică, dar de bonton.

Nu voi zăbovi aici în descrierea unor profi/artiști încuiați la minte, ci vă voi spune că, în afara prietenilor noștri pe care îi cunoaștem și îi iubim, am dialogat cu câțiva oameni interesanți care au făcut să merite ieșirea de seară într-un spațiu destul de izolat și improvizat al Romei: un arhitect pasionat de procesul de creație a unui produs specific modei și care, atenție!, nu mai ajunge în producție (un fel de ciorne ale scriitorului, o lume de multe ori mai fascinantă pe hărtia de aruncat decât pe cea tipărită), partenera sa de viață, o pictoriță ocupată cu explicarea rețetei unui tip de pâine cu semințe pe care o pregătise pentru noi și pe care, personal, am savurat-o cu o plăcere de nedescris. Eu sunt o mare iubitoare de pâine clasică (albă, neagră sau integrală), variantele sănătoase pentru digestie le-am simtit mereu prea grele. Ei bine, această pâine plină de semințe de tot felul a fost o mare descoperire. Simplă, ușoară, dar sățioasă. Când aflu rețeta, v-o scriu.

Am aflat și de acest "bobo" cu care profesoara de belle arte definea tot ce nu se suprapunea perfect peste schema ei mentală, demonstrând astfel exact superficialitatea  pe care o critica.

Bobo provine din franceză și indică un anumit mod de a fi burghez și, în același timp, boem, ribel. În Franța este cunoscut și sub numele de gauche caviar iar în Italia echivalentul este de radical chic. Recunosc că nu o cunoșteam, dar nici dacă aș fi știut-o nu m-aș fi grăbit să etichetez astfel elevii unei școli despre care cunosc câte ceva din auzite.

Am mai purtat discuții interesante cu două artiste finuțe, un pic cam pierdute în universul lor, dar cu un entuziasm palpabil și pentru lumea de afară.

Renato Guttuso, La Vucciria,1974

 Per ansamblu, seara a fost bună și, când am tras linie, mi-a venit în minte pâinea pictoriței. 

Semințele pot deveni înecăcioase dacă nu le dozezi corect și nu le combini cât mai bine.

Totul depinde de rețetă.

Și, de ce nu, și de cel care gustă.

                                        

Hepburn sau... Hepburn?

 Katharine Hepburn.

O actriță care până mai ieri deținea recordul Oscarurilor câștigate: 4 din 12 nominalizări (între anii 30-80). Plină de temperament, o femeie unică și un pic impopulară la vremea sa. O anti-vedetă căreia îi plăcea să dezorienteze cu răspunsuri fără sens jurnaliștii ori admiratorii prea interesați de viața ei privată.  

Considerată excentrică si din punct de vedere vestimentar, a fost una dintre primele actrițe care a preferat pantalonii, renunțând la clasicele rochii lungi.

Plină de energie și pasiune, l-a iubit timp de douăzeci și șase de ani pe Spencer Tracy, actor cu roluri memorabile, talentat, discret...căsătorit. Catolic, fără posibilitate (și dorință) de divorț.

O actriță inteligentă, înflăcărată, capabilă și umană pe ecran și în afara lui.

"Sunt femei și femei, apoi este Kate. Sunt actrițe și actrițe, apoi este Hepburn."

(Frank Capra, regizor)

Audrey Hepburn, ochi mari si adânci, surâs șăgalnic, rafinament aristocratic. Firavă, dar mereu dreaptă, această Hepburn, zodia Taurului ca și cealaltă, ne-a marcat toate visele de eleganță: Mic dejun la Tiffany, Sabrina, Cum sa furi un milion, My Fair Lady...

De unde până unde mi-a venit ideea asta cu comparația între ele? Nu, nu de la nume, ci de la Vacanțe romane, un film văzut și revăzut de mulți zilele acestea pe Netflix. Într-o epocă modernă, poate prea modernă, în vâltoarea unor schimbări care ne vor afecta pe toți, facem o pauză să îi vedem pe Audrey Hepburn și Gregory Peck într-un film clasic, tare bun, un film despre care vorbim (încă) cu patos. Și nu doar între noi la cafeneaua din colț ori în pauza de țigară la birou, ci pe rețelele sociale! 

Și uite așa, în mijlocul unei lumi care pare să o ia pe tăvălug în jos, unde au devenit parte din cotidian știrile în care oameni măcelăresc alți oameni în zile obișnuite ori de sărbătoare, asemenea unui test stupid de personalitate eu mă  întreb care dintre cele două Hepburn mi se potrivește? 

De ce chipul diafan cu ochi de caprioară a lui Audrey Hepburn continuă să ne fascineze în pelicule cinematografice vechi, în poze de epocă sau reproduceri moderne?

De ce bătăioasa Kate ne îndeamnă și astăzi să descoperim noi și noi cauze pentru care merită să luptăm?

E o evadare din cotidian, ați zice. Da, e adevărat. Ne refugiem în bine controlabil și în frumos aproape absolut.

Dar, mai e ceva. E mintea umană. 

E creierul nostru căruia îi e dor de imagini liniștitoare, de starea aceea de fericire primordială din Spărgătorul de nuci în care un brad de Crăciun cu zăpadă, luminițe și cadouri, cu familii zgomotoase, cu fete cu codițe și băieți un pic prea bătăioși, cu vise de călătorie ne deschid aripile imaginației, ne ajută să privim dincolo de orizont.

Lumea modernă pare că ne-a zdrobit aspirațiile, ne-a îngrădit fantezia, ne-a declarat speranțele infantile reducându-ne aria de visare. Basmele au fost schimbate pentru a nu stresa copiii, Moș Crăciun întors din gulagul cenzurii comuniste a devenit "persona non grata" în libertate. 

Ceea ce e frumos, ceea ce îți poate încălzi sufletul nu există, realitatea e alta. Am mai vorbit despre asta în alte postări, dar de-abia acum am realizat că tot ce facem nu este numai despre politically correct, progresism sau cum vrem să numim comportamente, curente ori ideologii. 

Reprezintă mai degrabă o altă formă de narcisism. Da, este despre noi. Din nou. Despre noi și egoismul nostru. 

Daca auziți justificările părinților care îi învață pe copii că Moș Crăciun nu există, sau că prințul pe cal alb nu vine să salveze pe nimeni, e vorba doar despre ei. Despre adulți. 
"Nu vreau să creadă copilul că îl mint."  

"E bine să știe adevărul de mic ca să nu îmi reproșeze mai târziu...." ș.a.m.d.

Câți adulți cunoașteți care merg la ședințe de psihoterapie ca să își revină din șocul suferit când au descoperit că Moș Crăciun era doar un personaj imaginar? 

Reușim cu adevărat să învingem superficialitatea selfie-urilor la kilogram și în orice context dacă schimbăm narațiunea și povestim cum Albă ca Zăpada era invidiată de regină nu pentru aspectul fizic, ci pentru frumusețea ei interioară?

"Dacă un copil, dintr-un motiv sau altul, nu își poate imagina viitorul cu optimism, dezvoltarea lui stagnează."

Basmele, legendele ne însoțesc creșterea, sunt parte a maturizării noastre psihice, a evoluției mentale și, uneori, spirituale. 

Să încerci să schimbi, să elimini, să scrii peste urma lăsată de guma de șters înseamnă a încerca să colorezi strident o amintire în alb și negru, să trasezi un contur viitorului.

Rămânem oameni. Visăm  în cheie umană. Și, mai ales, căutăm amintiri și continuăm să ne emoționăm răsfoind albume și citind povești nemuritoare.

Postăm cupluri care se iubesc de decenii și oftăm după bunicii noștri.

Și cât de cinici am părea, dăm sfoară-n țară când "rulează" Vacanțe romane pe Netflix.

Deci, Katharine or Audrey?

„Dragostea nu are nimic de-a face cu ceea ce te aștepți să obții - doar cu ceea ce te aștepți să dăruiești - totul.”

"Eu cred în roz.

Eu cred în sărutat, sărut foarte mult.

Eu cred că râsul este cel mai bun mod de a arde calorii.

Eu cred în a fi puternic atunci când totul pare să meargă prost.

Eu cred că fetele fericite sunt cele mai frumoase,

Eu cred că mâine va fi o altă zi,

Și eu cred în miracole.”

∞💚∞

In Go(o)d Hands

 

Este titlul unui film turcesc de pe Netflix și se traduce "Pe mâini bune". 

Subiectul: o mamă singură, diagnosticată cu o boală terminală, întâlnește un burlac atrãgãtor în timp ce încearcă să se ocupe de viitorul fiului (cam încăpățânat) în vârstă de șase ani. O poveste dulce amarã cu doi actori șarmanți și o scenografie mediteraneanã.

Nu îmi propusesem sã vãd pe Netflix tocmai un film turcesc, sunt cam sãtulã de ele, sunt prea lacrimogene, lungite cât se poate și, uneori, infantile. Numai cã, ori de câte ori cãutam ceva fãrã rãzboi, violențã ori ciudãțenii psihologice, dãdeam peste acest film al cãrui titlu îl citeam incorect. De fiecare datã! Dupã o logicã numai de mine știutã, citeam In God Hands (În mâinile lui Dumnezeu) și mã întrebam cum de au ajuns turcii sã punã un astfel de titlu.

Apoi, îl reciteam și îmi dãdeam seama cã am greșit.

Și tot așa, iar o luam de la capãt ca atunci când o iei pe arãturã și o ții drept, deși mintea îți mai funcționeazã încã și recunoști greșeala. 

Vi s-a întamplat și vouã? Faci aceiași pași sau citești una și înțelegi alta.

Și asta m-a dus cu gândul la tot felul de teorii pe care le susțin oameni pe care îi cunosc, îi apreciez și știu cu siguranțã cã au un fond bun. Nu vorbesc de conspiraționiști experți în toate care din ultima bancã de școalã s-au vãzut promovați în primele rînduri ale societãții. Sau, mãcar, în toate feed-urile platformelor sociale. Ma refer la oamenii pe care îi știu de-o viațã, au trãt ce am trãit și eu, au cãlãtorit, au vãzut ce se poate face cu multã muncã, seriozitate și integritate moralã. 

Ei bine, oamenii aceștia vãd alte soluții decât vedem noi la problemele societãții și ale lumii noastre în general. Un gest politic îl interpreteazã diferit, un acord internațional nu îi entuziasmeazã, alianțele politice sunt vãzute parcã în oglindã, invers de cum le vedem noi ceilalți. Cum se poate așa ceva? 

Critica este primul pas (și cel mai ușor) pe care îl facem atunci când suntem dezamãgiți de cineva drag, sau când judecata sa ne surprinde peste mãsurã. Dar...

Eu cred cã ceea ce ne unește este frica. Da, teama aceea profund ascunsã și disimulatã cumva în raport cu ceilalți. Unii o transformã într-un curaj nebun fãrã a se gândi la urmãri, alții dau o greutate mai mare consecințelor posibil nefaste pentru ei și familiile lor. Egoism sau spirit de supraviețuire?

Și uite așa ajungem sã definim tot ce nu înțelegem în complexitatea sa cu ajutorul unor noțiuni despre care am citit câte ceva, dar nu îndeajuns spre a ne forma o opinie proprie și solidã. 

Cu alte cuvinte și, mai direct, dupã cum spunea Jane Fonda într-un discurs recent: Oameni buni, woke înseamnã pur și simplu cã îți pasã de ceilalți. 

Empatie.

Foto - Tommy Ingberg

Nu totul este în alb si negru, mai existã și nuanțe de gri și suntem cu adevãrat umani nu doar dacã le sesizãm ci, mai ales, dacã le acceptãm ca atare. 

Sigur cã exagerãrile trebuie limitate, cã pot distruge vieți și corupe minți și se pot transforma în veritabile inchiziții ideologice. 

Dar...nu se aruncã apa murdarã din covatã cu tot cu copil, nu se exaltã îngustimea minții, nu se premiazã lipsa empatiei și nu se pune egal între sãrãcie (mentalã, economicã...) și tradiție.

Așa cum într-un oraș nu poti trãi singur, tot astfel la nivel de națiune depinzi de alții.  

Lumea asta, așa imperfectã cum o știm poate dispãrea dintr-un moment în altul și peste albul imaculat din viața noastrã imaginarã poate veni griul real, dacã nu chiar un negru absolut.

Ca atare, cine crede are șansa de a ridica ochii spre Cer știind cã este iubit și cã Cineva acolo Sus nu ne vrea perfecți. Ne vrea buni, umani dar nu cere absolutul de la noi. Trebuie sã fim conștienți de limitele noastre (nu numai de-ale altora) și sã fim conștienți cã un zid izoleazã în timp ce printre crãpãturi se poate strecura lumina.

Sã fim imperfecți ca sã avem mereu șansa de a învãța ceva.

Și sã citim aiurea titlurile filmelor. Sau, poate, nu aiurea, ci doar greșit.

Apropo, pe Netflix este și continuarea.

Totul cu mãsurã (I)

O.Peruzzi, Aeropittura,1934

Zilele trecute am vizitat o expoziție temporarã organizatã în cadrul Galeriei naționale de artã modernã și contemporanã din cadrul Vilei Borghese (Roma).

Era o sâmbãtã întunecatã de o ploaie torențialã care, ce-i drept, liniștea un pic gãlãgioasa capitalã italianã, oricum ocazia idealã de a te refugia printre tablouri și a bea un caffè macchiato în miezul zilei într-o cafenea plinã de vizitatori transformați pe moment în experți și critici de artã.

E.Prampolini,
Marinaio nello spazio,1934

Intitulatã "Timpul futurismului", expoziția sprijinitã de Ministerul italian al Culturii a fost inauguratã în luna decembrie a anului trecut cu ocazia împlinirii a optzeci de ani de la moartea fondatorului acestei îndrãznețe mișcãri artistice și sociale, scriitorul Filippo Tommaso Marinetti. 

Eu am vizitat-o de-abia acum, dar mai bine mai tãrziu decât niciodatã ținând cont cã se va termina la sfârșitul lunii în curs.

G.Sansoni, Sensazione di volo,
2 tempo,1929

Spre deosebire de expozițiile precedente pe aceeași temã, organizatorii au pus accentul pe relația dintre artă și știință/tehnologie, ilustrând acea „reînnoire completă a sensibilității umane care a avut loc ca urmare a marilor descoperiri științifice” și care a stat la baza nașterii futurismului. O reflecție de actualitate, în special în zilele noastre când un adevãrat tsunami tehnologic, inteligența artificialã, lovește omenirea, împlinind profeția futuriștilor: mecanizarea omului și umanizarea mașinii. O expoziție incluzivă, educațională și multidisciplinară, adresatã unui publicul foarte larg, cuprinzând cu precãdere noile generații. Concepte de viteză, spațiu, distanță și sensibilitate perceptivă, evidente în capodoperele futurismului, contextualizate într-o societate revoluționatã de inovații științifice și tehnologice.

350 de lucrări, picturi, sculpturi, proiecte, desene, obiecte de mobilier, filme, precum și aproximativ o sută de cărți și afișe, cu un accent fără precedent pe matricea literară a mișcării marinettiene, împreună cu un hidroavion, mașini, motociclete și instrumente științifice de epocă. Pentru a descrie cel mai bine atmosfera futuristă, expoziția a fost îmbogățită de două instalații-site (unul interactiv) și animată de evenimente tematice și aprofundate.

T.Crali,
Vite orizzontale,1938

Au participat cu exponate multe muzee ​​italiene și străine, inclusiv MoMA, Metropolitan Museum din New York, Philadelphia Museum of Art, Estorick Collection din Londra și Kunstmuseum Den Haag din Haga. Catalogul acestei expoziții va fi publicat de Treccani și va conține, pe lângă saluturile instituționale, texte de Gabriele Simongini, Francesca Barbi Marinetti, Günter Berghaus, Elena Gigli, Claudio Giorgione, Giovanni Lista, Ada Masoero, Ida Mitrano, Riccardo Notte, Francesco Perfetti și Marcello Veneziani.

Ce am învãțat?

Futurismul reprezintã unica mișcare artisticã de avangardã de la începutului secolului XX care se concentreazã în Italia și nu la Paris. Din 1909 pânã în 1916 futuriștii creeazã o artã care vrea sã depãșeascã barierele tradiției și sã îmbrãțișeze tot ce e nou, tehnologic avansat, tineresc și, uneori, violent. Este o artã care se leagã de electricitate, cum am "prins" din mers definiția datã de ghidul unui grup bine organizat și compact în deplasãrile sale prin sãlile muzeului. Chiar așa e dacã ne gândim la Guglielmo Marconi, laureat al Premiului Nobel pentru fizică (în 1909, împreună cu Karl Ferdinand Braun) pentru contribuția sa în dezvoltarea telegrafiei fără fir.

Futuriștii erau  naționaliști convinși și foarte activi, exaltau tot ce era original, repudiau arta de dinaintea lor și glorificau știința. Una dintre temele fundamentale era refuzul absolut al trecutului, respingerea tradiției artistice italiene si autocelebrarea ca revoluționari, purtãtori ai unui mod de a privi și a trãi nou și modern. 

Ce însemna cu adevãrat ceea ce se întâmpla, neliniștea vãditã în aceastã cãutare a propriei identitãți artistice?

Însemna cã Italia traversa o veritabilã crizã culturalã, mulți intelectuali dorind sã se rupã de trecut, sã își afirme originalitatea cu orice preț. 

Naivitatea lor îi va determina sã depãșeascã anumite limite, sã treacã dincolo de frontiera fireascã între realitate și interpretarea ei, elogiind rãzboiul ca formã de schimbare și venerând mitraliera ca obiect modern. 

U.Boccioni, Stati d'animo, gli addii

Vor scrie manifest dupã manifest conținând adevãrate directive de abordare a temelor artistice, de gândire și punere în practicã a ideilor, îndemnând scriitorii, pictorii, sculptorii sã gãseascã noi modalitãți de a reprezenta dinamismul și mișcarea în operele lor.

Ce a urmat?

Futuriștii vor vedea pe pielea lor ce înseamnã rãzboiul elogiat, unii își vor pierde viața, alții vor rãmâne cu sechele fizice și psihice profunde. 

Ideile și formele artei promovate de ei vor fi însușite de fascism, exacerbate, dinamismul se va transforma în agresivitate extremã, ritmul colorat se va pierde în griul cubic și static al propagandei lui Mussolini.

Ce am înțeles?

G.Balla, Le frecce della vita, 1920

Cã frumusețea existã în multe forme, stiluri și nuanțe, cã noul nu înseamnã anulare, cã ceea ce e modern nu trebuie neapãrat opus tradiției, cã prea mult dinamism duce la agresivitate, cã arta ideologizatã transformã libertatea creației într-o închisoare a visurilor. 

Expoziția m-a dus ușor prin multe stãri și gânduri, m-a purtat de la curiozitate la descoperire, mai apoi la entuziasm și, în final, la sufocare.

Și, cum nu îmi place niciodatã sã închei negativ o experiențã interesantã, m-am întors pe urmele propriilor pași și l-am cãutat prin sãlile de expunere pe Giacomo Balla.

Am privit și am respirat, odihnind ochii și inima.

Am dat rãgaz minții sã poatã cuprinde profunzimea unei priviri, sã admire poziții, gesturi și culori.

Nu am avut nevoie sã vorbesc, sã împãrtãșesc opinii, sã ascult explicații. 

Am privit în tãcere și am înțeles. 

Vechi și nou împreunã, parte din noi, tradiție și aspirație.

Cu moderație...

Rafinamentul riguros al  unui stil artistic desãvârșit sub îndrumarea marilor maeștri pus în slujba noului fãrã exagerãri și entuziasm infantil.  

Totul cu mãsurã și pe mãsura sufletului nostru neschimbat în secole.