Puterea cuvintelor...

Am auzit în Liturghie o rugãciune care mi-a plãcut tare mult. Este pentru pace, dintre cele speciale recomandate de Pãrintele Patriarh Daniel spre a fi incluse în rugãciunile bisericești și în rugãciunea particularã.

Textul ei este acesta:

"Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Cel ce ești Izvorul vieții și al păcii în cer și pe pământ, revarsă harul păcii Tale în lumea tulburată de război și de ură. Stinge neînțelegerile și învrăjbirea dintre oameni și revarsă în inimile tuturor smerenia, pacea și bunătatea. Liniștește pe cei războinici și dăruiește-le înțelepciune. Dăruiește ajutor celor suferinzi, ocrotire celor refugiați sau pribegi și mângâiere celor înstrăinați și întristați, iar nouă tuturor dăruiește-ne voința și puterea de a ajuta cu toată inima pe semenii noștri care suferă din pricina războiului. Cel ce ai spus: Fericiți sunt făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema!, învață-ne să căutăm dobândirea păcii inimii și a păcii între oameni și între popoare, deoarece în inima în care se află pacea, nu mai este vrajbă, iubire de stăpânire sau frică, ci mângâierea Duhului Sfânt, iubire de Dumnezeu și de semeni. Pentru aceasta, cu smerenie ne rugăm Ție, Hristoase Dumnezeule, pentru pacea dintre oameni în fiecare țară, pentru pacea dintre popoare și pentru buna așezare a întregii lumi, ca să viețuim în bună înțelegere și să putem lucra fără împiedicare faptele plăcute Ție, slăvind iubirea de oameni a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin"

Refugiați sau pribegi, înstrãinați și întristați...

Cum sunã? Ce rezonanțã au în sufletele noastre? Nu vi se topește inima?

Când spunem e/imigranți, pare o catalogare standardizatã care nu mai are legãturã cu omul, cu speranțele sale înfrânte, cu frica de necunoscut, cu amintirile sale incendiate odatã cu casa, cu sufletul rãvãșit în cãutare de un pic de milã și înțelegere.

Vã aduceți aminte de fetița aceea sirianã îmbrãcatã în hainele ei bune, cu rochițã și șosete albe, care tremura toatã într-o iarnã geroasã în fața unui gard de sârmã ghimpatã?

Sau de bãiețelul înecat într-o traversare pe Mediteranã, în buzunarul cãruia medicul legist italian gãsise cusut carnetul de școalã cu note foarte bune la limba francezã? Un medic care a rãmas plângând pe o plajã italianã în fața unei vieți frânte fãrã nicio vinã.

Dar de femeile ucrainiene care, intrate în România, au rãsuflat ușurate vãzând preoții ortodocși alãturi de vameși? Au știut cu siguranțã cã nu li se putea întâmpla nimic rãu.

Ei nu sunt numere în registrele de trecere a frontierei, sunt pribegi, sunt înstrãinați, sunt refugiați, sunt întristați.

Când folosim anumite cuvinte, dãm valoare faptelor, oamenilor, istoriei, vieții.

Dacã știm sã alegem și sã ne alegem cuvintele, dãm naștere îmbrãțișãrilor, înțelegerii, dialogului, iubirii. Existã acolo, în cuvinte, o putere extraordinarã și, oriunde am cãuta, nu am gãsi inspirație mai mare ca în credința noastrã cãlãuzitã de învãțãturile și învãțãtorii Bisericii. 

Indiferent de limitele și pãcatele instituției pãmântești, Cuvântul își gãsește drumul, prin oameni potriviți și cu vocație, direct cãtre inima și mintea noastrã. Iar Puterea Lui e puterea pãcii și a iubirii. Puterea Cuvântului.

Dacã nu credem, nu putem sã credem sau pur și simplu nu vrem, mãcar sã ne inspirãm din cuvintele folosite de bisericã. Deschid inimi și sunt aducãtoare de pace.

Sã fie bine! Tuturor!

 

by BPAR

(Mai) altfel...

 

"Știu, știu cã e așa cum spui tu, dar parcã el e mai altfel"

Am auzit des fraza asta de la colege ori prietene care se îndrãgosteau. Dacã le spuneai cã subiectul atenției lor nu e deosebit, cã nu pare spontan ci mai degrabã interesat în relația respectivã, cã nu e un tip serios, cã flirteazã cu prea multe etc., rãspunsul inevitabil la observațiile respective era cel de mai sus.

Nu e altfel, ci mai altfel. Deși incorect, acest "mai" adãuga o nuanțã. Adicã, știu cã baza e oarecum aceeași, dar el are ceva în plus, ceva de bine, are potențial de îmbunãtãțire, de creștere, de maturizare, de devenire...sau cum vreți sã îi spuneți.

Zilele trecute am vrut sã revãd "Mândrie și prejudecatã". 

Mi-era dor de un film clasic, un subiect clasic, o interpretare clasicã. 

Bineînțeles, ecranizarea din 1995 cu Jennifer Ehle și Colin Firth mi se pare cea mai fidelã romanului lui Jane Austen și, fiind o miniserie, are timpul necesar pentru a respecta  cronologia faptelor și rolul personajelor în desfãșurarea povestirii, pentru a merge la pas cu ficțiunea literarã. 

Dar....

... în zilele noastre, varianta cinematograficã din 2005 apare mult mai fireascã. Ritmul povestirii, pasiunea interpretãrii, modulația vocilor se adapteazã mult mai bine  generatiilor de astãzi și dupã cum se vede nu numai lor. Cu toate cã filmul este o ecranizare (foarte) liberã a cãrții, stârnește totuși curiozitatea tinerilor, mulți adolescenți recunoscând cã, ulterior vizionãrii filmului, au citit cartea.

Indiferent de gusturi în materie de filme și ecranizãri, subiectul postãrii mele se referã la un actor pe care l-am descoperit cu adevãrat în filmul "Anatomia unui scandal" (miniserie, Netflix, 2022).

Rupert Friend îl interpreteazã pe James Whitehouse, ministru englez care are o aventurã cu una dintre stagiarele sale. Trece cu o siguranțã uluitoare de la timiditatea unei victime supuse unui posibil șantaj la aroganța unui agresor cu ștate mai vechi. Rolul i se potrivește. Fizicul impozant, privirea serioasã (atât cât trebuie), surâsul unui bãrbat convins de șarmul sãu și disperarea manifestatã când e nevoie, îi fac personajul convingãtor și, mai ales, extrem de real. Și, cum în orice interpretare, actorul pune și ceva din el, ajungi sã crezi cã tipul acela de bãrbat i se potrivește.   

Și îl redescoperi în "Mândrie și prejudecatã", ecranizarea din 2005 unde îl interpreteazã  pe George Wickham, fermecãtorul ofițer în spatele cãruia se ascunde un seducãtor serial și un libertin periculos.

Citești în biografia sa cã din 2005 până în 2010 a avut-o iubitã pe colega sa de platou în Pride&Prejudice, actrița engleză Keira Knightley.

Apoi, a trecut mai departe.

În 2013 a cunoscut-o pe Aimee Mullins, s-au logodit în 2014 și s-au căsătorit în 2016.

Pânã aici, nimic deosebit.

Doar cã...

În afarã de a fi actrițã și model, Aimee Mullins este o atletă paralimpică cunoscută pentru ideile sale despre conceptul de corp și performanța sa atletică, în ciuda faptului că i s-au amputat ambele picioare la vârsta de un an.

Când citești așa ceva, primești o lecție. Vezi o femeie frumoasã și determinatã sã își trãiascã viața ca pe un dar și sã facã din ea o capodoperã. Un veritabil model pentru femei.

Iar imaginea actorului Rupert Friend parcã se însuflețește. Devine om, devine și el un model pentru ceilalți.

Și, în mod sigur, are ceva în plus.

E mai altfel.

14 Octombrie

 

Mișto-ul este un sport național. 

Facem mișto de prostie, de ignoranțã, de corupție, de tot ce e aparent inteligent și estetic kitsch. Facem mișto de limitele noastre și ale altora, de minți înguste, întunecate și violente.

Pânã aici, totul (relativ) bine. Rezultatul: ne destindem și dãm valoare unor principii opuse celor trâmbițate de incompetenți, proști și insensibili.

Problema cu mișto-ul este cã nu știi sau, mai bine zis, nu conștientizezi când depãșești limita. Nu vorbesc de cei care fac mișto cu agresivitate de tragedii, rãzboaie și victime. Aceia sunt analfabeții funcționali în sensibilitate și empatie ai lumii noastre.

Mã refer strict la oamenii citiți, la cei care se laudã cã ascultã pãrerile celorlalți și cautã mereu dialogul. Acești oameni devin uneori repere, parteneri de discuții inteligente, de glume savuroase.

Și, totuși, și ei întrec o limitã.

Începe sã mã oboseascã mișto-ul permanent al pragmaticilor inteligenți și culți pe seama celor care merg în pelerinaje, plâng și se roagã la moaștele unor sfinți.

"Primitivi", "pupãtori de oase", "înapoiați", "spãlați pe creier" sunt numai câteva dintre etichetele lipite pe sensibilitatea unora de cãtre superiorii rasei umane, deținãtorii adevãrului absolut (sau posesori de adevãruri relative cumulate, dupã caz).

Oamenii credincioși nu sunt automat habotnici. Iubitorii de sfinți nu sunt automat negativiști ai modernitãții ori talibani ai religiei.

Sunt oameni care pur și simplu închid cercul vieții, unind Cerul cu pãmântul.

Pericolul atentatului la inteligențã și bun-simț nu vine din credințã, ci din fariseism, nu vine de la cei care se așazã la rând la Catedrala din Iași sau la Patriarhie, ci de la mai marii sau mai micii zilelor noastre care, umilind aproape toate categoriile de sãraci, organizeazã mai apoi pelerinaje de iertare prin locuri sfinte.

Cândva se luau peste picior exagerãrile, dar de ceva vreme a început sã se extindã mișto-ul și la ceilalți (când nu se jignește explicit).

De câte ori vin la București, una dintre destinațiile fixe în plimbãrile mele prin oraș este Biserica Zlãtari sau, cum zic eu, merg la Sfântul Ciprian. Așa simt și asta fac. Întotdeauna relația a fost una personalã. Am mers la Salerno la Sfântul Matei, am intrat un pic la Sf. Pavel la Roma, am trecut într-o fugã pe la Ioan Paul al II-lea.

Credința e însoțire, e o relație directã și personalã, e un loc în plus la masã pentru Dumnezeu. E bine, e cãldurã, e nãdejde, e iubire. 

Credința deschide minți pentru cã te obligã la cãutarea binelui, la ocrotirea celorlalți și asta înseamnã studiu, cercetare, spirit critic, obiectivitate. Dacã ești credincios ești obligat sã gândești, sã te înalți în spirit și minte.  

Dacã ne-ar fi vrut proști, în actul creației Dumnezeu ne-ar fi pus o vazã cu flori în cap în loc de acest creier cu atâtea funcții încã nedeslușite pe deplin.

Când crezi cu adevãrat, nu faci teorii infinite ale conspirației, nu îți riști viața negând valoarea unor descoperiri și talentul unor studioși, nu expui în manierã adolescentinã viața celorlalți unor riscuri inutile și unor pericole necunoscute. 

Sã crezi cu adevãrat înseamnã sã îți faci datoria de cetãțean, de membru al comunitãții, sã înveți cât poți de mult de la cei cu adevãrat capabili în profesiile lor.

Sã crezi înseamnã, însã, și sã te rogi necontenit iar dacã simți nevoia, sã dai o fugã pânã la Iași la Sfânta Parascheva.

Sã fii cu adevãrat un om de valoare (precum îți place sã crezi), înseamnã sã nu faci un mișto infinit de ceea ce nu înțelegi și, mai ales, de ceea ce nu trãiești.

Copyright: IOAN FLORIN CNEJEVICI

Sãrbãtoare binecuvântatã, tuturor!

Iubirea ca antidot...

 

Iubirea e opusul a tot ce e rãu, urât, violent, aducãtor de moarte.

Iubirea e Viațã.

Poate de aceea vorbim atât despre iubire, o punem în muzicã, în poezie, în filme romantice și romanțioase.

Iubirea e antidotul natural la Rãu.

Într-o lume tumultoasã care își pierde busola, unde ignoranța, extremismul și violența își asumã conducerea destinelor noastre, iubirea ne poate salva.

Pare o idee infantilã, ruptã din manualele de dezvoltare personalã, dar nu e așa. Sau, nu chiar așa.

Zilele acestea, când la rãul absolut din Ucraina, s-a adaugat alt rãu, am simțit cãderea. Cãderea aceea în gol pe care o ai doar în vise, când totul în jur se nãruie și te prãbușești fãrã sã poți striga "ajutor".

Nu reușesc sã vãd imaginile cu corpul acelei fete duse în camion și batjocorite, fãrã sã îi simt ultimele clipe de suferințã, fãrã sã mã gândesc la durerea veșnicã a mamei sale. Nu pot sã îmi șterg din minte imaginea surâzãtoare a bãtrânei de 84 de ani, supraviețuitoare a Holocaustului, luatã acum ostaticã și dusã cine știe unde. 

Nu pot sã nu aud strigãtele celor din Gaza, a acelor palestinieni care, fãrã legãturã cu Hamas, au încercat sã supraviețuiascã ca într-un acvariu în acea fâșie de pãmânt, trãindu-și normal viața. Iar acum vor plãti pentru capetele înfierbântate ale altora.

Cum sã nu te revolți și sã încerci sã cauți altceva? Cum sã nu te refugiezi în ideea de Iubire? În tot ce înseamnã viațã, îmbrãțișare, cuvinte frumoase, sãruturi și zâmbete. 

Te simti în culpã sã o faci, nu e momentul potrivit, dar ce altceva ne poate salva?

Ce altceva?

Sã fim atenți

 

"Cum ți-a fost ziua?"

"Ai dormit bine?"

"Ai mâncat?"

"Am citit ceva astãzi și m-am gândit la tine."

"Sper cã ești bine."

"Mi-e dor de tine"

"Fii atent."

"Pot sã te sun?"

"Am vrut doar sã îți aud vocea."

"Vrei sã ne vedem?"

"Totul va fi bine."

"Ești întotdeauna în gândurile mele."

Ascultați cu atenție ce vi se spune. Citiți mesajele (și) cu inima. 

Oamenii vorbesc cu sufletul mai des decât credem noi.

Nu trebuie sã fie "te iubesc" pentru a spune asta. E valabil în cuplu și în prietenie. În fond, prietenia adevãratã este o formã de iubire, nu?

Deci, haideți sã spunem lucrurilor pe nume fãrã a le da neapãrat un nume.

Sã ne uitãm la autenticitatea trãrilor, a sentimentelor, sã simțim adevãrata empatie a celuilalt, empatie care de multe ori este dragoste.

Sã fim atenți. Atenți la cei din jur, la oamenii care ne-a fost dat sã îi avem aproape, la cei care ne însoțesc cu gândul, la cei care ne apar de niciunde în drumul nostru. 

Nimic nu e întâmplãtor, distanțele între suflete nu existã.

Sã fim atenți. 

Și recunoscãtori.

Există prietenii care rezistă absenţei şi timpului.

(Madame de Sévigné, Scrisori)

Și, pentru cã am vorbit de autenticitate, trãire, sentiment, iubire, vã propun o emisiune de searã.

O emisiune despre tot ce reprezintã frumosul în rost și rânduialã. 

Așezați-vã comod și savurați dialogul cu un profesionist sincer și cu bun-simț, un maramureșean autentic și autentic cetãțean al lumii.

Sunt momente în emisiunea aceasta care dãruiesc inimii o bãtaie în plus. (click aici)

 

Favorita regelui ... doar atât

 

Am vãzut în sfârșit filmul Jeanne du Barry. Îi vãzusem trailer-ul, prezentarea de la Cannes, ascultasem interviurile cu protagoniștii, Johnny Depp și Maïwenn (ea fiind și regizoarea filmului).

Era practic revenirea oficialã a lui Johnny Depp în lumea bunã a filmului dupã o perioadã de intense probleme personale, puternic mediatizate spre deliciul amatorilor de bârfe și scandaluri. 

Așa cã mi-am fãcut timp și m-am așezat comod în fotoliul de spectator.

Și...m-am strãduit sã îmi placã.

Probabil este și o chestiune de gust personal sau ține de momentul în care unul decide sã vadã o peliculã cinematograficã. E același lucru cu a alege când sã citești o anumitã carte, sã vezi știrile cu tot felul de nenorociri sau sã te întâlnești cu o persoanã înclinatã spre depresie. 

Poate la mine nu era momentul potrivit sau nu era cazul, dar... l-am vãzut.

Cum l-am perceput?

Un ritm lent pânã la epuizarea ultimului bastion de rãbdare, o actrițã fãrã șarm pe care cu toate bunele mele intenții nu am reușit sã o vãd decât așa: fãrã sare și piper.

Probabil cã nu reușesc sã îmi scot din cap imaginea dulce a curtezanei  venețiene Veronica Castro, o figurã interesantã a secolului al XVI-lea devenitã, din eroinã a propriului oraș, țintã directã a Inchiziției. O poveste adevãratã, bazatã pe cartea The Honest Courtesan (autor Margaret Rosenthal) și transpusã cu rafinament în producția americanã din 1998 Dangerous Beauty (A Destiny of Her Own, în anumite țãri).

Catherine Jane McCormack dã profunzime personajului sãu care își declamã iubirea în versuri, cãci Veronica Castro a fost și poetã. 

Rufus Sewell creeazã un personaj real, viu, plin de pasiune în Marco, iubirea vieții ei, cel care o va apãra în orice ocazie și o va salva de judecatã nedreaptã a Inchiziției, rãmânându-i alãturi pânã la sfârșitul vieții.  

O poveste frumoasã, spusã cu multã delicatețe.

Din filmul francez am rãmas cu douã impresii simple și, poate, simpliste.

Prima, recunosc superficialã, e ca au avut dreptate francezii sã renunțe la regalitate.

A doua, neoriginalã poate, e ca Johnny Depp este capabil sã joace orice. Privirea aceea veșnic miratã capãtã profunzimea unei iubiri mãcinate de protocol, reguli și tristeți.

Cam atãt.

Nu știu alții ce pãrere au, dar eu asta am vãzut și așa am simțit.

Mai bine zis, cu asta am rãmas.

Sau ... doar cu atât. 

Dincolo de ușã

 

În fiecare an, pe 26 septembrie se serbeazã diversitatea lingvisticã prin Ziua Limbilor Europei. Este un eveniment care, în afara de a încuraja învãțarea limbilor strãine, reprezintã o oglindã a ceea ce suntem și o percepție a ceea ce am putea deveni, lingvistic vorbind.

Ziua Limbilor Europei este în școala francezã un bun prilej de experiențe interesante.

Mai ales la ora de muzicã unde profesoara dã fiecarei clase o temã muzicalã specificã unei țãri.

Anul trecut cele douã clase corespunzãtoare nivelului de învãțãmânt al fiicei mele au avut de studiat douã cântece. 

A-ul, care nu era clasa fetei, a trebuit sã învețe  "Bella ciao", imnul rezistenței partizane în Italia, devenit mai apoi  simbol internațional al luptei împotriva oricãrei dictaturi.

B-ul, clasa ei, a avut de învãțat  Katiușa, faimosul cântec tradițional rusesc care ne încânta prin ritmul sãu popular și bravura interpreților și pe care, astãzi, nu îl mai fredonãm nici pe la colțul blocului.

Bine, ne-am zis. Anul acesta nu fost sã fie sã mergem pe partea italianã cãreia îi și aparținem. Va fi cu urmãtoarea ocazie...

Și a început școala. Din nou.

A-ul învațã Imnul național al Italiei (frumos, ritm și culoare).

B-ul, Imnul Național al Noii Zeelande. 

(Piesele muzicale au fost alese în funcție de țãrile finaliste la rugby.)

Disperare! Suntem tot la B! Nepotrivire, ghinion curat.

Dintre toate imnurile lumii noi avem de pregãtit cel al Noii Zeelande, care e o parte și în limba maori.

Mi-am imaginat evident, ca la rugby, ceva nedeslușit și primitiv.

În realitate, este o rugãciune (God Defend New Zealand - Doamne apãrã Noua Zeelandã) și, exact ca o rugãciune, are o linie melodicã simplã cu un ușor crescendo care ajunge direct la suflet și care nu îți mai iese din minte. Îl fredonezi și te încarci de frumusețea aceea fãrã zorzoane și tobe, de simplitatea unui cãntec în naturã, în fața lui Dumnezeu.

Ce am învãțat din asta? Cã nu degeaba povestesc aici.

Am învãțat încã o datã cã, dincolo de ușa casei, existã o lume care are multe nuanțe. Nu e lumea din capul nostru sau al altora, e o lume fãcutã din multe culori și contraste și, poate, tocmai de aceea este atât de interesantã. Este o lume care te poate nedumeri ori enerva, dar te și poate emoționa. 

Dirijorul Cristian Mãcelaru, directorul artistic al ediției din acest an a Festivalului internațional George Enescu, vorbea despre șansa copiilor sãi de a crește în diverse țãri și a cunoaște oamenii lumii noastre. "Cum poți iubi oamenii dacã nu îi cunoști?", spunea el.

Cum sã îi înțelegi și sã gãsești subiecte de conversație dacã nu te intereseazã altceva în afarã de ce ai tu în cap?... aș adãuga eu.

De aceea, în acest weekend, faceți-vã timp sã urmãriți podcastul Vorbitorincii cu invitat Cristian Mãcelaru. (sau, mã rog, o parte din emisiune, mãcar cea în care este prezent oaspetele). (click aici)

Și...

... ascultați Imnul Noii Zeelande. Aveți rãbdare pãnã la partea în englezã. Meritã! (click aici)

Mā te wā!

P.S. Pun un link și cu Imnul Italiei cântat acum mulți ani în calitate de Campioni mondiali la fotbal...ca sã ne asortãm în bucurie (click aici)

Nu, nu

Am citit zilele trecute pe Facebook (unde altundeva?) un citat aparținând lui Coco Chanel:

"Pentru a fi de neînlocuit trebuie sã fii diferit."

În vremea ei și ceva timp dupã aceea, spusele acestei creatoare de modã de înaltã ținutã, care vedea eleganța cu ruj și perle, care repeta de câte ori avea ocazia cã personalitatea pune în valoare hainele și nu invers, cuvintele acestei DOAMNE însemnau altceva.

Astãzi, nu fac decât sã alimenteze egocentrismul individului într-o societate în care trebuie neapãrat sã fii vãzut, trebuie sã ieși din rând cu orice preț și de câte ori ai ocazia. 

În consecințã, trebuie sã fii diferit. Cam aceasta ar fi cheia de lecturã astãzi. Sã faci ceva, orice, sã șochezi prin vorbe, fapte sau îmbrãcãminte. 

Oricum, numai sã ai reflectoarele pe tine în mica sau marea ta lume.

Ideea aceasta nu m-a atras niciodatã. Îmi place sã fac parte din auditoriu, dintr-o mulțime, ceea ce nu înseamnã neapãrat turmã, așa cum s-ar grãbi unii sã califice comportamentul firesc de "a sta în banca ta". Înseamnã, dupã mine, sã știi în fiecare clipã, fãrã a te anula în vreun fel, cã lumea nu a început și nici nu se va sfârși cu tine. Sã ai în cap aceastã idee sãnãtoasã (zic eu!) cã nu ești centrul universului, cã nu ai fost fãcut de Creator și apoi aruncatã matrița ca sã rãmâi unic și irepetabil precum operele de artã. 

În plus, când faci parte din mulțime, înveți altceva, asculți cu atenție, observi detalii. În anonimat, poți cântãri mai bine situații, oameni și lucruri, poți înțelege anumite nuanțe, poți admira, iubi și selecta cu atenție prieteni.

Taci și observi.

E ca atunci cînd scrii în loc sã vorbești. Exersezi logica ideilor așezate pe hârtie și...îți protejezi glasul. În lipsa zgomotului, reflecția capãtã alte valențe. E liniște și poți gândi.

Și mai am o problemã... sau o limitã, cum vreți sã-i spuneți. Nu cred cã suntem de neînlocuit.

Cred cu tãrie în valoarea și importanța fiecãrei vieți umane, o viațã datã de Dumnezeu, un dar de neprețuit și apãrat.

Dar nu suntem buricul pãmântului, viața se va stinge la un moment dat, înlocuitã tot de viațã.

Sigur, dupã cum spunea Maya Angelou, oamenii vor uita ceea ce ai spus, vor uita ceea ce ai făcut, dar nu vor uita niciodată cum i-ai făcut să se simtă.

Iar asta confirmã teoria mea (și a altora) cã viața e cu adevãrat prețioasã și trebuie sã o trãiești bine, sã îi dai conținut și sã îi oferi semnificație.

Dar... vei fi înlocuit. Acesta este mersul natural al lucrurilor.

Prin urmare, deși ador citatele, deși apreciez "pildele" și sfaturile de dezvoltare personalã, cuvintele creatoarei franceze nu îmi plac. 

Nu mai sunt potrivite.

Nu în acest context social. 

Nu în anul de grație 2023.

Nu.

"Modestia este fundația solidă a tuturor virtuților” 

(Confucius).

Lunga varã fierbinte...

 

A trecut vacanța...

Ar fi multe de povestit, de analizat, de învãțat, poate chiar de regretat. 

Ca orice vacanțã, timpul petrecut în familie (chiar și pe fugã)  ne încarcã inima, unge ca un undelemn de preț sufletul. 

Ca orice vacanțã, odatã cu relaxarea adãugãm la pachet RÃBDAREA și, așa, încercãm de fiecare datã sã înțelegem mai bine oamenii, sã îi judecãm mai puțin și sã râdem mai mult.

A fost un anotimp cu adevãrat fierbinte. Dar, în mod straniu, arșița verii a ostoit febra unor doruri ascunse cu grijã tot restul anului.

  

Carul cu bere, București

Deși cele mai multe dintre    fotografiile din celular fixeazã  încã imaginea unor plaje,  agitația unor concerte ori  liniștea unor sãli de muzeu,  inima va reuși, ca întotdeauna,  sã pãstreze nealteratã amintirea  unor îmbrãțișãri, a unor priviri  sau voci. 

Registrul sentimentelor nu e foarte amplu, dar e stratificat în profunzimea sa: familia pentru care în realitate te-ai întors la rãdãcini, prietenii pe care nu i-ai putut revedea pentru cã timpul nu a fost  chiar  clement, oamenii speciali care ți-au devenit foarte dragi prin fericite întâmplari virtuale și pe care nu ai avut (încã) curajul sã îi întâlnești când distanța a dispãrut. 

Le Reve, 1940, H.Matisse

Da, existã și distanțe pe care nu vrei 

sã le abați ca pe un zid, distanțe care 

îți permit sã pãstrezi acolo, 

într-un spațiu numai al tãu și 

într-un timp doar de tine știut, 

comoara unei afinitãți sufletești fãrã egal.

Suntem la început de toamnã. Cu creioane de ascuțit, cu frunze arãmii și ploi încãpãțânate, cu umbrele colorate abãtute de vânt, cu claxoane înnebunite, cu Vivaldi și Topârceanu.

Dar și cu un pic de Rilke...

"PE DRUM o vezi venind încet și fericitã

pe cea invidiatã, umblând nestânjenitã?

Acum la colț de strãzi ar trebui s-aparã

și s-o salute domnii frumoși de-odinioarã.

De sub umbrelã, cu o grație pasivã

ea prelungește-o tandrã-alternativã:

ferindu-se o clipã de brusca zilei razã,

ea reîmbracã umbra care o lumineazã."

         (ÎN VARÃ, O TRECÃTOARE, Poeme franceze, R.M.Rilke)

Ciulinii Bãrãganului, C. Artachino