marți, 1 septembrie 2020

Ce-ar fi dacã...

 sau  <What if>, întrebarea americanã cu care poți începe un discurs motivațional


Astãzi este 1 septembrie, începutul Anului bisericesc. Pânã acum așteptam Revelionul cu gând de sãrbãtoare și planuri pentru un Nou An. Mai mult sau mai puțin bisericoși, mulți dintre noi considerau 1 septembrie o tradiție ce ține de istoria și organizarea cultului creștin, o convenție stabilitã pentru a putea parcurge împreunã toți pașii de la Creația lumii încoace, de a-l putea însoți pe Mântuitorul nostru în viața sa pe pãmânt.  

Dar acum orice început este bun. E de ajuns sã fie un început, adicã sã se termine ce-a fost, sã se schimbe ceva și, mai ales, sã se schimbe  în bine. Așa cã cei care cred și se roagã privesc acum cu alți ochi calendarul creștin, dau o altã valoare aceste zile de început de toamnã. Își construiesc singuri trampolina speranței, își scriu cu gânduri tãinuite și temeri secrete propriul discurs motivațional.

Speranța este o valoare creștinã, este un motor ce pune în mișcare imaginația noastrã dându-i sens ascendent și nuanțe pozitive.

Și atunci cum o poți hrãni, cum îi poți întreține focul pentru a te ridica deasupra fricii, pentru a vedea dincolo de nori și furtunã?

Uneori nu e de ajuns sã îți spui cã va fi bine, cã mâine este o altã zi sau ca 2021 va pune capãt izolãrii, bolii, va scurta distanțe, va aduce îmbrãțișãri. 

Nu e de ajuns sã te pasionezi de vreun nou hobby sau sã îți propui obiective inedite. Nu e te ajuns sã înveți noi rețete și sã coci pâine la nesfârșit. 

Nu, nu e de ajuns nici sã citești discursurile motivaționale ale altora sau sã iei la rând seria de sfaturi psihologice de pe Youtube.

De ce? Pentru cã la un anumit moment în prezentarea cu pricina va interveni un element care nu îți aparține, care te va deconecta de la realitatea ta cotidianã, un aspect, un vis, un obiectiv ce nu te definesc. Pot defini în generalitatea lor o masã, dar nu pot vibra cu tine ca individ. Iar soluția, și ea generalã, nu va rãspunde unei aspirații personale, nu va acoperi acea micã zonã de umbrã care te face unic în propria-ți sensibilitate.

Și atunci? 

Scrie-ți propriul discurs motivațional. O poți face. Tehnic, înveți ceva nou. Psihologic, te descoperi. Un discurs de acest tip te poate inspira în viațã, te poate determina sã schimbi ceva în comportament, idealuri sau aspirații. Îți deschide uneori chiar un drum neștiut.

In modul cel mai simplu sunt 5 pași în scrierea unui asemenea discurs (De ce, Ce, Cine, Cum, Acum):

1. De ce - Ce-ar fi dacã?

De ce? O întrebare care îți dã imaginea de ansamblu, motivul/cauza pentru care discursul tãu este important. Îți expune problema cu care te confrunți, durerea pe care o simți sau provocarea pe care o întâlnești.

Și ca sã nu rãmânã doar o întrebare pur teoreticã și în mintea ta (cãci, nu uita, este un discurs pe care ți-l faci singur, nu vei avea audiențã), trezește-ți interesul și imaginația cu <Ce-ar fi dacã?>, <Cum ar fi dacã?>. Bineînțeles în sens pozitiv, spre a-ți alimenta imaginația, pentru a deschide mintea cãtre un alt orizont. Ce anume vrei? Ce anume îți dorești cu adevãrat? Iar înauntrul acestor întrebãri poți evidenția obstacolele. Ce anume te impiedicã? Ce îți stã în cale, ce te limiteazã?

2. Care este soluția problemei?

Nu intra în detalii, acestea sunt subiectul rãspunsului la urmãtoarea întrebare. Aici este cadrul general, soluția în linii mari. Dacã vrei, o strategie de branding personal.


3. Cine? Cum TE poți ajuta concret?

Este vorba despre tine. Întâi de toate, ce te face expert? De ce trebuie sã îți asculți logica și sã îți urmarești instinctul? 

În al doilea rând, care este povestea ta? Iar aici intervine emoția, o legaturã aproape nevãzutã, dar uneori dureroasã, cu tine însuți. Îți poți spune povestea proprie în variantã lungã sau scurtã și în nuanțele care te fac sã vibrezi. Cãt mai atent, cinstit, fãrã paiete și justificãri. Trebuie sã îți gãsești versiunea care ți se potrivește ca timp, fãrã sã te îndepartezi de la subiect, fãrã sã te plictisești sau sã te psihoanalizezi. 5-10 minute...


4. Cum? Cum poți pune în practicã?

Ce îți oferi? Care este soluția pragmaticã din analiza situației, a cauzelor, a traseului propriei vieții? Care sunt pașii concreți? 

5. Acum. Ce poți face acum? 

Ce poti face în prezent. Ce poți face cã sã acționezi imediat, sã generezi un rezultat, sã simți o schimbare. Un element, o acțiune care sã te punã deja pe drum, sã simți cã te miști cumva în direcția binelui. Stabilește o acțiune care sã te facã participant la propria-ți schimbare/realizare.

Ceva concret. Poate fi chiar o carte, un curs online, o donație, o conversație cu cineva care te inspirã sau îți dãruiește pozitivitate și speranțã. 

Poate fi o rugãciune în plus.

Sau o bârfã în minus.

Cam aceasta ar fi tehnica abordarii. Conținutul punct cu punct îl stabilește fiecare dintre noi. 


Succes!



 

 




luni, 3 august 2020

Postul Sfintei Mãrii


"Zicea odată către ucenicii săi:
– Nimic în viaţa călugărului nu este mai de cinste şi mai odihnitor, decât să ştie a face orice ascultare, fără cârtire. Apoi încheia:
– Să mă credeţi că sunt fericit!

Altădată, iarăşi zicea:

– Dacă aş putea să-mi revăd tot scrisul meu l-aş rezuma la o singură frază: 
Crede, nădăjduieşte, smereşte-te şi iubeşte pe Iisus Hristos! În puterea acestor cuvinte stă toată taina mântuirii şi fericirii noastre."

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, Neamț, 2005, p. 663)
_______________________________________________________

Vã doresc un post binecuvântat cu sãnãtate, liniște, pace și speranțã.
Și, pentru cei care vor și pot, cu multã rugãciune.



"În Maica Domnului avem în cer o inimă de mamă..." 

(Părintele Dumitru Stăniloae)

vineri, 3 iulie 2020

Absolutizare...

Când spunem plasă ne gândim la mai multe lucruri. 
În zilele noastre se folosește des expresia "ai luat plasă". Probabil pentru că suntem mereu pe fugă, alergând dupã himerele obișnuite (bani, succes, recunoaștere) și teama cea mai mare este ca nu cumva cineva să ne pună bețe-n roate si să ne scoată de pe șina unei vieți (posibil) strălucitoare.
 
Apoi este plasa pescarului si aici avem de-a face cu Hemingway și al sãu Bătrânul și marea, un personaj înțelept, rotund conform școlilor de scriere creativă, un ratat din punctul de vedere al cãutãtorilor contemporani de comori (bani, succes, faimã etc).

Eu mã gândesc însã și la sacosa  de odinioarã, din sfoarã, care se expanda în functie de volumul cumpãrãturilor. Când era folositã prea mult și i se lãrgeau gãurile, mai pierdeam pe drum vreun mãr sau vreo caisã. Dar era tare exoticã. Cel puțin așa mi se pare acum, cãci la vremea respectivã o consideram tare provincialã și, mai ales în adolescențã, mã cam rușinam sã merg la cumpãrãturi cu așa ceva în poșetuța mea fistichie. Iar bunicã-mea mi-o tot îndesa în geantã sau în vreun buzunar spunând cã e utilã sã o am acolo , nu se știe niciodatã și nu are nici greutate. 
De unde pânã unde nostalgia asta? Nu din senin, în niciun caz. Ideea mi-a venit când un profesor de francezã aici în Saigon, un om aparținând generației mele, încerca sã le explice studenților vietnamezi cum arãta acea plasã și cât era ea de ecologicã în timpurile nu demult apuse.

Tot ecologice erau și sticlele de lapte.
Vi le mai amintiți?
Sigur, când le dãdeam la schimb ne rugam ca cele pe care le luam pline sã fi fost spãlate cel puțin la fel de bine ca ale noastre. Ba dãdeam bacșiș vânzãtorului sã ne dea niște sticle mai lucioase, nu așa pãtate... (poate) de detergent.

Apoi venea maculatura de care nu am amintiri la fel de "spumoase". La un moment dat,  nemaiavând ce sã dãm la centrele de colectare și trebuind sã bifãm acolo un plan de clasã, am început sã cumpãrãm hârtie dintr-o parte ca sã o dãm la reciclare în alta.

Și uita așa funcționa celebrul slogan Reciclare, Recuperare, Refolosire.
Cei trei "R".
Uneori de-adevãratelea, alteori ne furam singuri cãciula. Cãci orice exagerare duce la aberații și, în final, la pierderea contactului cu realitatea.

Absolutizarea unui concept, a unei epoci sau a alteia, nu este sãnãtoasã pentru autor și nici educativã pentru urmașii sãi. Nu combați o societate care nu îți place ridicând în slãvi un trecut plin de hârtoape (generale sau individuale).
O facem deseori pentru cã ne e dor în fapt de tinerețea noastrã. Și...atât. 

Acum e rândul altora. A celor mai tineri. 
Vor face demersurile ecologice în funcție de lumea nouã în care trãiesc iar sacoșele noastre vor intra probabil în categoria vintage.
Sau vor inventa altceva.
Și noi vom fi uimiți de capacitatea lor de creație și adaptare.

Vor lua decizii, vor face alegeri personale în alt mod și cu alt metru de mãsurã. Vor fi buni sau rãi, onești sau șmecheri, sufletiști sau reci așa cum am fost și noi. Iar viața îi va cãli dupã noile norme.
Viața....
O metaforicã călătorie cu trenul. 
Alternezi peisajele, oamenii, amorțești așezat timp îndelungat pe o banchetă dintr-un compartiment ticsit si obosești când stai în picioare privind pe geam. Apoi îți vine rândul sã cobori din tren în gãri multicolore sau aride, te sui din nou in vagoane goale sau prea aglomerate. O călătorie pe care doar noi o putem face amuzantă, interesantă, completă. 
Iar când ajungem sã nu mai putem cãlãtori, urca sau coborî, rãmânem așezați și îi observãm pe cei ce se perindã prin compartimentul nostru. Sau chiar prin tot vagonul, vazând cã acum, mai modern, spațiile de circulație sunt deschise 😉.

Într-un mod sau altul trebuie sã ne bucurãm de fiecare etapã, sã ducem cu noi învãțaturile și dorurile, dar sã îi lãsãm pe tineri sã își respire propriul destin și sã își fãureascã propiile amintiri.
Și le va fi și lor bine...

"Dacă iubești viața, și viața te va iubi pe tine.”

(Arthur Rubinstein)



P.S. Cine a fost Rubinstein?

click aici:

vineri, 5 iunie 2020

ARCUL PLOII

Curcubeul era numit în latină „arcus pluvius”, iar vechii greci și romanii credeau că acest „arc al ploii” este legătura făurită de zeița curcubeului, Iris, între muritori și zei.
Științific, curcubeul este un fenomen optic și meteorologic atmosferic care se manifestă prin apariția pe cer a unui spectru de forma unui arc colorat atunci când lumina soarelui se refractă în picăturile de apă din atmosferă. De cele mai multe ori curcubeul se observă după ploaie, când soarele este apropiat de orizont.


Curcubeul este mai frecvent vara decât iarna pentru că la formarea lui este nevoie de soare și ploaie, iar iarna picăturile de ploaie sunt transformate în particule de gheață care nu produc lumina.

Întrucât curcubeul reprezintă o anume distribuire de culori (produse într-un mod special), cu trimitere la un anumit punct și pentru că nicio distribuție nu poate fi aceeași pentru două puncte separate, doi observatori nu pot vedea același curcubeu. Fiecare ochi vede un curcubeu propriu (unic).

În plus, în curcubeu există mai multe culori decât... "culorile curcubeului"
Ceea ce numim „spectrul vizibil” este de fapt „spectrul vizibil pentru oameni”. 
Fără a intra în detalii, cam aceasta ar fi pe scurt explicația științifică.
Știm cum se formează, de ce și e culori are. Dar, după cum se vede, îl percepe fiecare în felul său. Și această caracteristică mi se pare de fapt cea mai interesantă, cea mai ...cool!
Fiecare își vede propriul curcubeu ... Cineva chiar lângă tine vede un alt curcubeu. 
Poetic și profund semnificativ!
Avem nevoie de speranța dată de culori, multe dar cumva asortate între ele, de arcul luminos care să ni se oglindească în inimi. Poate tocmai de aceea în aceste vremuri de distanțare socială (urât termen!) Facebook este plin de astfel de imagini însoțite de cele mai multe ori de fraze de încurajare, de mesaje creștine ori buddhiste.
Avem nevoie de curcubeu în viața noastră dar îl percepem în mod diferit.
La fel cum probabil percepem în mod diferit același Univers. De fapt, stăm ca observatori în centrul propriului nostru Univers, la fel cum stăm într-o zi ploioasă de vară în centrul propriilor noastre curcubeie. Unice. 
Și alegem, de fiecare dată, să dăm strălucire acestei unicități prin culoare aprinsă și bucurie vibrantă.
Curcubeul este perceput ca o minune. Mică sau mare, în funcție de tristețea prin care trecem. Că ne chinuie o boală, că ne-am oprit dezamăgiți în fața unui obstacol sau ne doare vreo neîmplinire, curcubeul cu arcul său multicolor vine să domolească arșița sufletului, alină și întărește speranța în mai bine. 
Curcubeul este viață și speranță.
Dacă luăm în considerare și faptul că nu îi percepem chiar toate culorile, curcubeul este mai mult decât atât. Curcubeul ne arată o frumusețe care, în fapt, ascunde alta mai colorată, mai veselă, mai profundă.
Ne învață că uneori durerea este inevitabilă dar suferința poate deveni opțională. Că putem face un pas înapoi, ne putem detașa emoțional și putem vedea lucrurile din altă perspectivă.
Curcubeul ne arată cum să fim fericiți în orice loc și, mai ales, în prezent. 
Este în felul lui, temporar și colorat, metafora unei vieți mai bune. O viață ce poate fi modelată. Cum?Simplu. 
Privind Cerul.

"Nu vei zări nicicând un curcubeu dacă te uiți în jos."
(Charlie Chaplin)








duminică, 17 mai 2020

Am ales...


Au trecut câteva luni bune de când ne-am oprit.
Ne-am oprit din alergarea cotidiană, ne-am înghițit dezamăgirile (uneori puerile) și lamentările (deseori superficiale).
Am încetat să ne plângem că era prea frig ori prea cald, că munceam prea mult sau ne plictiseam prea des.
Ne-am oprit.

Asta în timp ce în Siria continuau bombardamentele iar în Africa (și nu numai!) continua să se moară de boli demult eradicate prin alte pãrți. 

Ne-am oprit și lumea a început să moară și din "altceva decât știam noi."
În toată tragedia care a urmat cine a fost învățat să își facă treaba și-a făcut-o. Cu mari sacrificii. Uneori, cu sacrificiul suprem. Mulți și-au depășit atribuțiile, încercând să fie și mai atenți cu semenii lor, și mai buni profesional și uman.
Iar șmecherii, hoții au continuat să fie șmecheri și hoți. De data aceasta la o altă scară și cu mijloace îmbunătățite.
Și a mai apărut o categorie sau, cel puțin, a avut vizibilitate maximă în această perioadă: profesioniștii cinici. Adică cei care își cunosc bine meseria dar sunt lipsiți de empatie, aproape că resping orice fel de umanitate sau manifestare a ei, disprețuiesc mila și compasiunea. Viața este un experiment pe care trebuie să îl conducă din prima linie, să îl dezvolte cu orice preț iar cu rezultatele cercetării să facă carieră și să rămână cumva în istorie. Cumva, nu se știe cum. Pentru acești profesori în domeniile lor suntem mase, numere, siluete fãrã trãsãturi, trupuri fãrã suflet.
Șmecherii, hoții, profesioniștii cinici au profitat cât au putut (sau au fost lăsați să o facă) de această dramă globală. Dar nu vreau să vorbesc despre acești mizerabili, nu merită!

Eu am ales acum exact ca înainte. 

Am ales să mã gândesc la cei care au fost cuminți și, în cumințenia lor, au fost smeriți.
Am ales să mă gândesc la cei care au respectat regulile, la cei care înainte de a-și da cu părerea s-au pus în pielea celorlalți, la cei care nu au vorbit despre "bătrâni" ci despre părinți și bunici, la cei care și-au făcut urările și de Paștele catolic și de cel ortodox, la cei care au stat de vorbă cu ei înșiși înainte de a o face cu ceilalți. Iar când au făcut-o au adus zâmbete, speranță, lumină.
Am ales să mă gândesc la cei care au înțeles ca acest covid19 ataca relațiile umane, că distanțarea trebuia să fie una fizică și nu una socială. 

Am ales să mă gândesc la cei care au demonstrat că voluntariatul este un vaccin, că solidaritatea trebuie să ne fie lecția învățată.
Și am mai ales să nu mulțumesc de-a valma tuturor, cu rol activ în dramă sau doar trecând pe acolo.
Nu pentru că sunt zgârcită cu cuvintele, ci pentru că aș anula toate eforturile și toate sacrificiile unor oameni care, timp de câteva luni, ne-au împrumutat viețile lor.

Așa că am revenit aici, în cafeneaua noastră virtuală, cu câteva luni mai bătrână (și cu câteva preocupări în plus), dar poate și cu ceva mai multă înțelepciune. 

Haideți să avem cu adevărat grijă de noi și de casa noastră comună și să ne gândim împreună la făcătorii de pace și de bine. 

Să fim egoiști altfel decât ceilalți: să facem bine ca să ne simțim bine. Să nu lăsăm să se termine ziua fără a ne înconjura de Bine. 
Un zâmbet, o floare, un telefon, o îmbrățișare. Orice și în orice cantitate. Binele fără măsură nu dăunează deloc sănătății. Dimpotrivă.
Iar când suntem tentați să deviem de la drum luând-o pe coclauri cu bagajul nostru ascuns de invidii și gânduri primejdioase, să ne aducem aminte de ceea ce spun Sfinții Părinți de la Mânăstirea Putna: "Să nu uităm să ne luăm și temperatura inimii, nu numai a frunții."

Bine ne-am regăsit!







O încurajare muzicală: "I'm alive" - click aici





luni, 30 martie 2020

A se intoarce / Tornare/ Return/ Revenir ...


"Torneremo a dare un nome ai giorni, un senso al tempo, riscoprendo la meraviglia... in ogni nostra vecchia abitudine."

(Massimo Lo Pilato)

We will return to give a name to the days, a sense to time, rediscovering the wonder ... in all our old habits.




Ne vom întoarce la a da un nume zilelor, un sens timpului, redescoperind minunea ... în toate obiceiurile noastre vechi.





Nous reviendrons pour donner un nom aux jours, un sens au temps, redécouvrir l'émerveillement ... dans toutes nos vieilles habitudes.




vineri, 20 martie 2020

Blonda de la Drept

Vă mai aduceți aminte filmul? Reese Witherspoon si personajul ei spumos, Elle Woods. O blondă care iubește rozul si iese mereu în evidență prin hainele si accesoriile sale. O fată ambițioasă, cu mintea brici dar și cu o inimă de aur. Sociabilă, empatică, pozitivă. 
De ce vorbesc în 2020 cu o pandemie în curs despre un film din 2001 zglobiu și roz bombon?
Pentru că stăm acasă și căutăm pozitivitatea cu lumânarea. Și în căutarea noastră o bună prietenă m-a anunțat pe Facebook că și-a recolorat site-ul de IT-ist în roz. (puteți verifica aici și afla și lucruri interesante dacă vă prindeți urechile cu tehnologia informației... și nu numai).
Mie îmi place cum arată și îi stă bine site-ului culoarea asta de confetti, dar mirarea mea este că am început să iau în considerare rozul. Până acum, pentru mine, era culoarea de joacă a fetițelor și simbolul femeii Barbie. 
Cine se îmbrăca în roz, se încumeta să își aleagă vreun accesoriu astfel colorat, vai de mine... infantil, narcisist și așa mai departe.
Și acum îmi place.
De ce? Sã fie vârsta sau vreun feng shui?
De aici am mers mai departe și am dat de descrierea succintă a culorilor și a influentei lor în viață. Rozul este legat de romantism, dragoste, pace, receptivitate.
Iar dacă ești prea timid trebuie să îl eviți.
Și am mai aflat despre o carte interesantă privind efectul liniștitor al acestei culori.  
Autorul, Adam Alter, vorbește cu perspicacitate și umor despre natura umană. Miraculoasa capacitate tranchilizantă a rozului bombon a fost testată în închisori:  deținuții nou-veniți intră furioși și agitați în celula roz, iar peste cincisprezece minute ies de acolo mai calmi. După ce administratorii unor închisori mai mici, de provincie, au început să-i azvârle pe turbulenții aflați în stare de ebrietate în celule zugrăvite în roz, culoarea a fost neoficial botezată „Drunk Tank Pink” – „Roz de celulă pentru bețivani” sau, pe scurt, „roz tranchilizant”.
Și dacă îmi dau silința ajung și la alte informații legate de roz. Timp avem și internetul funcționează bine.
Dar mie ce amintiri îmi trezește culoarea asta? Funde și fundulițe nu, căci am purtat părul scurt până la facultate. Garofițele îmi plăceau cele roșii (ciclam), țipătoare în culoare și parfum.
Primul ruj a fost roșu corai că făcea contrast cu ochii.
Ah, știu...Cum de nu m-am gândit când e de ajuns să pronunț culoarea că îmi și vin în minte ...
bomboanele fondante!!!
La un moment dat se găseau doar astea prin cofetării și zahărul ăla concentrat mai ne ostoia dorul de ciocolată. Plus aromele și culorile. 
Dar când spuneai fondantă te gândeai la roz. Sau cel putin eu, pofticioasa!

Voi ce amintiri aveți?





vineri, 13 martie 2020

Ocazia pierdutã

Stau de multe ori și mă întreb cum ar fi dacă am fi mai buni? Cum ar fi dacă am percepe orice eveniment, dezastuos sau nu, ca pe o ocazie de schimbare în bine?

De la ce am plecat?
Păi de la ce puteam să plec dacă nu de la coronavirus?
Cu toate informațiile, părerile și glumițele de pe Facebook era păcat să nu pun și eu ceva pe blog. Pierdeam ocazia, ca să zic așa...

"Nu îmi pun mască că oricum nu mă protejează, cel mult îl protejează pe celălalt."
"Stați liniștiți, procentajul mare de decese este de la 70 de ani in sus."

Sunt numai câteva dintre "perlele" de egoism autentic, în stare pură. 
Înainte de da cu bâta, vreau doar să spun două lucruri:
1). Din experiența (și logica) unei amice care trăiește în China, masca ne protejează și pe noi pentru că ne blochează gesturile reflexe (adică cele de care habar nu avem) de atingere a gurii, a nasului și chiar a ochilor. Într-un cuvânt, nu ducem mâna la față că suntem acoperiți.

2). Se înregistrează decese și la cei tineri pentru că pacienții critici sunt și cei cu diverse afecțiuni cronice (oncologice, imunodepresie etc), plus "surprizele" de moment (inimă, rinichi etc).

Exercițiul pe care am putea să îl facem?
Să avem grijă unii de alții.
Îmi pun masca pentru că te protejez pe tine iar tu ți-o pui pentru că mă protejezi pe mine.
Ne pupăm mai puțin și ne ajutăm cu cumpărăturile (în special pe cei în vârstă). Mă rog, sunt reguli de bun simț și bună conviețuire și mai ieșim și noi cu această ocazie din lumea virtuală în care trăim marea majoritate a timpului.

Ar fi păcat să pierdem o asemenea ocazie...

Acestea fiind zise, iată o lecție dată de...copii. 


marți, 10 martie 2020

Siamo con Te, Italia!

"Nu știu ce simțiți acum dar se vădește că o lume moare. Lumea în care ne credeam siguri în carapacea noastră, aproape europeană. Tehnologizată și absurdizată de SF-ul în care ne povesteam viitorul. Dintr-o dată moartea ne-a deschis ochii asupra vieții. Suntem vulnerabili. Muritori. De la o respirație. Și am constatat că suntem integrați nu doar în Europa politicienilor și politrucilor ci și în Europa oamenilor de rând. 

Suntem europeni prin vatră și curaj, prin limbă și bătaie de inimă. Am strigat Franței că o iubim, când cu Charlie Hebdo, oricât de multe am fi avut să reproșăm Republicii. Și de atunci, sub greutatea zilelor, am continuat să fim francezi. 

Acum e momentul Italiei. La Bella Italia. Rădăcina romană a existenței noastre e în suferință și întristare. E într-o dramatică situație de criză care ne paște și ne aprovizionează propria noastră criză. Avem români peste tot dar în Italia sunt cu milioanele. 
Intim legați de locurile lor de muncă și de cultura cotidiană italiană. Atât de mult încât atunci când vin acasă amestecă limbile într-o simpatică babilonie. Copiii lor capătă nume italienizate iar vocile lor devin stridente ca o gâlceavă în zori într-o piazzetta napoletană ori fiorentină- căci țăranii autentici sunt strașnici oriunde s-ar afla. 
Cântăm cu ei de secole și ne amestecăm poeții, pe care-i comparăm mereu. 
Ne iubim sportivii și ne rugăm, deseori fără să știm, acelorași sfinți. 
Purtăm aceeași cursivitate creativă în exprimare și ne iubim fondul latin al limbii. Ei făcând peste 660 de ore de latină până la Bacalaureat. Noi mult, mult mai puțin. Și se vede. 
Locașurile lor de cult ne-au fost oferite familiilor creștine românești cu o dragoste care nouă ne-ar lipsi. 
Bibliotecile lor au devenit sursă de cercetare iar universitățile lor ne-au primit ca pe niște frați. Unora din noi le-au întins o bucată de pâine. Uneori neagră, cu lacrimi. Deseori albă, cu alte lacrimi și ea. 
Pe străzile marilor orașe poți vorbi românește cu liniștea de acasă și foarte rar și numai alocuri câte un frison de nătângeală fals naționalistă ne mai pune pe gânduri. 
Nu spun că e ușor să trăiești în Italia ca român dar este minunat să iubești Italia. Și să locuiești în iubirea aceasta. E momentul să le-o spunem. Tristețea demobilizatoare din glasul lui Giuseppe Conte- primul ministru al Republicii vădește gravitatea momentului. Care, repet, dă tonul riscurilor de aici, de Acasă. Un Acasă care pentru românii din Italia se identifică în inima lor și cu Italia. Ca un joc între ventriculele și atriile aceleiași inimi. 
Siamo con Te, Italia!
Suntem cu tine. Știm cum te rănesc străzile goale și numai puterea din inima cetățenilor tăi va face să revii la viața ce-ți anima serile. Vom fi alături de tine chiar dacă acum pe aer și uscat și pe mare nu mai venim spre tine iar ai noștri care vin dinspre tine sunt puși în carantină. Nu-i cea dintâi nenorocire ce se abate peste noi. Acum însă știm că fraternitatea noastră are nevoie de noi toți. Laolaltă. Și că acolo unde nu ne putem sprijini altfel, ne putem ruga împreună. Unii pentru alții. Unii pentru toți! Pentru marea familie umană pentru care tu, Italia, ai dăruit cromatica vieții și demnitatea marmurei întrupate. Suntem cu tine, Italia! Non avere paura! Să nu ai frică! Nu suntem cel mai puternic popor al Europei, dar suntem alături de tine cu nodul în gât și inimile unite în rugăciune! Primește dragostea noastră! Ricevi il nostro amore! Siamo con te, Italia! Nu doar pentru românii așezați în inima ta ci și pentru că adeseori tu, tu ne-ai fost inimă! 
Acasă ne pregătim pentru tot ce poate fi mai rău fără să ne pierdem nădejdea că nu suntem doar în mâinile oamenilor. Suntem dinaintea celui mai dificil moment al vieților noastre cotidiene de după Revoluție. Atunci am rostit Tatăl Nostru și ne-am avântat în visul libertății noastre. E momentul să ne așezăm în rugăciune. În înțelegerea cu maturitate a nevoii de igienă și echilibru sanitar. Mi s-a scris, într-un comentariu la un articol trecut, să-mi îndemn credincioșii să se spele ca să nu se împrăștie virusul. O fac, deși nu am credincioși! Și îi rog să înălțăm împreună o rugăciune pentru toți cei încercați. Vădind astfel că nu suntem afectați de virusul răutății și ruperii de celălalt. Care au premers cu mult dramatica situație de acum. E greu momentul. Se vor vădi oamenii de caracter și oamenii ieftini deopotrivă. Important este să nu ne pierdem cu firea și nici să aprovizionăm tensiuni care și așa sunt prea înalte. Sus inima! Nu uitați să vă sunați prietenii italieni să le spuneți că pot conta pe noi! Nu sunt singuri. Și nelăsându-i singuri, nici noi nu suntem singuri. S-au închis granițele dar s-au deschis mai adânc inimile. Postire cu liniște și lumină!"
Părintele Constantin Necula

"Non so cosa provate adesso ma è ovvio che un mondo stia morendo. Il mondo in cui ci credevamo al sicuro nella nostra conchiglia, quasi europea. Tecnologizzato e assurdo in quella science fiction con cui ci raccontavamo il nostro futuro. 
All'improvviso, la morte ci ha aperto gli occhi sulla vita. Siamo vulnerabili. Mortali. Da un respiro. E abbiamo scoperto che siamo integrati non solo nell'Europa dei politici e dei politruk, ma anche nell'Europa della gente comune.
Siamo europei per casa e coraggio, per lingua e battito del cuore. Abbiamo gridato il nostro amore per la Francia con Charlie Hebdo, al di la' di tutte le colpe della Repubblica. E da allora, sotto il peso dei giorni, abbiamo continuato ad essere francesi. 
Ora è il momento dell'Italia. La Bella Italia. La radice romana della nostra esistenza vive la sofferenza e il dolore. Vive una drammatica situazione di crisi che spetta anche a noi e che nutre la nostra crisi. Abbiamo romeni dappertutto, ma in Italia ce ne sono milioni..
Siamo intimamente connessi con il loro lavoro e la cultura italiana quotidiana. Cosi' tanto che quando tornano a casa mescolano le loro lingue in una simpatica Babilonia. I loro figli hanno nomi italianizzati e le loro voci diventano acute come una gazzarra all'alba in una piazzetta napoletana o fiorentina - perché i contadini autentici sono forti ovunque si trovino. Abbiamo cantato con loro per secoli, ci siamo scambiati i poeti che mettiamo sempre a confronto. Amiamo i nostri atleti e preghiamo, spesso o senza sapere, gli stessi Santi. Abbiamo la stessa corsività creativa nel modo di esprimerci e amiamo lo sfondo latino della lingua. Loro avendo più di 660 ore di latino fino alla maturità. Noi, molto di meno. E ci si nota facilmente. I loro luoghi di culto sono stati offerti alle famiglie cristiane romene con un amore che a noi, forse, mancherebbe. Le loro biblioteche sono diventate una fonte di ricerca e le loro università ci hanno accolti come fratelli. Ad alcuni di noi hanno offerto un pezzo di pane. A volte nero, con delle lacrime. Spesso bianco, con altre lacrime. Per le strade delle grandi città puoi parlare romeno con la tranquillità di uno che si sente a casa e solo raramente qualche brivido nazionalista ti mette a disagio. Non sto dicendo che sia facile vivere in Italia per un romeno, ma è bello amare l'Italia. E vivere in questo amore. È tempo di dirlo. 
La tristezza smobilitante nella voce di Giuseppe Conte - il Primo Ministro della Repubblica- mostra la gravità del momento. Il che, ripeto, dà un certo tono ai rischi qui in casa. Una casa che per i romeni in Italia si identifica nel loro cuore anche con l'Italia. Come un gioco tra i ventricoli e gli atri dello stesso cuore. Siamo con te, Italia!
Siamo con te. Sappiamo come le strade, adesso vuote, ti fanno male e solo la forza nel cuore dei tuoi cittadini ti farà tornare alla vita che anima le tue serate. Saremo con te anche se ora, via aerea, via mare o via terra, non verremo più da te e i nostri che tornano sono messi in quarantena. Non è la prima sventura che ci colpisce. Ma ora sappiamo che la nostra fraternità ha bisogno di tutti noi. Insieme. E dove non possiamo sostenerci a vicenda, possiamo pregare insieme. Uno per l'altro. Alcuni per tutti! Per la grande famiglia umana per la quale tu, l'Italia, hai dato il colore della vita e la dignità del marmo incarnato. Siamo con te, Italia! Non aver paura! Non aver paura!
Non siamo le persone più forti d'Europa, ma siamo con te con il nodo in gola e i cuori uniti nella preghiera! Ricevi il nostro amore! Ricevi il nostro amore! Siamo con te, Italia! Non solo per i romeni dentro il tuo cuore, ma anche perché spesso tu eri il nostro cuore! A casa ci prepariamo a tutto ciò che può arrivare di peggio senza perdere la speranza che non siamo solamente nelle mani delle persone. Dopo la Rivoluzione, adesso stiamo affrontando il momento più difficile della nostra vita quotidiana. In quei giorni abbiamo recitato Padre Nostro e abbiamo inseguito il sogno della nostra libertà. 
È tempo di sedersi in preghiera. Comprendere con maturità la necessità di un equilibrio tra igiene e salute. Mi e' stato detto in un commento su un mio precedente articolo di chiedere ai miei fedeli di lavarsi per impedire la diffusione del virus. Lo faccio, anche se non ho fedeli! E chiedo di pregare insieme per tutti coloro che sono in difficolta'. Diamo prova di non essere affetti dal virus della cattiveria e della rottura con l'altro. Che hanno anticipato di tanto le drammatiche conseguenze di adesso. Il momento è difficile. Verranno fuori, allo stesso tempo, persone di carattere e persone scadenti. L'importante e' non perdere la pazienza e non alimentare tensioni già troppo forti. Solleviamo il nostro cuore! Non dimenticate di chiamare i vostri amici italiani per dire loro che possono contare su di noi! Non sono soli. E non lasciandoli soli, né siamo soli. Si sono chiusi i confini ma si sono aperti in profondità i nostri cuori.  Quaresima con pace e luce!
Padre Constantin Necula


Ce-ar fi dacã...

  sau  <What if>, întrebarea americanã cu care poți începe un discurs motivațional Astãzi este 1 septembrie, începutul Anului biserice...