luni, 26 februarie 2024

Trezire


Inaugurazione della strada ferrata Napoli-Portici, 1839
 Zilele trecute cãutând o imagine care sã se potriveascã unui text, am dat peste lucrãrile unui artist mai puțin cunoscut. Nu știu ce anume s-a declanșat în suflet, ce mesaj ochii au transmis acelei pãrți din noi care vibreazã altfel, dar s-a întâmplat exact ce ni se întâmplã într-un muzeu unde, dintre toate picturile pe care le admirãm, cel puțin una ne oprește din cãutare, ne ține pe loc și ne încurcã socotelile inimii. 
Nu întotdeauna e vorba despre vreo capodoperã universal apreciatã dar, cu siguranțã, recunoaștem imediat o viziune artisticã care ni se potrivește, tresãrim în fața unor combinații de culori, suntem surprinși de nuanța vreunei priviri, ne emoționãm în fața unui peisaj. E o realitate pictatã care, cumva și greu de descris, ne mișcã. Pare cã ne trezim.

Notturno a Capri, 1843 circa
Arta este subiectivã. Din punctul de vedere al artistului, din unghiul privitorului. Gustul este legat de o sensibilitate personalã, unicã, care parcã se trezește și ne copleșește în fața unui anumit tablou, la citirea unui anume vers, pe acordurile unei melodii aparte.

De multe ori chiar autorul unei piese muzicale poate fi el însuși copleșit de interpretarea pe care i-o dã operei sale un alt muzician, fie el violonist, dirijor ori cântãreț. Priviți emoția cu care John Williams, compozitorul atâtor coloane sonore de Oscar, ascultã tema muzicalã principalã din filmul "Lista lui Schindler". De ce? Doar el a compus-o! (click aici

Și uite așa ajungem la subiectul discuției noastre la cafeluțã. O zi obișnuitã, imagini pe un ecran de computer:  Ultimul pictor al regelui.

Autoportret, 1864, ulei pe pânză,
28 x 35 cm
Salvatore Fergola (1796 – 1874), considerat un protagonist al scenei artistice napolitane din anii Restaurației, este prea puțin cunoscut în zilele noastre. 
Născut la Napoli într-o familie de artiști, s-a dedicat inițial studiului literaturii și arhitecturii și, abia mai târziu, picturii. A călcat pe urmele tatălui său, atât în ​​folosirea temperei cât și în ce privește viziunea asupra peisajului specificã lui Jakob Philipp Hackert, fiind considerat un adevãrat urmaș artistic al acestuia. 
Fergola, împreună cu tatăl său, a lucrat și la Oficiul Topografic Militar Napolitan, acolo unde, în primele decenii ale secolului al XIX-lea, se experimenta litografia, artă în care Fergola a devenit un adevãrat maestru astfel încât, în 1823, a fondat prima fabrică de imprimare litograficã din Italia.
Fergola a fost însã și pictor al Curții de Bourbon.

Il ponte di ferro sul fiume Calore, 1835
În 1819, în vârstă de doar douăzeci de ani, pictorul 
l-a urmat pe Francisc de Bourbon în Sicilia și Puglia și a imortalizat în tablourile sale peisajele celor două regiuni ale Regatului. Relația cu protectorul sãu a devenit și mai puternicã atunci când ducele a urcat pe tron ​​ca Francisc I și, prin urmare, Fergola a fost numit „pictor de curte”, cu un salariu considerabil.

Fergola va ajunge și la Paris unde va intra în contact cu alte curente artistice ce îi vor influența arta, în special picturile sale legate de mari peisaje marine furtunoase. 
Și cred cã aici este cheia reacției mele, a trezirii (personale).

Tempesta nel Golfo di Napoli, 1867
Pictorul napolitan trece dintr-o perspectivă inițialã, aproape documentară, la o abordare emoțională, o răzbunare romantică a naturii asupra tehnologiei și dezvoltării.
Il Real Ferdinando, 1828
Acea parte din mine care iubește farul pe timp de noapte și mare în furtunã, rãmâne în admirație în fața acestor tablouri.

Și...

...descoperã un alt nume din arta italianã care meritã studiat.



Gata, pauza s-a terminat! Ne întoarcem la treburile noastre. 
O zi cu spor!


P.s. Când aveți timp, încercați sã vã amintiți care a fost ultimul vostru moment de trezire emoționalã, ce 
v-a scos din monotonia cotidianã, ce v-a fãcut sã vibrați chiar și pentru o clipã.

----------------------------------------

- surse informații: ▼

SALVATORE FERGOLA , ultimo pittore del re – Cose di Napoli


vineri, 26 ianuarie 2024

Jos pãlãria

Genul de film western nu a fost niciodatã preferatul meu. Nu mi-a plãcut niciodatã violența, brutalitatea cu care îți faci dreptate și care justificã aproape orice. Poveștile de dragoste și când se terminau bine tot un gust amar îți lãsau. Iar romantismul meu, lustruit cu Jane Austen și setea de dragoste absolutã a surorilor  Brontë, se dezintegra sub bãtãile sângeroase ale cowboy-lor forjați de viața texanã. 

Mi-a plãcut John Wayne, dar filmele lui țineau cont de sensibilitatea spectatorilor și de o anumitã cenzurã, rezultatul fiind un western mai diluat. Sau, cel puțin, așa mi se pare acum. Sã zicem, un western clasic.

Apoi, în anii 90, a venit acel "American Epic Western", Dansând cu lupii. Kevin Costner s-a impus și mulți au vãzut în el noul erou american al "filmelor cu împușcãturi". De atunci însã, el nu a mai avut un asemenea rol și, într-un recent interviu, justifica aceastã lipsã prin faptul cã western-ul este un gen care, contrar opiniilor noastre amatoriale, are nevoie nu doar de un bun subiect ci și de un scenariu echilibrat, replici veridice, o poveste spusã de cineva care acea viațã o cunoaște foarte bine, în toate nuanțele ei de gri.

Și a apãrut realizatorul și actorul american Taylor Sheridan cu al sãu Yellowstone. Succes de public și de criticã, cinci sezoane. Acum, primele douã pe Netflix.

Mi-am luat inima în dinți într-o searã în care voiam neapãrat sã vãd un film. L-am vãzut. Pe nerãsuflate.

Serialul spune povestea familiei Dutton, condusă de John Dutton, care controlează cea mai mare fermă din Statele Unite, proprietate sub atacul constant al celor cu care se învecinează: dezvoltatori de terenuri, o rezervație indiană și primul parc național al Americii.

Este un studiu intens al unei lumi violente, în care acapararea terenurilor produce miliarde de dolari dezvoltatorilor, în care controlul politic este absolut necesar, nu doar în atac ci și în apãrare.

Kevin Costner a fost premiat cu un Glob de Aur pentru ”cel mai bun actor într-un rol de televiziune”. 

Îmi place povestea acestui neo-western, îmi place ritmul, îmi place scenariul, ador coloana sonorã. 

Actorii excepționali dau forțã propriilor personaje, nuanțându-le slãbiciunile. Figurile interpretate sunt atât de autentice, încât reușesc să depășească universul ficțional.

În sfârșit și, mai ales, pentru una ca mine care continuã sã poarte în geantã o carte de Jane Austen, a apãrut un alt tip de poveste, spusã altfel, dar care dã emoții. Altele, sau altfel, dar ele existã, transmit ceva, învațã ceva.

Aș zice, în tradiția costumelor folosite, "jos pãlãria".

Și, pentru cã a venit vorba despre pãlãrie, tot în aceastã perioadã am descoperit un articol interesant despre marca italianã de pãlãrii devenitã o adevãratã legendã în lume dupã cucerirea cinematografiei de la Hollywood: Borsalino.
Peste 160 de ani de Made in Italy.

Articolul este în italianã, se poate traduce și cu google. E foarte interesant.

Încã o datã, jos pãlãria!

 


https://www.vogue.it/moda/article/cappelli-borsalino-storia-marchio-italiano





  

marți, 26 decembrie 2023

Cutia cu bomboane

 

"Mama spunea mereu cã viața e ca o cutie cu bomboane de ciocolatã. Nu știi niciodatã ce vei primi." (Forrest Gump,1994)

Zilele trecute am primit o cutie cu bomboane. O cutie elegantã, cu bomboane fine de ciocolatã belgianã.

Am deschis-o cu "emoția cuvenitã". Ador ciocolata cu lapte, aproape că venerez o cutie frumoasă de bomboane. În asta semăn bunicii materne, brãileanca care fãcea prãjituri "ca la Paris". Și ei i se luminau ochii când primea ciocolatã "la cutie" și asta își dorea ori de câte ori o întrebam ce sã-i duc.

Cã suntem la regim ori nu prea ne omorâm cu dulciurile, cutia de bomboane deschide o poartã de poveste. Surâdem indiferent de ceea ce conține: umpluturã de fructe în loc de alune, cacao amãruie în loc de ciocolatã cu lapte, esențã de migdalã când am fi dorit de rom.

Cutia de bomboane. Cutia CU bomboane. Exact ca viața. Un zâmbet în fața necunoscutului.

A mai trecut un an și metafora din Forrest Gump rãmâne actualã.

Nu știm ce vom primi, dar primul pas e bucuria. Și speranța cã totul va fi bine.

Cu aceste gânduri simple precum viața când o lãsãm sã "curgã" fãrã sã o complicãm inutil, fãrã sã o disecãm și sã o maimuțãrim, 

vã doresc un Crãciun luminos și un An Nou cu adevãrat bun, firesc în desfãșurarea sa, în succese și bucurii, plin în sentimente.

Vã doresc și îmi doresc sã nu mai fim surprinși de Bine, de bunãtate, de adevãr. Ele sã constituie normalitatea zilelor noastre.

Ne vedem, ne scriem și ne citim în 2024.


La Mulți Ani!





P.S. Propunerea muzicalã e încãrcatã de nostalgie și asezonatã cu un pic de regret. Dar e potrivitã. 

În fond, ne despãrțim de 2023. Ceva bun o fi adus și el...

                                              (click aici)

 



duminică, 26 noiembrie 2023

Puterea cuvintelor...

Am auzit în Liturghie o rugãciune care mi-a plãcut tare mult. Este pentru pace, dintre cele speciale recomandate de Pãrintele Patriarh Daniel spre a fi incluse în rugãciunile bisericești și în rugãciunea particularã.

Textul ei este acesta:

"Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Cel ce ești Izvorul vieții și al păcii în cer și pe pământ, revarsă harul păcii Tale în lumea tulburată de război și de ură. Stinge neînțelegerile și învrăjbirea dintre oameni și revarsă în inimile tuturor smerenia, pacea și bunătatea. Liniștește pe cei războinici și dăruiește-le înțelepciune. Dăruiește ajutor celor suferinzi, ocrotire celor refugiați sau pribegi și mângâiere celor înstrăinați și întristați, iar nouă tuturor dăruiește-ne voința și puterea de a ajuta cu toată inima pe semenii noștri care suferă din pricina războiului. Cel ce ai spus: Fericiți sunt făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema!, învață-ne să căutăm dobândirea păcii inimii și a păcii între oameni și între popoare, deoarece în inima în care se află pacea, nu mai este vrajbă, iubire de stăpânire sau frică, ci mângâierea Duhului Sfânt, iubire de Dumnezeu și de semeni. Pentru aceasta, cu smerenie ne rugăm Ție, Hristoase Dumnezeule, pentru pacea dintre oameni în fiecare țară, pentru pacea dintre popoare și pentru buna așezare a întregii lumi, ca să viețuim în bună înțelegere și să putem lucra fără împiedicare faptele plăcute Ție, slăvind iubirea de oameni a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin"

Refugiați sau pribegi, înstrãinați și întristați...

Cum sunã? Ce rezonanțã au în sufletele noastre? Nu vi se topește inima?

Când spunem e/imigranți, pare o catalogare standardizatã care nu mai are legãturã cu omul, cu speranțele sale înfrânte, cu frica de necunoscut, cu amintirile sale incendiate odatã cu casa, cu sufletul rãvãșit în cãutare de un pic de milã și înțelegere.

Vã aduceți aminte de fetița aceea sirianã îmbrãcatã în hainele ei bune, cu rochițã și șosete albe, care tremura toatã într-o iarnã geroasã în fața unui gard de sârmã ghimpatã?

Sau de bãiețelul înecat într-o traversare pe Mediteranã, în buzunarul cãruia medicul legist italian gãsise cusut carnetul de școalã cu note foarte bune la limba francezã? Un medic care a rãmas plângând pe o plajã italianã în fața unei vieți frânte fãrã nicio vinã.

Dar de femeile ucrainiene care, intrate în România, au rãsuflat ușurate vãzând preoții ortodocși alãturi de vameși? Au știut cu siguranțã cã nu li se putea întâmpla nimic rãu.

Ei nu sunt numere în registrele de trecere a frontierei, sunt pribegi, sunt înstrãinați, sunt refugiați, sunt întristați.

Când folosim anumite cuvinte, dãm valoare faptelor, oamenilor, istoriei, vieții.

Dacã știm sã alegem și sã ne alegem cuvintele, dãm naștere îmbrãțișãrilor, înțelegerii, dialogului, iubirii. Existã acolo, în cuvinte, o putere extraordinarã și, oriunde am cãuta, nu am gãsi inspirație mai mare ca în credința noastrã cãlãuzitã de învãțãturile și învãțãtorii Bisericii. 

Indiferent de limitele și pãcatele instituției pãmântești, Cuvântul își gãsește drumul, prin oameni potriviți și cu vocație, direct cãtre inima și mintea noastrã. Iar Puterea Lui e puterea pãcii și a iubirii. Puterea Cuvântului.

Dacã nu credem, nu putem sã credem sau pur și simplu nu vrem, mãcar sã ne inspirãm din cuvintele folosite de bisericã. Deschid inimi și sunt aducãtoare de pace.

Sã fie bine! Tuturor!

 

by BPAR

duminică, 12 noiembrie 2023

(Mai) altfel...

 

"Știu, știu cã e așa cum spui tu, dar parcã el e mai altfel"

Am auzit des fraza asta de la colege ori prietene care se îndrãgosteau. Dacã le spuneai cã subiectul atenției lor nu e deosebit, cã nu pare spontan ci mai degrabã interesat în relația respectivã, cã nu e un tip serios, cã flirteazã cu prea multe etc., rãspunsul inevitabil la observațiile respective era cel de mai sus.

Nu e altfel, ci mai altfel. Deși incorect, acest "mai" adãuga o nuanțã. Adicã, știu cã baza e oarecum aceeași, dar el are ceva în plus, ceva de bine, are potențial de îmbunãtãțire, de creștere, de maturizare, de devenire...sau cum vreți sã îi spuneți.

Zilele trecute am vrut sã revãd "Mândrie și prejudecatã". 

Mi-era dor de un film clasic, un subiect clasic, o interpretare clasicã. 

Bineînțeles, ecranizarea din 1995 cu Jennifer Ehle și Colin Firth mi se pare cea mai fidelã romanului lui Jane Austen și, fiind o miniserie, are timpul necesar pentru a respecta  cronologia faptelor și rolul personajelor în desfãșurarea povestirii, pentru a merge la pas cu ficțiunea literarã. 

Dar....

... în zilele noastre, varianta cinematograficã din 2005 apare mult mai fireascã. Ritmul povestirii, pasiunea interpretãrii, modulația vocilor se adapteazã mult mai bine  generatiilor de astãzi și dupã cum se vede nu numai lor. Cu toate cã filmul este o ecranizare (foarte) liberã a cãrții, stârnește totuși curiozitatea tinerilor, mulți adolescenți recunoscând cã, ulterior vizionãrii filmului, au citit cartea.

Indiferent de gusturi în materie de filme și ecranizãri, subiectul postãrii mele se referã la un actor pe care l-am descoperit cu adevãrat în filmul "Anatomia unui scandal" (miniserie, Netflix, 2022).

Rupert Friend îl interpreteazã pe James Whitehouse, ministru englez care are o aventurã cu una dintre stagiarele sale. Trece cu o siguranțã uluitoare de la timiditatea unei victime supuse unui posibil șantaj la aroganța unui agresor cu ștate mai vechi. Rolul i se potrivește. Fizicul impozant, privirea serioasã (atât cât trebuie), surâsul unui bãrbat convins de șarmul sãu și disperarea manifestatã când e nevoie, îi fac personajul convingãtor și, mai ales, extrem de real. Și, cum în orice interpretare, actorul pune și ceva din el, ajungi sã crezi cã tipul acela de bãrbat i se potrivește.   

Și îl redescoperi în "Mândrie și prejudecatã", ecranizarea din 2005 unde îl interpreteazã  pe George Wickham, fermecãtorul ofițer în spatele cãruia se ascunde un seducãtor serial și un libertin periculos.

Citești în biografia sa cã din 2005 până în 2010 a avut-o iubitã pe colega sa de platou în Pride&Prejudice, actrița engleză Keira Knightley.

Apoi, a trecut mai departe.

În 2013 a cunoscut-o pe Aimee Mullins, s-au logodit în 2014 și s-au căsătorit în 2016.

Pânã aici, nimic deosebit.

Doar cã...

În afarã de a fi actrițã și model, Aimee Mullins este o atletă paralimpică cunoscută pentru ideile sale despre conceptul de corp și performanța sa atletică, în ciuda faptului că i s-au amputat ambele picioare la vârsta de un an.

Când citești așa ceva, primești o lecție. Vezi o femeie frumoasã și determinatã sã își trãiascã viața ca pe un dar și sã facã din ea o capodoperã. Un veritabil model pentru femei.

Iar imaginea actorului Rupert Friend parcã se însuflețește. Devine om, devine și el un model pentru ceilalți.

Și, în mod sigur, are ceva în plus.

E mai altfel.









vineri, 13 octombrie 2023

14 Octombrie

 

Mișto-ul este un sport național. 

Facem mișto de prostie, de ignoranțã, de corupție, de tot ce e aparent inteligent și estetic kitsch. Facem mișto de limitele noastre și ale altora, de minți înguste, întunecate și violente.

Pânã aici, totul (relativ) bine. Rezultatul: ne destindem și dãm valoare unor principii opuse celor trâmbițate de incompetenți, proști și insensibili.

Problema cu mișto-ul este cã nu știi sau, mai bine zis, nu conștientizezi când depãșești limita. Nu vorbesc de cei care fac mișto cu agresivitate de tragedii, rãzboaie și victime. Aceia sunt analfabeții funcționali în sensibilitate și empatie ai lumii noastre.

Mã refer strict la oamenii citiți, la cei care se laudã cã ascultã pãrerile celorlalți și cautã mereu dialogul. Acești oameni devin uneori repere, parteneri de discuții inteligente, de glume savuroase.

Și, totuși, și ei întrec o limitã.

Începe sã mã oboseascã mișto-ul permanent al pragmaticilor inteligenți și culți pe seama celor care merg în pelerinaje, plâng și se roagã la moaștele unor sfinți.

"Primitivi", "pupãtori de oase", "înapoiați", "spãlați pe creier" sunt numai câteva dintre etichetele lipite pe sensibilitatea unora de cãtre superiorii rasei umane, deținãtorii adevãrului absolut (sau posesori de adevãruri relative cumulate, dupã caz).

Oamenii credincioși nu sunt automat habotnici. Iubitorii de sfinți nu sunt automat negativiști ai modernitãții ori talibani ai religiei.

Sunt oameni care pur și simplu închid cercul vieții, unind Cerul cu pãmântul.

Pericolul atentatului la inteligențã și bun-simț nu vine din credințã, ci din fariseism, nu vine de la cei care se așazã la rând la Catedrala din Iași sau la Patriarhie, ci de la mai marii sau mai micii zilelor noastre care, umilind aproape toate categoriile de sãraci, organizeazã mai apoi pelerinaje de iertare prin locuri sfinte.

Cândva se luau peste picior exagerãrile, dar de ceva vreme a început sã se extindã mișto-ul și la ceilalți (când nu se jignește explicit).

De câte ori vin la București, una dintre destinațiile fixe în plimbãrile mele prin oraș este Biserica Zlãtari sau, cum zic eu, merg la Sfântul Ciprian. Așa simt și asta fac. Întotdeauna relația a fost una personalã. Am mers la Salerno la Sfântul Matei, am intrat un pic la Sf. Pavel la Roma, am trecut într-o fugã pe la Ioan Paul al II-lea.

Credința e însoțire, e o relație directã și personalã, e un loc în plus la masã pentru Dumnezeu. E bine, e cãldurã, e nãdejde, e iubire. 

Credința deschide minți pentru cã te obligã la cãutarea binelui, la ocrotirea celorlalți și asta înseamnã studiu, cercetare, spirit critic, obiectivitate. Dacã ești credincios ești obligat sã gândești, sã te înalți în spirit și minte.  

Dacã ne-ar fi vrut proști, în actul creației Dumnezeu ne-ar fi pus o vazã cu flori în cap în loc de acest creier cu atâtea funcții încã nedeslușite pe deplin.

Când crezi cu adevãrat, nu faci teorii infinite ale conspirației, nu îți riști viața negând valoarea unor descoperiri și talentul unor studioși, nu expui în manierã adolescentinã viața celorlalți unor riscuri inutile și unor pericole necunoscute. 
Sã crezi cu adevãrat înseamnã sã îți faci datoria de cetãțean, de membru al comunitãții, sã înveți cât poți de mult de la cei cu adevãrat capabili în profesiile lor.
Sã crezi înseamnã, însã, și sã te rogi necontenit iar dacã simți nevoia, sã dai o fugã pânã la Iași la Sfânta Parascheva.

Sã fii cu adevãrat un om de valoare (precum îți place sã crezi), înseamnã sã nu faci un mișto infinit de ceea ce nu înțelegi și, mai ales, de ceea ce nu trãiești.

Copyright: IOAN FLORIN CNEJEVICI
Sãrbãtoare binecuvântatã, tuturor!



marți, 10 octombrie 2023

Iubirea ca antidot...

 

Iubirea e opusul a tot ce e rãu, urât, violent, aducãtor de moarte.

Iubirea e Viațã.


Poate de aceea vorbim atât despre iubire, o punem în muzicã, în poezie, în filme romantice și romanțioase.

Iubirea e antidotul natural la Rãu.

Într-o lume tumultoasã care își pierde busola, unde ignoranța, extremismul și violența își asumã conducerea destinelor noastre, iubirea ne poate salva.

Pare o idee infantilã, ruptã din manualele de dezvoltare personalã, dar nu e așa. Sau, nu chiar așa.

Zilele acestea, când la rãul absolut din Ucraina, s-a adaugat alt rãu, am simțit cãderea. Cãderea aceea în gol pe care o ai doar în vise, când totul în jur se nãruie și te prãbușești fãrã sã poți striga "ajutor".

Nu reușesc sã vãd imaginile cu corpul acelei fete duse în camion și batjocorite, fãrã sã îi simt ultimele clipe de suferințã, fãrã sã mã gândesc la durerea veșnicã a mamei sale. Nu pot sã îmi șterg din minte imaginea surâzãtoare a bãtrânei de 84 de ani, supraviețuitoare a Holocaustului, luatã acum ostaticã și dusã cine știe unde. 

Nu pot sã nu aud strigãtele celor din Gaza, a acelor palestinieni care, fãrã legãturã cu Hamas, au încercat sã supraviețuiascã ca într-un acvariu în acea fâșie de pãmânt, trãindu-și normal viața. Iar acum vor plãti pentru capetele înfierbântate ale altora.

Cum sã nu te revolți și sã încerci sã cauți altceva? Cum sã nu te refugiezi în ideea de Iubire? În tot ce înseamnã viațã, îmbrãțișare, cuvinte frumoase, sãruturi și zâmbete. 

Te simti în culpã sã o faci, nu e momentul potrivit, dar ce altceva ne poate salva?

Ce altceva?




vineri, 6 octombrie 2023

Sã fim atenți

 


"Cum ți-a fost ziua?"

"Ai dormit bine?"

"Ai mâncat?"

"Am citit ceva astãzi și m-am gândit la tine."

"Sper cã ești bine."

"Mi-e dor de tine"

"Fii atent."

"Pot sã te sun?"

"Am vrut doar sã îți aud vocea."

"Vrei sã ne vedem?"

"Totul va fi bine."

"Ești întotdeauna în gândurile mele."

Ascultați cu atenție ce vi se spune. Citiți mesajele (și) cu inima. 

Oamenii vorbesc cu sufletul mai des decât credem noi.

Nu trebuie sã fie "te iubesc" pentru a spune asta. E valabil în cuplu și în prietenie. În fond, prietenia adevãratã este o formã de iubire, nu?

Deci, haideți sã spunem lucrurilor pe nume fãrã a le da neapãrat un nume.

Sã ne uitãm la autenticitatea trãrilor, a sentimentelor, sã simțim adevãrata empatie a celuilalt, empatie care de multe ori este dragoste.

Sã fim atenți. Atenți la cei din jur, la oamenii care ne-a fost dat sã îi avem aproape, la cei care ne însoțesc cu gândul, la cei care ne apar de niciunde în drumul nostru. 

Nimic nu e întâmplãtor, distanțele între suflete nu existã.

Sã fim atenți. 

Și recunoscãtori.


Există prietenii care rezistă absenţei şi timpului.

(Madame de Sévigné, Scrisori)


Și, pentru cã am vorbit de autenticitate, trãire, sentiment, iubire, vã propun o emisiune de searã.

O emisiune despre tot ce reprezintã frumosul în rost și rânduialã. 
Așezați-vã comod și savurați dialogul cu un profesionist sincer și cu bun-simț, un maramureșean autentic și autentic cetãțean al lumii.

Sunt momente în emisiunea aceasta care dãruiesc inimii o bãtaie în plus. (click aici)


joi, 5 octombrie 2023

Favorita regelui ... doar atât

 

Am vãzut în sfârșit filmul Jeanne du Barry. Îi vãzusem trailer-ul, prezentarea de la Cannes, ascultasem interviurile cu protagoniștii, Johnny Depp și Maïwenn (ea fiind și regizoarea filmului).
Era practic revenirea oficialã a lui Johnny Depp în lumea bunã a filmului dupã o perioadã de intense probleme personale, puternic mediatizate spre deliciul amatorilor de bârfe și scandaluri. 
Așa cã mi-am fãcut timp și m-am așezat comod în fotoliul de spectator.
Și...m-am strãduit sã îmi placã.
Probabil este și o chestiune de gust personal sau ține de momentul în care unul decide sã vadã o peliculã cinematograficã. E același lucru cu a alege când sã citești o anumitã carte, sã vezi știrile cu tot felul de nenorociri sau sã te întâlnești cu o persoanã înclinatã spre depresie. 
Poate la mine nu era momentul potrivit sau nu era cazul, dar... l-am vãzut.
Cum l-am perceput?
Un ritm lent pânã la epuizarea ultimului bastion de rãbdare, o actrițã fãrã șarm pe care cu toate bunele mele intenții nu am reușit sã o vãd decât așa: fãrã sare și piper.

Probabil cã nu reușesc sã îmi scot din cap imaginea dulce a curtezanei  venețiene Veronica Castro, o figurã interesantã a secolului al XVI-lea devenitã, din eroinã a propriului oraș, țintã directã a Inchiziției. O poveste adevãratã, bazatã pe cartea 
The Honest Courtesan (autor Margaret Rosenthal) și transpusã cu rafinament în producția americanã din 1998 Dangerous Beauty (A Destiny of Her Own, în anumite țãri).
Catherine Jane McCormack dã profunzime personajului sãu care își declamã iubirea în versuri, cãci Veronica Castro a fost și poetã. 
Rufus Sewell creeazã un personaj real, viu, plin de pasiune în Marco, iubirea vieții ei, cel care o va apãra în orice ocazie și o va salva de judecatã nedreaptã a Inchiziției, rãmânându-i alãturi pânã la sfârșitul vieții.  
O poveste frumoasã, spusã cu multã delicatețe.

Din filmul francez am rãmas cu douã impresii simple și, poate, simpliste.
Prima, recunosc superficialã, e ca au avut dreptate francezii sã renunțe la regalitate.
A doua, neoriginalã poate, e ca Johnny Depp este capabil sã joace orice. Privirea aceea veșnic miratã capãtã profunzimea unei iubiri mãcinate de protocol, reguli și tristeți.
Cam atãt.
Nu știu alții ce pãrere au, dar eu asta am vãzut și așa am simțit.
Mai bine zis, cu asta am rãmas.
Sau ... doar cu atât. 


Trezire

Inaugurazione della strada ferrata Napoli-Portici, 1839  Zilele trecute cãutând o imagine care sã se potriveascã unui text, am dat peste luc...