Urãri...

Wishes and fireflies by Marianna Foster
Saatchi Art

  A mai trecut un an. 

Unii cresc, alții îmbãtrânesc, vrând-nevrând timpul zboarã.

Lumea pare mai detașatã de tot ce  înseamnã (cu adevãrat) bunãtate, empatie, valoare, credințã. 

Trãim încrâncenați, nu ne mai ascultãm unii pe alții, suntem cei mai frumoși și cei mai deștepți din Univers și nu mai avem nevoie de nimeni și de nimic.

Frica constantã de a pierde o parte din comoditãțile cu care ne-am obișnuit ne-a anesteziat simțurile esențiale de supraviețuire ca individ, ca specie: simțul dreptãții, al echitãții, al respectului pentru efort, muncã și sacrificii, rezistența dublatã de luptã împotriva Rãului.

Admirãm cãlãi și dãm vina pe victime, mitul bãrbatului cu trup cãlit de ape înghețate ne corupe imaginația.

Vedem filme care nu ne învațã nimic, mergem la piese de teatru care mutileazã opere clasice, ascultãm muzica unor foarte tineri artiști supãrați pe o viațã pe care de-abia au început sã o trãiascã, aplaudãm contestațiile unor mimi ai democrației.

Trãdãm încrederea celorlalți, uitãm de cei dragi, pãrãsim prietenii cu ușurința cu care dãm pagina unei reviste de modã. 

Suntem vaccinați contra Binelui și rãmânem total expuși la Rãu.

Și uite așa ajungem sã nu mai fim capabili sã descifrãm mici semne ale destinului: un scurt mesaj trimis de departe doar spre a ne dãrui liniște, o întâlnire neașteptatã ce poate fi începutul unei lungi prietenii, un pas greșit care poate conduce cãtre un drum nou.

Nimic din toate astea nu ne mai sensibilizeazã, nimic nu ne mai atinge sufletul.

Mos Crãciun nu existã și o spunem unor copii de cinci ani, desenele animate ale lui Disney sunt depãșite și e mai bine sã crești cu gesturi agresive și povești fãrã happy-end ca sã începi de mic sã te obișnuiești cu viața. Creștem astfel copii cinici, anesteziați la mici bucurii, mari visuri ori trecãtoare tristeți și ne întrebãm de ce ca adulți nimic nu îi atinge și se entuziasmeazã  doar în cãutarea unei perfecțiuni absolute schimonosindu-și trupurile și, mai departe, sufletele.

Un cerc complet al Rãului, al Urâtului, al neputinței și al furiei. Da, al furiei, cãci continuãm zi de zi sã ne revãrsãm frustrãrile personale în relațiile cu ceilalți, în propriile alegeri, în politicã. Mai ales în politicã!

În aceste condiții ce se mai poate ura la început de An Nou? Ce subiecte mai pot fi gãsite pentru a descreți frunți fãrã a pãrea deplasate, rupte din contextul vieții obișnuite, penibile ori patetice?

Și ce cuvinte mai pot fi spuse care sã nu parã sloganuri ori sfaturi motivaționale scrise de vedete ale comunicãrii moderne?

Cu toate ideile și observațiile astea în minte am lãsat sã treacã timp, neștiind ce sã scriu, ce sã spun, ce sã urez.

Am renunțat. Mi se pãrea cã nimic nu mai are rost, cã totul e deplasat.

Dar...

Prima zi a anului mi-a dãruit douã momente incredibile: 

Concertul italian de Anul Nou de la Teatrul La Fenice din Veneția, dirijor Daniel Harding  

și, evident, 

faimosul Concertul al Filarmonicii din Viena, sub bagheta maestrului Riccardo Muti.

Și am vãzut frumosul în deplina sa armonie, în culori pastelate și fraze muzicale cadențate.

Rouã pe o pânzã de paianjen

 Și ochii inimii s-au deschis...

Am realizat cã pentru  fiecare gram de noroi  existã o picãturã de rouã, cã speranța poate învinge teama, cã lumina adevãratã pãtrunde întunericul profund, cã frumusețea adeseori este surprinzãtoare și, de cele mai multe ori, persistentã.

Iar noi putem fi purtãtori de frumusețe.

Cãci:

"Fericirea este o stare de spirit. Ea depinde de felul în care privești lucrurile."

Urarea mea pentru fiecare cititor în parte este tot în cuvintele Maestrului animației:

"În primul rând, gândește. În al doilea rând, crede. În al treilea rând, viseazã. Și în sfârșit, îndrãznește."

La Mulți Ani! 

Odã...

 ODÃ PROȘTILOR

                     de ION PRIBEAGU (∗)

Cu prostul care n-are şcoală

Te lupţi puţin şi-ai câştigat.

Dar duci o luptă colosală

                               Cu prostul care are şcoală!

De-ar fi să-i luăm pe toţi la rând,

Şi actualii, dar şi foştii,

Cei mai deştepţi de pe Pământ

Au fost întotdeauna... PROŞTII.

Nu te ruga la ursitoare

             Să-ţi facă-n viaţa ta vreun rost,

       Mai bine urlă-n gura mare :

                “Iubite Doamne, fă-mă... PROST!”

De ce să tragi ca la galeră,

Să-nveţi atâtea fără rost,

De vrei să faci o carieră,

Ajunge numai să fii... PROST.

În lumea asta cu de toate,

  Unde se-nvaţă contra cost,

Păcat că nici o facultate

          Nu dă şi diploma de... PROST.

Avem impozite cu carul,

Dar înotăm în sărăcie

Și ce buget ar avea statul

Dintr-un impozit pe... PROSTIE...

Ei sunt ca iarba, cu duiumul,

       Să nu-i jigneşti, să nu-i împroşti !

     O, Doamne, de ne-ar creşte grâul

       Cum cresc recoltele de... PROŞTI.

Și-n lumea asta răsturnată,

Unde cei strâmbi sunt cei mai drepţi,

Savanţii noştri mor de foame

Și numai PROŞTII sunt deştepţi.

Atât. Doar atât. Sã (ne) fie bine!

------------------------------------

(∗) pseudonimul literar al lui ISAC LAZAROVICI. 27 octombrie 1887 SULIȚA, județul BOTOȘANI – 1971, TEL AVIV, poet și umorist român și israelian, emigrat in Israel in 1962.

Oamenii ca stelele...

Îmi plac stelele. 

Nu, nu astronomic vorbind. 

Nu mã intereseazã așezarea lor matematicã, ori imaginea datã de unirea unor puncte luminoase. 

Nu desenele cerului mã fascineazã, ci profunzimea sa, partea vãzutã ori nevãzutã a recuzitei nocturne. Cea care creeazã povestea, basmul cu umbre și lumini, cu astre și nori, din veșnicie în veșnicie, fãrã început și fãrã sfârșit.

La steaua care-a răsărit

E-o cale-atât de lungă,

Că mii de ani i-au trebuit

Luminii să ne-ajungă.

Stelele. Permanent acolo sus, ele existã cu adevãrat, lumineazã pururea.

poster de Mindy Sommers

Doar cã Soarele, cu strãlucirea sa de protagonist face ca lumina stelelor sã nu poatã fi  observatã. 

Doar atât. Sã nu poatã fi vãzutã, deși ea existã.

La sfârșitul zilei, însã, întunericul se brãzdeazã cu lumini. Mici sau mari, fixate pe draperia celestã sau intermitente, intense sau pierdute în scenografie.

Și, fie cã am fost fericiți sau nu în drumul nostru cotidian, ne ridicãm privirea și uitãm pentru câteva clipe de pãmântul pe care cãlcãm șovãitor ori mãrșãluim spre orizonturi doar de noi știute. Zâmbim firesc, respirãm adânc și privim stelele. Iar, uneori, suntem capabili sã începem de la ele un vis. 

sursa Art Georgies

Ne imaginãm povești cu Luceferi și fete nestatornice, lumi îndepãrtate trãitoare sub același cer, ochi profunzi admirând aceleași licãriri de luminã, voci șoptite exprimând ca într-o îngemãnare de suflete dorințe tainice. 

Și cât de viu s-aprinde el

În orișicare sară,

Spre umbra negrului castel

    Când ea o să-i apară.

Într-un soi de superstiție romanticã, inventãm expresii care sã justifice drumuri cu plecãri și reveniri, alegeri cu bucurii și tristeți, care sã dea, chiar și doar aparent, un sens trecerii noastre pe aici: "stea norocoasã", "stea în frunte", "sã crezi în propria stea".

Fiecare stea în parte este un miracol, fiecare lumineazã dupã propria-i putere alcãtuind împreunã cu celelalte un spațiu de vis și armonie.

Știința ne spune cã fiecare stea are un ciclu de viață cu naștere și moarte, cã stelele mai mici trăiesc mai mult pentru cã își ard mai lent combustibilul și stelele mari au cicluri de viață mai scurte fiindcã rămân fără hidrogen mult mai repede decât cele mai mici. Iar culoarea unei stele ne indică cât de caldã este. 

E multã științã aici, e mult studiu și acuratã observație. 

Noi, însã, privim stelele, nu le observãm. Le percepem prin prisma sensibilitãții noastre și le însoțim liniștea pe care ne-o dãruiesc cu multã, multã imaginație. Cerul nu e așa cum pare, e mult mai mult. 

Tot așa e și cu oamenii. Ei sunt precum stelele pe cerul nopții, nu seamãnã unul cu celãlalt dar, totuși, fiecare lumineazã. Noi îi privim fãrã a-i vedea, îi judecãm fãrã a-i cunoaște. 

Nu poti pretinde unui mic punct sã fie un Luceafãr, dar îți poți încãlzi sufletul în mica sa strãlucire. Fiecare om are ceva de dãruit, fiecare are o luminã.

Iar cei dragi... 

ei, cei dragi...

Lumineazã și ei dupã propria putere și, împreunã, alcãtuiesc harta astronomicã a cerului nostru.

Deseori, ne întrebãm pentru cât timp ne vor mai fi cãlãuzitori, vor trãi la fel ca noi, ne vor lumina viața îndeajuns?

Indiferent când și cum fiecare viațã se va stinge, lumina sa ne va însoți mereu. 

Fiecare noapte a destinului nostru va fi luminatã de o Stea. 

Va trebui doar sã ne ridicãm privirea cãtre Cer. 

                                                                                     (🎼click aici )

picturã Corina Chirilã

La steaua care-a răsărit

 E-o cale-atât de lungă,

Că mii de ani i-au trebuit

Luminii să ne-ajungă.

Poate de mult s-a stins în drum

          În depărtări albastre,

     Iar raza ei abia acum

        Luci vederii noastre.

Icoana stelei ce-a murit

Încet pe cer se suie:

Era pe când nu s-a zărit,

Azi o vedem, şi nu e.

Tot astfel când al nostru dor

Pieri în noapte-adâncă,

Lumina stinsului amor

Ne urmăreşte încă.

(La steaua, Mihai Eminescu)

Gusturile nu se discutã

 

(lat.) despre gusturi nu se discută – Adagiu scolastic. S-a răspândit ca o justificare a libertății de a avea preferințe personale în domeniul nedemonstrabilului.

Gusturile nu se discutã și e firesc, numai cã în ultima perioadã a devenit o modã în a o spune tot mai des pentru a închide gura celui care are o altã opinie. Sau alte gusturi. Ori alte idei, ori un alt unghi din care privește lucrurile. Cã ești politicos sau nu în exprimarea propriei pãreri, nu prea mai conteazã.

Cã vorbești despre modã, muzicã, teatru sau film, nici asta nu e important.

Ne-am învãțat pe platformele sociale sã emitem opinii fãrã drept de apel. Și de acolo am început sã o facem și în viața de zi cu zi, în relațiile cu ceilalți.

Și asta nu e prea bine. Nici prea corect. Dialogul înseamnã schimb de opinii, nu aprobãri continue ale acelorași idei devenite veritabile axiome.

În fine, aici ar fi multe de spus și probabil nu e cazul sã dezvolt.

Mi-am adus aminte însã de o fricã de-a mea care, cu ani în urmã, trecea drept un gust ciudat: sã nu am prea multe oglinzi în casã și, dacã se poate, niciuna în dormitor. Deși îmi place "sã mã oglindesc", întotdeauna am legat oglinda de o baie (cu lumina bunã pentru machiaj) ori de un hol pentru o ultimã verificare a vestimentației înainte de a ieși din casã. 

În dormitor, nu. Nu am o fobie, dar limitez numãrul lor. Mi se par un atentat la intimitate.

Însã am citit cã existã o adevaratã fobie legatã de oglinzi (aspect medical clinic) și cã, de cele mai multe ori, aceasta este însoțitã și de alte fobii: frica de imperfecțiuni, de moarte, frica de culori. 

Plus încã una. 

Lume, lume, ascultã și te minuneazã: teama de vampiri. Conform unor superstiții și mituri din folclorul diverselor popoare, vampirii nu se reflectã în oglindã pentru cã nu au suflet. 

Deci, dacã avem în dotare vreun castel, sã evitãm șocul neoglindirii vreunuia dintre oaspeți. 😉🧛

Ar fi multe de spus și, indiferent de mituri și magie, teama de oglinzi existã cu adevãrat și este studiatã.  

Așa cã, nu sunt chiar ieșitã din comun pe latura asta și, cu siguranțã, nu sunt nici caz clinic cã nu mã apucã tremuratul dacã vãd vreo oglindã. Doar cã nu îmi plac în mod excesiv. Poate e chiar un lucru bun care s-ar putea traduce în simplitate cãci oglinda, în afarã de a fi consideratã de-a lungul istoriei un simbol al puterii și al protecției, este vãzutã de cele mai multe ori ca o reprezentare a vanitãții.

Cu ideile astea în cap, bineînțeles cã am fost surprinsã când am citit titlul unei cãrți, o autobiografie semnatã de Maria Scicolone (sora Sofiei Loren): 

Casa mea e plinã de oglinzi.

Este acolo un dialog în care ea rãspunde viitorului soț, care se mira de numãrul oglinzilor din casã, cã oglinda este o mãsurã a adevãrului, reflectã ceea ce de multe ori nu se vede, ceea ce nu poate ascunde o minciunã.

Este și asta o explicație interesantã. Pentru mine, un pic ciudatã, dar... gusturile nu se discutã, nu-i așa?

Gata

Cine nu-i gata îl iau cu lopata, încheiam când eram mici numãrãtoarea la de-a v-ați ascunselea. 

Așa e și cu viața. Ești, nu ești gata, te ia (un pic) cu lopata.

Se încheie un capitol lung prin alte țãri, alte orașe, alte cartiere, cu alți oameni și cu noi prieteni.

Te întorci, începi sã pui lucrurile în ordine, obosești și visezi sã iei cât mai repede un avion spre alte destinații. 

E calea cea mai simplã. Sã lași și sã pleci. 

Cea grea este sã construiești. Și, mai ales, sã o faci în altã etapã a vieții, cu alt tip de griji, cu teama unor alte alegeri, dar și cu oboseala specificã unei alte vârste.

Nu mai ai rãbdare, nu mai poți asculta la infinit aceleași povești când timpul fuge, când orele se comprimã și simți cã viața ți se scurge precum apa printre degete. De acum încolo parcã nu mai ai timp sau, cel puțin, așa simți.

Dincolo de filosofia asta, luatã și reluatã și prin alte postãri 

- vezi Colțul... click aici - 

dupã șederea în Polonia am o nedumerire: 

De ce nu latrã câinii în Varșovia?

Azi dimineațã la Roma pe strada noastrã dintre blocuri se conversau la volum mãrit oameni și câini. Sunete înalte și sunete joase, rase diferite. 

Mi-am zis pe moment cã e normal, oamenii au câini, s-au întors din concedii cu ei și acum se aud. Dar la Varșovia era exact aceeași situație. Fiecare familie în blocul nostru avea un câine...sau chiar mai mulți. 

În timpul zilei, liniște. Mai spre searã unul, mereu același, supãrat cã e scos prea târziu afarã, își certa stãpânul cu câte un mârâit rãgușit. 

Și cam atât. Ah...și niciun alt patruped din bloc nu i se alãtura în contestația lãtratã.

De ce câinii lor nu latrã ca ai noștri?

E drept cã nici polonezii nu sunt vorbãreți precum latinii și, în niciun caz, gãlãgioși precum romanii.

Sã fie asta o explicație? Cum e omul e și animalul sãu de companie?

Cu aceastã "nedumerire existențialã"😉, închei vara și aștept rãcoarea toamnei. Nu ploaia (deși o ador!) cã am prea multe drumuri de fãcut ...

Și cu asta basta.

Ne reluãm întâlnirile în cafeneaua virtualã.

Bine v-am regãsit. 

Cum ați petrecut?  

Vacanțe, concedii....

Lãtrau câinii pe unde ați cãlãtorit?

A schimba, schimbare

De câteva sãptãmâni toate discuțiile par a duce într-un singur punct sau, mai bine zis, sunt axate pe un singur aspect: lucruri care se întâmplã și nu ar trebui, acțiuni pe care nu le putem controla și care duc (sau au potențial sã ducã) la dezamãgiri, demoralizare, victimizare. În alte cuvinte, pesimism pe toate planurile.

Întâi a fost diatriba cu Louis Vuitton și ia din Sibiu. Pãreri pro și contra, artiști care au depãșit limitele propriei arte elaborând teorii privind drepturile de autor. Pe scurt, nici ai noștri nu precizeazã meșterul/autorul creației originale din care s-au inspirat, ca atare nici ei (francezii, sau ce mai sunt acum în firmã) nu sunt obligați sã o facã.

Adicã, dacã noi nu facem bine lucrurile și alții sunt îndreptãțiți sã procedeze la fel.

Sau, toți ne inspirãm din alte culturi și le preluãm anumite elemente în creațiile noastre. 

Dupa modesta-mi opinie, una e sã iei niște broderii și sã le pui pe o creație a ta, sau modele geometrice ori flori, alta e sã iei cãmașa ca atare și sã îți pui numele pe ea.

Dar aici e caz de studiu legal si, daca se va merge mai departe, vor judeca alții mai pricepuți ca mine.

Însã, ce mi-a atras atenția a fost opinia unei artiste japoneze stabilite în România, o finețe de om care propune sã vedem partea bunã a scandalului și, anume, ocazia de a ne promova artiștii, de a ne face cunoscuți în dimensiunea noastrã creativã, de a realiza o foarte bunã publicitate sub sloganul "România îi face pe oameni fericiți".

Asta a fost una...

Mai apoi, în familia proprie și personalã (😉) s-a instalat anxietatea schimbãrii. Schimbãm locul, țara, casa. Un alt început. Așa cum de altfel o facem la fiecare patru ani. Ideea e cã de data aceasta ne întoarcem acasã, ceea ce nu ar trebui sã fie atât de grav. Suntem mai mari, mai maturi, cu alte vise și alte speranțe. Deci, poate fi altfel, poate fi mai bine ca data trecutã...

... Și totuși...

Și într-o situație și în alta ne concentrãm pe pãrțile negative, pe ceea ce nu poate funcționa, pe ceea ce se pierde ori de care ne va fi dor.

De ce?

Pentru cã așa suntem fãcuți. Suntem înclinați spre a ne alimenta nemulțumirile și a pierde din vedere ceea ce poate aduce bun o schimbare. Cu alte cuvinte, din cauza copacilor nu vedem pãdurea.

Când sãnãtatea este în regulã, când viața cu monotonia ei este sub control, orice schimbare e o ocazie. Ocazia de ne redescoperi, de a face noi cunoștințe, de a vedea lumea dintr-un alt unghi. 

De cele mai multe ori, aceste observatii (înțelepte) le facem în vacanțã, atunci când ne relaxãm un pic și privim în jur cu mai multã atenție și sporitã empatie. 

Fãrã a mã lungi în considerații psihologice, vã doresc ca binele, cãldura, pozitivitatea, lumina și tot ce mai acumulați în aceastã vacanțã de varã sã vã însoțeascã și mai departe în restul anului.

Sã fiți și sã fim mai buni și mai deschiși la nou, la provocãri de tot felul care ne pot da idei strașnice, gânduri constructive.

Nu uitați cã pentru fiecare minut în care suntem furioși pierdem șaizeci de secunde de fericire. Nu o zic eu, a spus-o R.W.Emerson.

Sã (ne) fie bine!

Ne auzim/scriem/citim mai spre toamnã...

Colțul...

Îmi plac colțurile. Nu sã stau la ele pe coji de nucã sau sã ascult bârfe.(😉)

Ci ca o protecție.

Biroul meu micuț l-am pus într-un colț, sub fereastra cu o perdea mai mereu trasã, între doi pereți cu tablouri ale scriitorilor preferați. Este colțul meu de scris.

La bisericã mi se pare cã slujba îți rãsunã aproape în suflet când te așezi în genunchi, într-un colț, doar cu tine însuți.

La restaurant, colțul te separã fãrã a te ascunde, observi fãrã a atrage atenția asupra ta.

Poate de aceea nu am fost niciodatã fan al Romei. 

Nu am considerat niciodatã Roma un colț de lume, ci centrul ei, un loc de unde a plecat totul și unde duc (aproape) toate drumurile. Capitala lumii, obiectiv adorat de turiști, shopperi și pelerini, este un oraș care am avut mereu senzatia cã mã expune. Oriunde aș sta și pe oriunde m-aș plimba, parcã nu am niciodatã intimitate. Iar dacã reușesc cât de cât sã mã ascund de ochii pãtrunzãtori ai lumii, spiritul roman, jucãuș, neliniștit și uneori chiar agresiv, mã scoate din anonimat și îmi expune sufletul. E o vitrinã.

Roma e prea mare, prea haoticã și prea ironicã pentru gustul meu... 

...chiar dacã locuiesc într-un cartier popular unde (aproape) toți se cunosc, se salutã și se întreabã necontenit de sãnãtate.

Roma e ca o ilustratã frumoasã, o destinație de vacanțã și atât, un lustru dat amintirilor dintr-o cãlãtorie italianã. 

"Nu poți sã nu iubești Roma", spun mulți. 

"E capitala lumii."

"E un muzeu in aer liber." 

Turism cultural. Istoric. Spiritual. Comercial.

Roma nu e un simplu oraș turistic, unul ca atâtea altele. 

E capitala lor.

Nu poți sã nu iubești Roma, e o pozã, un cadru..

Da, știu. Nu poți sã nu o iubești, dar poate sã nu îți placã sã o trãiești.

Roma e complicatã chiar și pentru romanii din naștere. Infrastructurã nedezvoltatã suficient din lipsã de fonduri sau din cauza șantierelor arheologice mereu deschise. Servicii care lasã de dorit. Curãțenie deficitarã. 

Ei bine, traiul la Roma nu e simplu. Mai ales cu copii mici, cu cãrucioare, cu dus și luat de la școalã și câte și mai câte.

Dar mergi înainte, cum ai face-o în alt oraș, cu ideea cã, nefiind orașul cu care ești obișnuit din naștere, trebuie doar sã îl accepți așa cum este, farã a-l iubi. Trebuie doar sã te adaptezi.

Apoi, pleci pentru opt ani și te întorci în orașul care ți-e casã și de care credeai cã nu îți va fi dor.

Pe fugã și cu o listã de probleme de rezolvat, descoperi ... colțuri.

Ai altã vârstã, copilul pe care îl țineai de mânã fãcând slalom printre mașinile parcate pe trotuar a devenit domnișoara cu care descoperi o altã dimensiune, cea a orașului VOSTRU.

Descoperi, îmbrãțișând  vecini și prieteni care nu te-au uitat, cã Roma, de fapt, pilește asperitãțile, netezește colțurile. Și poate tocmai de aceea e mai grea adaptarea și, uneori, chiar doare. Pentru cã cere schimbare. Multã muncã spre a crește, a te maturiza, a descoperi și a învãța. Pentru a respira un alt aer, a asculta alte voci, a-ți armoniza pașii pe un alt ritm. 

Trebuie nu doar sã te adaptezi, ci sã și înveți ceva. 

Sã înveți un oraș cu bunele și relele sale. 

Cu oamenii și animalele lor de companie. 

Cu cerul sãu unic, pictat de atâția artiști... dar și cu gunoaiele  împrãștiate sub soarele unei veri toride. 

Cu câte și mai câte.

Un oraș te poate schimba. Îți poate da idei, te poate inspira în funcție de ochii cu care îl privești. Face parte din viața ta, e casa, e locul la care te raportezi în fiecare clipã. 

Sigur, e valabil pentru orice oraș.

Doar cã....

Roma e mai mult. E un altfel de colț, cu un trecut care ți se aratã la fiecare pas, care te înconjoarã și care îți inspirã prezentul. Cu pași pe caldarâm pânã târziu în noapte, râsete și zarvã, strigãte și urale când câștigã vreo partidã AS Roma sau Lazio. Cu luat peste picior când zici cã ai dreptate și gentilețe când mai puțin te aștepți. Cu rezolvarea unor probleme complicate și tãrãgãnarea altora incredibil de simple.   

Roma e acasã. Face parte din viața ta.

Și, indiferent de unde ai venit și ce gândeai înainte, lași în urmã viața pe care o planificaseși pentru a trãi viața care te așteaptã.

Bine te-am (re)gãsit, Roma mia!

-----------------------------------

P.S. Pentru coloana sonorã, click aici

Martor

 

Zilele trecute am revãzut filmul "Shall We Dance?".

Producție 2004. 

Deja vechi. Douãzeci de ani! 

Ce repede trece timpul...

Vã mai aduceți aminte? John Clark, interpretat de Richard Gere, duce un trai liniștit, în ritmul normal al muncii și al vieții de familie. Doar cã acest ritm riscã sã îl sufoce prin monotonia sa. Așa cã, într-o searã, își face curaj și se oprește la o salã de dans. 

Se înscrie la cursurile de grup, iar instructoarea de acolo, interpretatã de Jennifer Lopez, îi dã energie, îi schimbã atitudinea și viața. 

Sotia lui, însã, începe sã își punã întrebãri și angajeazã un detectiv privat spre a afla rãspunsurile.

Și aici vine partea care mã emoționeazã de fiecare datã. 

Beverly Clark, interpretatã cu atâta naturalețe de Susan Sarandon, la ultima întâlnire cu detectivul îl întreabã pe acesta dacã știe de ce oamenii se cãsãtoresc. 

El, interpretat cu rafinament de Richard Jenkins, mizând pe romantismul interlocutoarei, rãspunde: din pasiune. 

Iar ea îl corecteazã. 

Nu, nu din pasiune, ci pentru că avem nevoie de un martor al vieții noastre. Suntem un miliard de oameni pe planetă. Ce înseamnă cu adevărat fiecare viațã în parte? Într-o căsătorie, însã, promiți sã îți pese de tot. Lucruri bune, lucruri rele, lucruri teribile, lucruri banale. De toate și tot timpul. În fiecare zi. Viața ta nu va trece neobservată, pentru că eu o voi observa. Viața ta nu va trece nevãzutã  pentru cã eu îi voi fi martor.

(click aici pentru vizionare)

E frumos și e complex. Nu e vorba despre completare, despre schimbare, de douã jumãtãți care alcãtuiesc un întreg. Ar fi banal și reductiv. 

E vorba despre fericirea fiecãruia, despre propriul rol în propria fericire, despre visul personal, despre pãstrarea scânteii. Și despre cine ți-e martor la toatea astea fãrã a încerca sã te schimbe. E mult mai mult și totuși atât de simplu!

Sã fii martorul vieții celuilalt...

Ce pãrere aveți?  

Și, ca sã ne menținem în formã, haideți sã ne "tratãm" cu un vintage, o piesã din 1975. 

Da, da. Aveam cinci ani. 

Am descoperit-o cu serialul "Sex and the City" (sez.3, ep.1: Where There's Smoke).

An oldie but goodie...

(click aici)