marți, 28 mai 2024

Colțul...

Îmi plac colțurile. Nu sã stau la ele pe coji de nucã sau sã ascult bârfe.(😉)

Ci ca o protecție.

Biroul meu micuț l-am pus într-un colț, sub fereastra cu o perdea mai mereu trasã, între doi pereți cu tablouri ale scriitorilor preferați. Este colțul meu de scris.

La bisericã mi se pare cã slujba îți rãsunã aproape în suflet când te așezi în genunchi, într-un colț, doar cu tine însuți.

La restaurant, colțul te separã fãrã a te ascunde, observi fãrã a atrage atenția asupra ta.

Poate de aceea nu am fost niciodatã fan al Romei. 

Nu am considerat niciodatã Roma un colț de lume, ci centrul ei, un loc de unde a plecat totul și unde duc (aproape) toate drumurile. Capitala lumii, obiectiv adorat de turiști, shopperi și pelerini, este un oraș care am avut mereu senzatia cã mã expune. Oriunde aș sta și pe oriunde m-aș plimba, parcã nu am niciodatã intimitate. Iar dacã reușesc cât de cât sã mã ascund de ochii pãtrunzãtori ai lumii, spiritul roman, jucãuș, neliniștit și uneori chiar agresiv, mã scoate din anonimat și îmi expune sufletul. E o vitrinã.

Roma e prea mare, prea haoticã și prea ironicã pentru gustul meu... 



...chiar dacã locuiesc într-un cartier popular unde (aproape) toți se cunosc, se salutã și se întreabã necontenit de sãnãtate.


Roma e ca o ilustratã frumoasã, o destinație de vacanțã și atât, un lustru dat amintirilor dintr-o cãlãtorie italianã. 

"Nu poți sã nu iubești Roma", spun mulți. 

"E capitala lumii."

"E un muzeu in aer liber." 

Turism cultural. Istoric. Spiritual. Comercial.

Roma nu e un simplu oraș turistic, unul ca atâtea altele. 
E capitala lor.

Nu poți sã nu iubești Roma, e o pozã, un cadru..

Da, știu. Nu poți sã nu o iubești, dar poate sã nu îți placã sã o trãiești.

Roma e complicatã chiar și pentru romanii din naștere. Infrastructurã nedezvoltatã suficient din lipsã de fonduri sau din cauza șantierelor arheologice mereu deschise. Servicii care lasã de dorit. Curãțenie deficitarã. 

Ei bine, traiul la Roma nu e simplu. Mai ales cu copii mici, cu cãrucioare, cu dus și luat de la școalã și câte și mai câte.

Dar mergi înainte, cum ai face-o în alt oraș, cu ideea cã, nefiind orașul cu care ești obișnuit din naștere, trebuie doar sã îl accepți așa cum este, farã a-l iubi. Trebuie doar sã te adaptezi.

Apoi, pleci pentru opt ani și te întorci în orașul care ți-e casã și de care credeai cã nu îți va fi dor.

Pe fugã și cu o listã de probleme de rezolvat, descoperi ... colțuri.

Ai altã vârstã, copilul pe care îl țineai de mânã fãcând slalom printre mașinile parcate pe trotuar a devenit domnișoara cu care descoperi o altã dimensiune, cea a orașului VOSTRU.


Descoperi, îmbrãțișând  vecini și prieteni care nu te-au uitat, cã Roma, de fapt, pilește asperitãțile, netezește colțurile. Și poate tocmai de aceea e mai grea adaptarea și, uneori, chiar doare. Pentru cã cere schimbare. Multã muncã spre a crește, a te maturiza, a descoperi și a învãța. Pentru a respira un alt aer, a asculta alte voci, a-ți armoniza pașii pe un alt ritm. 

Trebuie nu doar sã te adaptezi, ci sã și înveți ceva. 

Sã înveți un oraș cu bunele și relele sale. 

Cu oamenii și animalele lor de companie. 

Cu cerul sãu unic, pictat de atâția artiști... dar și cu gunoaiele  împrãștiate sub soarele unei veri toride. 

Cu câte și mai câte.

Un oraș te poate schimba. Îți poate da idei, te poate inspira în funcție de ochii cu care îl privești. Face parte din viața ta, e casa, e locul la care te raportezi în fiecare clipã. 

Sigur, e valabil pentru orice oraș.

Doar cã....

Roma e mai mult. E un altfel de colț, cu un trecut care ți se aratã la fiecare pas, care te înconjoarã și care îți inspirã prezentul. Cu pași pe caldarâm pânã târziu în noapte, râsete și zarvã, strigãte și urale când câștigã vreo partidã AS Roma sau Lazio. Cu luat peste picior când zici cã ai dreptate și gentilețe când mai puțin te aștepți. Cu rezolvarea unor probleme complicate și tãrãgãnarea altora incredibil de simple.   

Roma e acasã. Face parte din viața ta.

Și, indiferent de unde ai venit și ce gândeai înainte, lași în urmã viața pe care o planificaseși pentru a trãi viața care te așteaptã.


Bine te-am (re)gãsit, Roma mia!

-----------------------------------

P.S. Pentru coloana sonorã, click aici




joi, 25 aprilie 2024

Martor

 

Zilele trecute am revãzut filmul "Shall We Dance?".
Producție 2004. 
Deja vechi. Douãzeci de ani! 
Ce repede trece timpul...

Vã mai aduceți aminte? John Clark, interpretat de Richard Gere, duce un trai liniștit, în ritmul normal al muncii și al vieții de familie. Doar cã acest ritm riscã sã îl sufoce prin monotonia sa. Așa cã, într-o searã, își face curaj și se oprește la o salã de dans. 

Se înscrie la cursurile de grup, iar instructoarea de acolo, interpretatã de Jennifer Lopez, îi dã energie, îi schimbã atitudinea și viața. 

Sotia lui, însã, începe sã își punã întrebãri și angajeazã un detectiv privat spre a afla rãspunsurile.

Și aici vine partea care mã emoționeazã de fiecare datã. 

Beverly Clark, interpretatã cu atâta naturalețe de Susan Sarandon, la ultima întâlnire cu detectivul îl întreabã pe acesta dacã știe de ce oamenii se cãsãtoresc. 


El, interpretat cu rafinament de Richard Jenkins, mizând pe romantismul interlocutoarei, rãspunde: din pasiune. 

Iar ea îl corecteazã. 

Nu, nu din pasiune, ci pentru că avem nevoie de un martor al vieții noastre. Suntem un miliard de oameni pe planetă. Ce înseamnă cu adevărat fiecare viațã în parte? Într-o căsătorie, însã, promiți sã îți pese de tot. Lucruri bune, lucruri rele, lucruri teribile, lucruri banale. De toate și tot timpul. În fiecare zi. Viața ta nu va trece neobservată, pentru că eu o voi observa. Viața ta nu va trece nevãzutã  pentru cã eu îi voi fi martor.



(click aici pentru vizionare)

E frumos și e complex. Nu e vorba despre completare, despre schimbare, de douã jumãtãți care alcãtuiesc un întreg. Ar fi banal și reductiv. 

E vorba despre fericirea fiecãruia, despre propriul rol în propria fericire, despre visul personal, despre pãstrarea scânteii. Și despre cine ți-e martor la toatea astea fãrã a încerca sã te schimbe. E mult mai mult și totuși atât de simplu!

Sã fii martorul vieții celuilalt...


Ce pãrere aveți?  



Și, ca sã ne menținem în formã, haideți sã ne "tratãm" cu un vintage, o piesã din 1975. 

Da, da. Aveam cinci ani. 

Am descoperit-o cu serialul "Sex and the City" (sez.3, ep.1: Where There's Smoke).

An oldie but goodie...

(click aici)



miercuri, 27 martie 2024

Context...

Am început sã învãț italiana la opt ani, în clasa a doua a unei școli normale de cartier. 

Am început cu muzicã, poezii, mici piese de teatru, discuții, o joacã care sã ne ajute sã gândim în limba respectivã. Apoi,  în gimnaziu, am trecut la gramaticã intensivã. Durere mare...

Profesorii excepționali pe care i-am avut ne-au învãțat cã o limbã vorbitã bine este o limbã în care gândești, cã nu trebuie sã îți formulezi frazele în limba maternã pentru a le traduce dupã aceea.

Se observã lesne diferența dintre un subiect care își traduce în cap frazele în italianã, de exemplu, și unul care, curat și curgãtor, se exprimã în limba lui Dante. Rezultatul în primul caz este o macaronadã acceptabilã, dar greu de digerat pentru cunoscãtori.

În plus, vocabularul limitat al unora este compensat de accente stridente, tonuri exagerate ale vocii și chiar țipete, toate spre a mima italienitatea exprimãrii. Pânã la urmã constați cã persoanele care vorbesc aiurea în italianã, o fac și în limba maternã și în orice altã limbã.

Ca sã vorbești decent o limbã strãinã, ca sã o înțelegi bine, trebuie nu numai sã ai un vocabular extins ci sã și cunoști profund înțelesul cuvintelor, sã "prinzi" sensul unor expresii

Partenerul de dialog te poate înțelege oricum, poți face chiar o impresie bunã (mai ales cu scuza cã vorbești o altã limbã), dar rezultatul este cam departe de ceea ce ar trebui sã fie.

La fel și la citit.

Pe vremea mea (ce serios sunã!) era foarte greu sã gãsești dicționare bune. Conțineau câteva mii de cuvinte și puteai fi sigur cã ce cãutai tu nu era scris acolo (Legea lui Murphy😉). 

De multe ori, când citeam vreun articol dintr-o revistã adusã de cineva din strãinãtate, fãrã internet și alte posibilitați de cãutare încercam sã înțeleg bine contextul în care termenul respectiv era folosit și sã îi descifrez înțelesul cât mai aproape de realitate. Sigur, nu ajungeam poate la sensul exact dintr-un dicționar, dar "prindeam" sensul folosirii lui în acel context. 

Înțelegi contextul și ajungi la semnificație. Apoi, când ai ocazia, îi cauți definiția.

Logicã și învãțare. Sã cunoști contextul folosirii unui cuvânt înseamnã cu adevãrat cunoaștere. Sã îi aprofundezi sensul înseamnã studiu.

Cu trecerea anilor, am observat cã pot aplica aceeași metodã și în relația cu oamenii. 

De câte ori ne grãbim sã îi judecãm, îi scoatem dintr-un context. Al lor și numai al lor. Îi comparãm cu noi care trãim altã viațã poate, ori am trecut prin situații similare în mod diferit pentru cã diferit ne este caracterul, altul ne e destinul. Nu poți spune cu ușurințã "eu nu aș fi fãcut așa". Aproape niciodatã. Fiecare om este o pânzã pe care viața a pictat ceva, iar a-l analiza la rece, în mod aspru și extrem de critic înseamnã a scoate pânza dintr-o ramã și a o pune în alta.

Fãrã a intra în detalii și considerații psihologice, mã întorc la italianã și vã propun o scriitoare extraordinarã, una dintre cele mai apreciate în Italia, un om frumos, fin, delicat, cu o pasiune constantã pentru studiul limbii ei materne.

DACIA MARAINI, personalitate literară poliedrică, a scris de-a lungul anilor romane, volume de poezii, eseuri, teatru. A primit numeroase premii, cărțile sale au fost traduse în multe limbi, iar piesele de teatru jucate pe scene din lumea întreagă. În anul 2014 a fost nominalizată la Premiul Nobel pentru Literatură. 

Lunga viață a Mariannei Ucrìa este considerat de mulți cel mai bun roman al său. O metaforă a condiției feminine și o pledoarie pentru scris și lectură. O carte în care cuvintele devin personaje, iar protagonista își găsește cu ajutorul lor libertatea de a-și decide destinul.

Eu o iubesc pe Dacia Maraini și pentru prezența ei în viața cetãții, pentru întâlnirile cu elevii de școalã ori liceu, pentru interviurile în care nu vorbește niciodatã prea mult, doar atât cât trebuie, rãspunzând clar la fiecare întrebare și, cu o educație din alte timpuri, oprindu-se imediat dacã interlocutorul dã semne de nerãbdare. Este o scriitoare cu clasã, una dintre puținele scriitoare cãreia îi aud vocea când îi citesc cãrțile. Identitate și cuvânt.

Iar pentru a-i înțelege mai bine biografia, a identifica sursa opiniilor ei de bun-simț și a valorilor pe care și-a construit viața și cariera, mai avem o carte. Ultima apãrutã: Viața mea (Vita mia)

Fiind recentã, nu știu dacã a fost deja tradusã în românã. Sper ca cine este pasionat de aceastã scriitoare și poveștile ei sã nu aștepte prea mult.

Și apropo de traduceri, vã recomand emisiunea <Intrarea liberã> de la TVR Cultural, ediția difuzatã acum o lunã. O discuţie despre provocările muncii de traducător, despre ce înseamnã o traducere bună (mai ales astãzi când te cuprinde disperarea citind anumite texte în românã) despre gafe, succese, greșeli, despre cărţi şi autori pe care îi îndrăgim și datoritã traducãtorilor.

 • LUMEA TRADUCĂTORILOR | CAPCANE ŞI DIFICULTĂŢI ÎN CALEA UNEI TRADUCERI BUNE (click aici)

(Răspund întrebărilor lui Marius Constantinescu câţiva dintre cei mai apreciaţi traducători români ai momentului. În studio: Luana Schidu, Iulia Gorzo, Ioana Petridean şi Doru Mareş  iar via Zoom: Gabriela Lungu, Marin Mălaicu-Hondrari şi Claudiu Sfirschi-Lăudat​. 

Meritã! 

Și gata cu scrierile, traducerile, contextul și oamenii.

Zi fainã sã aveți!




luni, 26 februarie 2024

Trezire


Inaugurazione della strada ferrata Napoli-Portici, 1839
 Zilele trecute cãutând o imagine care sã se potriveascã unui text, am dat peste lucrãrile unui artist mai puțin cunoscut. Nu știu ce anume s-a declanșat în suflet, ce mesaj ochii au transmis acelei pãrți din noi care vibreazã altfel, dar s-a întâmplat exact ce ni se întâmplã într-un muzeu unde, dintre toate picturile pe care le admirãm, cel puțin una ne oprește din cãutare, ne ține pe loc și ne încurcã socotelile inimii. 
Nu întotdeauna e vorba despre vreo capodoperã universal apreciatã dar, cu siguranțã, recunoaștem imediat o viziune artisticã care ni se potrivește, tresãrim în fața unor combinații de culori, suntem surprinși de nuanța vreunei priviri, ne emoționãm în fața unui peisaj. E o realitate pictatã care, cumva și greu de descris, ne mișcã. Pare cã ne trezim.

Notturno a Capri, 1843 circa
Arta este subiectivã. Din punctul de vedere al artistului, din unghiul privitorului. Gustul este legat de o sensibilitate personalã, unicã, care parcã se trezește și ne copleșește în fața unui anumit tablou, la citirea unui anume vers, pe acordurile unei melodii aparte.

De multe ori chiar autorul unei piese muzicale poate fi el însuși copleșit de interpretarea pe care i-o dã operei sale un alt muzician, fie el violonist, dirijor ori cântãreț. Priviți emoția cu care John Williams, compozitorul atâtor coloane sonore de Oscar, ascultã tema muzicalã principalã din filmul "Lista lui Schindler". De ce? Doar el a compus-o! (click aici

Și uite așa ajungem la subiectul discuției noastre la cafeluțã. O zi obișnuitã, imagini pe un ecran de computer:  Ultimul pictor al regelui.

Autoportret, 1864, ulei pe pânză,
28 x 35 cm
Salvatore Fergola (1796 – 1874), considerat un protagonist al scenei artistice napolitane din anii Restaurației, este prea puțin cunoscut în zilele noastre. 
Născut la Napoli într-o familie de artiști, s-a dedicat inițial studiului literaturii și arhitecturii și, abia mai târziu, picturii. A călcat pe urmele tatălui său, atât în ​​folosirea temperei cât și în ce privește viziunea asupra peisajului specificã lui Jakob Philipp Hackert, fiind considerat un adevãrat urmaș artistic al acestuia. 
Fergola, împreună cu tatăl său, a lucrat și la Oficiul Topografic Militar Napolitan, acolo unde, în primele decenii ale secolului al XIX-lea, se experimenta litografia, artă în care Fergola a devenit un adevãrat maestru astfel încât, în 1823, a fondat prima fabrică de imprimare litograficã din Italia.
Fergola a fost însã și pictor al Curții de Bourbon.

Il ponte di ferro sul fiume Calore, 1835
În 1819, în vârstă de doar douăzeci de ani, pictorul 
l-a urmat pe Francisc de Bourbon în Sicilia și Puglia și a imortalizat în tablourile sale peisajele celor două regiuni ale Regatului. Relația cu protectorul sãu a devenit și mai puternicã atunci când ducele a urcat pe tron ​​ca Francisc I și, prin urmare, Fergola a fost numit „pictor de curte”, cu un salariu considerabil.

Fergola va ajunge și la Paris unde va intra în contact cu alte curente artistice ce îi vor influența arta, în special picturile sale legate de mari peisaje marine furtunoase. 
Și cred cã aici este cheia reacției mele, a trezirii (personale).

Tempesta nel Golfo di Napoli, 1867
Pictorul napolitan trece dintr-o perspectivă inițialã, aproape documentară, la o abordare emoțională, o răzbunare romantică a naturii asupra tehnologiei și dezvoltării.
Il Real Ferdinando, 1828
Acea parte din mine care iubește farul pe timp de noapte și mare în furtunã, rãmâne în admirație în fața acestor tablouri.

Și...

...descoperã un alt nume din arta italianã care meritã studiat.



Gata, pauza s-a terminat! Ne întoarcem la treburile noastre. 
O zi cu spor!


P.s. Când aveți timp, încercați sã vã amintiți care a fost ultimul vostru moment de trezire emoționalã, ce 
v-a scos din monotonia cotidianã, ce v-a fãcut sã vibrați chiar și pentru o clipã.

----------------------------------------

- surse informații: ▼

SALVATORE FERGOLA , ultimo pittore del re – Cose di Napoli


vineri, 26 ianuarie 2024

Jos pãlãria

Genul de film western nu a fost niciodatã preferatul meu. Nu mi-a plãcut niciodatã violența, brutalitatea cu care îți faci dreptate și care justificã aproape orice. Poveștile de dragoste și când se terminau bine tot un gust amar îți lãsau. Iar romantismul meu, lustruit cu Jane Austen și setea de dragoste absolutã a surorilor  Brontë, se dezintegra sub bãtãile sângeroase ale cowboy-lor forjați de viața texanã. 

Mi-a plãcut John Wayne, dar filmele lui țineau cont de sensibilitatea spectatorilor și de o anumitã cenzurã, rezultatul fiind un western mai diluat. Sau, cel puțin, așa mi se pare acum. Sã zicem, un western clasic.

Apoi, în anii 90, a venit acel "American Epic Western", Dansând cu lupii. Kevin Costner s-a impus și mulți au vãzut în el noul erou american al "filmelor cu împușcãturi". De atunci însã, el nu a mai avut un asemenea rol și, într-un recent interviu, justifica aceastã lipsã prin faptul cã western-ul este un gen care, contrar opiniilor noastre amatoriale, are nevoie nu doar de un bun subiect ci și de un scenariu echilibrat, replici veridice, o poveste spusã de cineva care acea viațã o cunoaște foarte bine, în toate nuanțele ei de gri.

Și a apãrut realizatorul și actorul american Taylor Sheridan cu al sãu Yellowstone. Succes de public și de criticã, cinci sezoane. Acum, primele douã pe Netflix.

Mi-am luat inima în dinți într-o searã în care voiam neapãrat sã vãd un film. L-am vãzut. Pe nerãsuflate.

Serialul spune povestea familiei Dutton, condusă de John Dutton, care controlează cea mai mare fermă din Statele Unite, proprietate sub atacul constant al celor cu care se învecinează: dezvoltatori de terenuri, o rezervație indiană și primul parc național al Americii.

Este un studiu intens al unei lumi violente, în care acapararea terenurilor produce miliarde de dolari dezvoltatorilor, în care controlul politic este absolut necesar, nu doar în atac ci și în apãrare.

Kevin Costner a fost premiat cu un Glob de Aur pentru ”cel mai bun actor într-un rol de televiziune”. 

Îmi place povestea acestui neo-western, îmi place ritmul, îmi place scenariul, ador coloana sonorã. 

Actorii excepționali dau forțã propriilor personaje, nuanțându-le slãbiciunile. Figurile interpretate sunt atât de autentice, încât reușesc să depășească universul ficțional.

În sfârșit și, mai ales, pentru una ca mine care continuã sã poarte în geantã o carte de Jane Austen, a apãrut un alt tip de poveste, spusã altfel, dar care dã emoții. Altele, sau altfel, dar ele existã, transmit ceva, învațã ceva.

Aș zice, în tradiția costumelor folosite, "jos pãlãria".

Și, pentru cã a venit vorba despre pãlãrie, tot în aceastã perioadã am descoperit un articol interesant despre marca italianã de pãlãrii devenitã o adevãratã legendã în lume dupã cucerirea cinematografiei de la Hollywood: Borsalino.
Peste 160 de ani de Made in Italy.

Articolul este în italianã, se poate traduce și cu google. E foarte interesant.

Încã o datã, jos pãlãria!

 


https://www.vogue.it/moda/article/cappelli-borsalino-storia-marchio-italiano





  

marți, 26 decembrie 2023

Cutia cu bomboane

 

"Mama spunea mereu cã viața e ca o cutie cu bomboane de ciocolatã. Nu știi niciodatã ce vei primi." (Forrest Gump,1994)

Zilele trecute am primit o cutie cu bomboane. O cutie elegantã, cu bomboane fine de ciocolatã belgianã.

Am deschis-o cu "emoția cuvenitã". Ador ciocolata cu lapte, aproape că venerez o cutie frumoasă de bomboane. În asta semăn bunicii materne, brãileanca care fãcea prãjituri "ca la Paris". Și ei i se luminau ochii când primea ciocolatã "la cutie" și asta își dorea ori de câte ori o întrebam ce sã-i duc.

Cã suntem la regim ori nu prea ne omorâm cu dulciurile, cutia de bomboane deschide o poartã de poveste. Surâdem indiferent de ceea ce conține: umpluturã de fructe în loc de alune, cacao amãruie în loc de ciocolatã cu lapte, esențã de migdalã când am fi dorit de rom.

Cutia de bomboane. Cutia CU bomboane. Exact ca viața. Un zâmbet în fața necunoscutului.

A mai trecut un an și metafora din Forrest Gump rãmâne actualã.

Nu știm ce vom primi, dar primul pas e bucuria. Și speranța cã totul va fi bine.

Cu aceste gânduri simple precum viața când o lãsãm sã "curgã" fãrã sã o complicãm inutil, fãrã sã o disecãm și sã o maimuțãrim, 

vã doresc un Crãciun luminos și un An Nou cu adevãrat bun, firesc în desfãșurarea sa, în succese și bucurii, plin în sentimente.

Vã doresc și îmi doresc sã nu mai fim surprinși de Bine, de bunãtate, de adevãr. Ele sã constituie normalitatea zilelor noastre.

Ne vedem, ne scriem și ne citim în 2024.


La Mulți Ani!





P.S. Propunerea muzicalã e încãrcatã de nostalgie și asezonatã cu un pic de regret. Dar e potrivitã. 

În fond, ne despãrțim de 2023. Ceva bun o fi adus și el...

                                              (click aici)

 



Colțul...

Îmi plac colțurile. Nu sã stau la ele pe coji de nucã sau sã ascult bârfe.(😉) Ci ca o protecție. Biroul meu micuț l-am pus într-un colț, su...