miercuri, 3 februarie 2021

Oameni potriviți

 (sau Pofta vine...vãzând)

Toatã viața am fost pofticioasã. Nu am mâncat mult, nu îmi lasã gura apã chiar orice delicatesã.

Îmi vine și acum însã o poftã nebunã mai ales când vãd anumite persoane mâncând. Sau doar gustând. Sau doar privind un fel de mâncare.

Au ceva care te face sã deschizi ușa frigiderului și sã te înfrupți cu ce gãsești pe acolo. Sau doar sã bei un pahar cu apã. Dar altfel decât o faci de obicei. Sau în alt tip de pahar.

Așa am avut o vecinã care pocnea ușor din fãlci când mânca (absolut orice!) și își însoțea apetitul sãnãtos cu fraza adresatã gazdei: "Madam, este foarte bun". 

Apoi, o prietenã care mânca doar așezatã comod (chiar și pentru scurt timp), poziție dreaptã, elegantã pe scaun, mișcãri lente, degustare însoțitã de o clipire aproape imperceptibilã a ochilor.

Zilele trecute, pofticioasa din mine a descoperit-o pe Suzanne Husseini, chef, autor de cãrți culinare, gazda unor emisiuni de televiziune de mare succes. Născută în Kuweit din părinți palestinieni, a emigrat cu familia în Canada când avea doar 4 ani și a început o nouă viață acolo. Mama sa a continuat să gãteascã preparate din Orientul Mijlociu și, deși Suzanne a învățat multe rețete internaționale, bucătăria arabă a rãmas iubirea sa pe care o împărtășește celorlalți prin cãrți și emisiuni de televiziune.

Nu numai cã explicã foarte bine și amãnunțit ceea ce preparã într-o bucãtãrie simplã și adaptatã unei transmisiuni pe Facebook, dar își însoțește explicațiile cu gesturi de-a dreptul voluptoase. Îți vine sã faci imediat pita, hummus-ul sau vânãta afumatã.

Conopida simplã la cuptor (doar cu ulei de mãsline și sare) am încercat-o și e foarte bunã, în special pentru o zi de post.

Suzanne gãtește fãrã acel aer de gospodinã neglijatã (sau neglijentã😉), împodobitã cu accesorii care de care mai interesante (cercei fistichii, inele mari cu design aparte).

Așa cum îi stã bine unei femei elegante!

Iar când gustã... acolo pofticioasa din mine se pierde!

Ceea ce vreau sã spun astãzi este cã în orice domeniu avem nevoie de cineva care sã ne inspire nu numai prin profesionalismul sãu, ci și prin felul de a fi, de a-și trãi și explica pasiunea. Cineva care sã ne ajute sã ne relaxãm, sã simțim latura umanã a fiecarui lucru bine fãcut. 

Chiar și virtual.

Trebuie sã ne alegem personalitațile de urmãrit care ne desprind de cotidianul nostru, uneori frustrant, într-o manierã inteligentã și relaxantã.

Un hobby este o treabã serioasã, poate fi o altã lecție în școala vieții, dar cu alte culori, ritmuri și sunete.

Iar când alegem bine constatãm cã oamenii sunt mereu o inepuizabilã sursã de inspirație.
 
 "Cel mai bun fel de mâncare pe care l-ai avut vreodată în viața ta a fost probabil la masa mamei tale. E iubire ceea ce mănânci."

(Suzanne Husseini)














marți, 5 ianuarie 2021

2021

 Pare un titlu de film SF.

Nu.

E doar un an, un numãr care ascunde multã speranțã.

Și o urare pe care doar el, "poetul cu inima-n silabe" o putea face cel mai bine.

Sã îl citim și... sã sperãm.




luni, 21 decembrie 2020

Love Actually

 

Vă mai aduceți aminte filmul? Anul 2003, noiembrie, un puzzle romantic de Crăciun.

Butonând printre canalele de televiziune am revăzut pe HBO secvența finală, cea cu îmbrățișările din aeroport. Și mi-au dat lacrimile. Nu doar pentru că 2020 a fost un an greu și nu i-am putut îmbrățișa pe cei dragi, ci și pentru că am realizat în acel moment cât îmi lipsesc oamenii. Straniu? 

sursa CBC.ca
Întotdeauna mi-au plãcut aeroporturile. Deși nu îmi place să călătoresc. Am așteptat cât a fost nevoie în holul unui hotel. Deși nu mă omor după spațiile (turistice) închise. Am savurat fiecare minut observându-i pe ceilalți într-o cafenea plină, într-un loc de trecere, în orice colțișor frecventat de lume. Mi-a plãcut sã le văd grimasele, mirările, nedumeririle, stupoarea, neîncrederea ...

De ce ? Mulți ani mi-am pus această întrebare. 

De-abia acum, în anul de grație 2020, am avut revelația răspunsului. 

sursa Daily Mail
Îmi plac oamenii. Îmi place să îi văd râzând și îmbrățișându-se cu cei dragi atunci când se întorc dintr-o călătorie. Sufãr când îi văd plângând la despãrțirea de cei care i-au însoțit la avion, tren sau autobuz, le simt bucuria luminoasă când își povestesc secretele în fața unei cafele aburinde ori spun bancuri la o bere. Îmi place să îi văd cu ochii abia mijiți și gesturi somnolente la micul dejun zgomotos dintr-un hotel sau așteptând, eleganți ori sportivi, pe o canapea la recepție. Mã simt parte a acestei lumi numai interacționând cu oamenii. Iar dacã nu o pot face fiindcã nu e cazul (😉) sau sunt prea timidã, îmi place sã îi observ. Atât și nimic mai mult.

Dupã mine, omul este cea mai frumoasă creație a lui Dumnezeu. Păcat că nu se vede așa, nu își conștientizeazã Divinul din el, nu își onorează poziția.

De cele mai multe ori tinde spre extreme fãrã sã realizeze că viața cea frumoasă și colorată este tocmai pe drumul spre desăvârșire. Parcurgând treptele maturizării noastre și a celorlalți ne bucurăm în fond de viață.

Ne plac sfinții dar nu îi luăm ca model, ci îi coborâm la nivelul nostru de înțelegere. Nu îl ascultăm pe Dumnezeu, ci îl ispitim să ne ajute când noi înșine nu o facem.

Și cât de rău îi tratăm pe ceilalți fără să ținem seama că în fiecare dintre noi există o particică din aceastã Divinitate la care ne place sã ne raportãm atât de des.

Omul pentru mine este un univers și cred cã tocmai asta îl face atât de interesant. Dacă stai în fața unui univers nu ai cum să te plictisești.

Deocamdatã suntem încã departe unii de alții. Departe de îmbrãțișãri, de râsete, de nerãbdãri purtate prin aeroporturi aglomerate.

Dar orice rãu are un sfârșit. Rãul, nu lumea. Cum spunea un înțelept, lumea se va sfârși doar atunci când pe cărările dintre oameni vor crește buruieni.

Acum e încă noapte. Poate e momentul cel mai bun să ne gândim la Lumină. 

Și, mai ales, la ce vom face cu ea.

Și sã lãsãm deoparte mãrunțișurile noastre omenești. Avem lucruri mai bune de fãcut.

Sã ne fie bine!

"Existã un singur tip de invidie sãnãtoasã și ea se numește "admirație". Încercați-o din când în când și scoateți la ivealã ce e mai bun în voi."
 (Virna Lisi)


Drept coloanã sonorã a acestei iubiri pentru oameni, vã propun un spectacol cu instrumentiști extraordinari, voci minunate și muzicã de calitate. Oameni. Etnicitate și universalitate.   click aici 



vineri, 20 noiembrie 2020

Mit sau manipulare

 

Publicitatea emoțională este o formă de publicitate care urmărește să seducă publicul. Sugerează, nu caută argumente concrete. Face apel la emoții, nu dă informații suplimentare.

Utilizarea emoțiilor în reclame este susținută și de lucrări recente din domeniul neurologiei.

Cesar "Journey",2013, BBDO 
Crearea emoției are în principal două beneficii:

1. Oamenii răspund pozitiv declanșatorilor emoționali, se implică și receptionează rapid mesajul transmis;

2. Emoțiile pot fi transferate către marcă, iar emoțiile pozitive pot spori percepțiile și empatia față de produs.

În ultima perioadă se pare, conform unor specialiști din domeniu, că acest tip de publicitate nu reușește să își mai atingă scopul deși oamenii continuă să aibă sentimente, aspirații, dorințe.

Getty Images—iStockphoto

 Dar tot mai des și pe un  fond de stres social  destinatarii clipurilor publicitare se simt manipulați. În parte au dreptate. Dar, numai în parte. Undeva este și vina consumatorului care consideră o reclamă informativă plictisitoare și, în final, o ignoră. E altceva, în schimb, să vezi o poveste de Crăciun cu brazi strălucitori, case împodobite și străzi iluminate în roșu în timp ce Moșul savurează o băutură răcoritoare și își arcuiește mustățile satisfăcut. 

Cam asta ar fi realitatea reclamelor și a reacției noastre la ele.

Dar cum rămâne cu cinismul nostru cel de toate zilele, nu numai la publicitate ci la viață în general?

Am mai vorbit despre asta și nu o voi lua de la capăt. Știm că este la o modă o filosofie autodistrugătoare de a nu mai crede în nimeni și în nimic. Nu e vorba numai de teama de a fi păcăliți sau de scrupulozitatea cu care verificăm ingredientele într-un produs, instrucțiunile de utilizare pentru un aparat, capacitatea ori consumul energetic. 

E vorba de tot. De la artă la politică, de la iubire la ură. Nici nu mai contează despre ce vorbim, important este să demonstrăm că nu suntem ușor de manipulat, că suntem independenți de ocultele mondiale și că avem mereu dreptate. Și uite așa devenim un pic câte un pic ținta celor care ne POT manipula cu argumente false, întorcând teoriile personale împotriva propriilor emitenți. Un fel de bumerang.

Image from Pexels
 Rezultatul? Trăim într-un război permanent cu lumea și, ce e mai grav, cu noi înșine. Da, pentru că omul a fost "proiectat" pentru a fi fericit, pentru a relaționa cu ceilalți, pentru a-și descărca negativitatea prin fapte generatoare de bine, prin milă și compasiune. Practic, ne înfundăm singuri țevile de eșapament, sfârșind prin a ne sufoca mental și sufletește cu propriile emanații toxice.

De ce o facem? Ce avem de câștigat la sfârșitul unei astfel de vieți? Ce am realizat? Murind vom spune am avut dreptate... Asta-i tot? Asta e partea cea mai interesantă dintr-un destin?

Răutatea aruncată în lume și mascată deseori prin raționament și logică, îmi aduce aminte de o secvență din filmul "Cele două fețe ale dragostei" (titlu original: "The Mirror Has Two Faces")

Vi-l amintiți? Un film din 1996.

Rose si Gregory, amândoi profesori la Universitatea Columbia, se întâlnesc după ce sora lui Rose răspunde (în numele acesteia) unui anunț matrimonial dat de Gregory. Pățit în ale amorului, chipeșul dar plictisitorul profesor de matematică Gregory crede că sexul i-a ruinat viața și, în mod deliberat, încearcă să-și găseasca o parteneră de viață față de care să nu simtă nici cea mai mică atracție fizică. Greg crede că a găsit ceea ce căuta când o întâlnește pe Rose, o profesoară de literatură cam rotunjoară și neatrăgătoare, care nu poate concura cu sora și mama ei. Mai mult, datorită respectului și admiratiei reciproce, cei doi ajung să se căsătorească. Greg presupune în mod greșit că Rose a înțeles lipsa lui de interes față de o relație intimă, iar atunci când constată că aceasta dorește să-l seducă, relația lor este gata să se destrame... Restul vă las să îl (re)descoperiți singuri.

Ei bine, care e secvența la care mă refeream mai sus?

O prelegere despre iubirea romantică, susținută de Rose în fața unui amfiteatru arhiplin.

Scena durează circa cinci minute, este frumoasă, bine construită și o puteți viziona aici (în engleză)

Ideea de la care pleacă în expunerea ei este că literatura, psihologia chiar, demonstrează că dragostea adevărată are o dimensiune spirituală, în timp ce iubirea romantică este doar o minciună, o iluzie, un mit modern, o manipulare fără scrupule. Consumarea iubirii duce deseori la disperare, uneori chiar la moarte (a se vedea Lancelot și Guinevere, Tristan și Isolda).

Vorbind despre manipulare, continuă profesoara noastră, este exact ca atunci când mergem la cinema. Îi vedem pe protagoniști sărutându-se, muzica crește în intensitate și noi suntem cuceriți. Deci, dacă după întâlnire iubitul meu mă conduce acasă, mă sărută în pragul ușii și eu nu aud filarmonica în cap înseamnă că nu e alesul, că trebuie să îl las?

Se spune că atunci când ne îndrăgostim, auzim Puccini. Muzica lui exprimă probabil pasiunea după care tânjim, iubirea cu forța și sensibilitatea ei. Când ascultăm "Boema" sau "Turandot", când citim la "Răscruce de vânturi" ori vedem "Casablanca", câte un pic din acele iubiri se revarsă în noi, le trăim și le simțim proprii. 

Întrebarea pe care o pune Rose studenților este: "De ce oamenii mai vor să se îndrăgostească când știu că iubirea poate fi de scurtă durată și devastator de dureroasă?"
Răspunsurile studenților sunt diverse. Perpetuarea speciei, nevoia psihologică de o legătură profundă cu altcineva, precondiționări culturale.
Răspunsuri considerate de Rose foarte bune, dar un pic "prea intelectuale" pentru ea.
Cu ochi luminoși și surâs ștrengăresc, Rose dă răspunsul ei: "Cred că din cauză că atât cât durează (iubirea), te simți al naibii de bine."

Aplauze finale.

Să fim sinceri și noi.
A trăi cu intensitate fiecare moment, a accepta cu entuziasm ceea ce ni se oferă, a sărbători o veste bună, a trage puternic în piept aerul unei noi dimineți din viața noastră cea de toate zilele, a ne lăsa manipulați de bine și frumos înseamnă până la urmă a ne simți vii, a experimenta senzații mereu noi, a ne bucura de emoții și a ne încărca de amintiri.
Este valabil, după mine, nu numai pentru dragoste.
Este valabil pentru întreaga noastră viață.






sâmbătă, 14 noiembrie 2020

Eleganță


"Ia un surâs,
oferă-l cui nu l-a avut niciodată.
Ia o rază de soare
și fă-o să zboare acolo unde domnește noaptea.
Descoperă un izvor
și spală pe cel ce trăiește în noroi.
Ia o lacrimă
și pune-o pe chipul celui ce nu a plâns niciodată.
Ia curajul
și pune-l în inima cui nu știe să lupte.
Descoperă viața
și povestește-o cui nu știe să o înțeleagă.
Ia speranța
și trăiește în lumina ei.
Ia bunătatea
și dăruiește-o cui nu știe să dăruiască.
Descoperă dragostea și fă-o cunoscută întregii lumi."
(Mahatma Gandhi)

Ce frumusețe, nu?
Ai descrie-o ca pe un îndemn la bunătate, la milă, la compasiune. O odă a iubirii pentru celălalt, un vis, un ideal.
E o poezie pe care eu o consider...elegantă. 

De obicei folosim acest termen în modă, sau pentru a descrie comportamentul cuiva, arta unei persoane de a trăi, în fond, cu demnitate.
Dar există și eleganța unei poezii?
Eu cred că da. O idee simplă, să împarți cu alții ceva, spusă firesc, aproape susurat. Versuri delicate cu puterea unui mesaj motivațional fără a avea și agresivitatea lui. Cuvinte alese să pătrundă direct în suflet.
Șoapte care sfărâmă inimi. O rimă lipsită de pedanterie. 
Eu cred că putem vorbi despre eleganța unei scrieri, a unei vorbiri. Și chiar ar trebui să o facem pentru că e un termen care ne îndeamnă oarecum la reverență, care fluidizând cu delicatețe ideile ne transformă ca indivizi. Folosirea unor cuvinte alese ne schimbă tonul vocii, atitudinea și, uneori, gândirea.
Deci, vă invit la eleganță. Să o descoperim, să o promovăm, să o purtăm ca pe o haină de preț.
Și de-abia atunci vom putea în realitate îmbrăca orice, vom fi capabili să exprimăm opinii cu dezinvoltură și delicatețe,  ne vom alege cu atenție cuvintele și ne vom controla gesturile. Rafinatețe, politețe, sensibilitate, nu vor mai rămâne în dicționar ca amintiri ale unor epoci apuse.
Un cuvânt sublim atrage dupa el un alt cuvânt sublim. Politețea naște politețe.
Iar eleganța impune la început respect și admirație, după care se lasă imitată.
Mulți definesc eleganța o atitudine, alții o numesc o stare de spirit.
Este ca și dragostea. Complexă. 
Pleacă de la colțul unei camere în care ne petrecem timpul liber, trece prin cărțile noastre preferate și se oglindește în gândurile, vorbirea și comportamentul nostru.
Hainele sunt doar aspectul exterior al unei lumi pe care o purtăm la pas cu noi.

Haideți să fim eleganți!

"Eleganţa nu este definită numai de ceea ce porţi. Este modul în care te comporţi, modul în care vorbeşti şi ceea ce citeşti." 

[Carolina Herrera]






"Eleganţa are aerul aroganţei, dar înseamnă modestie." 

                                 [Liviu Rebreanu]


Și pentru o coloană sonoră potrivită: click aici

joi, 5 noiembrie 2020

Motive de râs

"Sunt doar o fată care iubește rimelul." 

Așa se definea într-un interviu, printre hohote de râs, Emilia Clarke. 

Da, printre hohote de râs.

Da, pentru că râde tot timpul. Și dacă nu o face cu gura până la urechi, o face doar cu ochii luminându-și întreaga față, sau din colțul gurii dând un aer malițios cuvintelor pronunțate cu accent britanic.

Imaginea ei este mereu aceeași. 

Indiferent că este șatenă, roșcată sau blondă.

Râsul ei nu are nimic enervant ori iritant. Nici măcar pentru invidioșii de profesie ori deprimații de la cafeaua de luni dimineața. 

Când o auzi, îți vine să îți faci bagajele și să pleci la drumeție. Iar când o mai și vezi, îi cauți filmele și îți programezi serile de cinema din toată săptămâna.

Emilia Clarke este o actriță britanică care a cunoscut succesul relativ repede. 

S-a impus cinefililor (și criticilor de film) cu rolul  Daenerys Targaryen din “Game of Thrones” și a cucerit inimile romanticilor de pretindeni cu Louisa Clark din "Me Before You". 

Până aici nimic nou sub soare. O carieră care îi dă satisfacție și, deci, motiv de constantă veselie.

Dar dacă nu te oprești doar la imagine și încerci să îi descoperi personalitatea, descoperi că actrița britanică de numai 34 de ani (împliniți pe 23 octombrie) râde și din alte motive....

Emilia Clarke a suferit două anevrisme cerebrale care au necesitat intervenții chirurgicale pentru salvarea vieții. 
Coșmarul ei a început în 2011 la scurt timp după ce a terminat filmările pentru primul sezon din "Game of Thrones". Emilia în eseul scris pentru The New Yorker a explicat problemele de sănătate care au debutat cu dureri de cap extrem de dureroase, asemenea unei benzi elastice care „strânge creierul”.
Durerea pe care a îndurat-o a devenit atât de intensă încât a trebuit să „se târască” înapoi în vestiar înainte de a cădea în genunchi și de a simți întreaga violență a acelei dureri.

"La un anumit nivel, știam ce se întâmplă: creierul meu se deteriora ", a scris ea.
Emilia a fost apoi dusă de urgență la spital și diagnosticată cu hemoragie subarahnoidiană, un tip neobișnuit de accident vascular cerebral cauzat de sângerări la suprafața creierului.
Emilia a suferit o operație de trei ore și a petrecut aproape două săptămâni în recuperare.
Din păcate, operația nu a reușit în totalitate iar actrița nu își putea aminti nimic, nici măcar propriul nume.
„În momentele mele cele mai grele, am fost tentată să scot stecherul din priză”, a dezvăluit ea. "Am cerut personalului medical să mă lase să mor.
Profesia mea, întregul meu vis despre ceea ce ar fi putut să îmi fie viața, se bazau pe limbaj, pe comunicare. Fără asta, eram pierdută. Am fost trimisă înapoi la terapie intensivă și după aproximativ o săptămână, afazia a trecut. Am putut să vorbesc. ”


Cu toate acestea, în campania de promovare pentru "Game Of Thrones", actrița a început să se simtă slabită și a trebuit să ia morfină în timpul interviurilor, din cauza durerii chinuitoare.

În 2013, o scanare a creierului a dezvăluit că un al doilea anevrism al Emiliei își dublase dimensiunea și necesita o altă operație.
Din păcate, din nou pentru Emilia, operația a eșuat și Clarke a suferit o „sângerare masivă”, care i-a obligat pe medici să opereze din nou, accesând de data aceasta creierul prin craniul ei.

În timp ce își revenea după cea de-a doua operație, Emilia a suferit de anxietate și atacuri de panică. Senzația pe care o avea era ca fiind o simplă carcasă a propriului corp.
„Știu din experiența personală că impactul leziunilor cerebrale este zdrobitor. Recuperarea este pe termen lung, iar reabilitarea dificilă.
Leziunea cerebrală poate fi o boală invizibilă și subiectul este adesea tabu.”
Un anevrism cerebral rareori dă simptome, fiind clar doar atunci când izbucnește.

Actrița britanică și-a revenit acum și a lansat SameYou, o organizație caritabilă menită să sprijine tinerii cu leziuni cerebrale.

Emilia Clarke continuă să râdă.
Și să cânte. (click aici)

Are și de ce, nu-i așa?








sâmbătă, 10 octombrie 2020

Meritã?

 Cineva mi-a scris odatã cã blogul meu este o oazã de liniște.
Am zburat deasupra norilor o zi întreagã imaginând mângâierea pe care o pot aduce celorlalți. Subiecte diverse, tratate ușor (ca la cafeluțã), cu bucuria unor momente petrecute împreunã discutând despre tot, dând culoare vietii cotidiene cu pasiunile noastre mãrunte.
Idei care trebuiau exprimate și dezvoltate doar aici pe blog le-am dus și pe Facebook. Nu de alta, dar parcã era mai ușor acolo, mai direct, mai simplu. Poți exporta pozitivitatea, poti livra liniștea direct la destinatar. 

Doar cã pe Facebook e ca atunci când mergi cu colindul din casã în casã (sau cu Halloween-ul, cã e modern). Nu știi niciodatã cine îți deschide ușa. În principiu nu pot fi necunoscuți, ci doar prietenii virtuali pe care tot tu i-ai acceptat. Doar cã unii dintre ei nu iubesc cafeaua. Poate chiar nici ceaiul. Și nu ar intra in cafeneaua ta virtualã dacã nu te-ai duce tu peste ei. Nu ar citi astãzi despre Vietnam, mâine un articol motivațional și poimâine despre Postul Sfintei Mãrii.
Nu le-ar citi nu pentru cã nu îi intereseazã, ci pentru cã nu vor sã se destindã, sã lase garda jos și sã se bucure la fel de mult de prostioare ca și de lucruri serioase. 

Existã persoane care au teama teribilã de a se deconecta de la negativitate, de la rãu, de la "sã îți spun eu dom'le cum stau lucrurile".
Iar dacã trebuie sã o facã pentru cã nu pot combate de unii singuri când partenerul de dialog este respectuos și calm, atunci tot cauta un scai ceva, o motivație ca sã fie Gicã Contra.
Orice ai spune nu e așa, ei le stiu pe toate și ai norocul cã sunt la o aruncãturã de bãț de tine (vorba vine) și, mai ales, cã au capacitatea de ști tot și de a înțelege rapid esența vieții.

Pe acești oameni cred cã e greu ca viața sã îi surprindã cu ceva fiindcã, în general, viața lucreazã cu materialul clientului și dacã textura e gri e cam complicat sã o poți vopsi. Iar soarele nu face decât sã o decoloreze.
Așa cã dacã mai crezi în schimbare ești prost fiindcã suntem toți marionete în mâinile cuiva și schimbarea nu existã. Daca vrei sã rãmânã lucrurile cum au fost, atunci ești un nostalgic, un învechit, un uitat de lume în modernismul ãsta galopant.
Oricum ar fi ești anacronic, daca nu chiar prost.
Soluția? Ei, aici vine partea frumoasã. Nu o au nici ei, dar au la îndemânã o multitudine de exemple de nenorociri din lumea asta mare, amestecã argumentele, subiectele, planurile de discuție, punctele de referințã, istoria, geografia, geopolitica și așa mai departe. Un fel de șaorma cu de toate în care nu mai simți nici mãcar gustul de ceapã.
Și te întrebi dacã ei cred cu adevãrat în teoriile pe care le suțin cu atâta convingere, dacã este un simplu exercitiu retoric, dialectic sau de ficțiune, dacã sunt idealiști, utopici sau anarhiști de profesie și credințã.
Nu de alta, dar sunt împotriva a tot și a toate.
Vor sã se bucure de o societate organizatã, dar sã trãiascã ca pe vârf de munte, posibil fãrã reguli. 
Orice dictator este definit patriot fiindcã își iubește țara cu munți și câmpii, chiar dacã își omoarã cetãțenii.
Noul este aparent și vechiul nu a existat niciodatã.
Și uite așa o ții în discuții cu ei pânã decizi sã pui o pozã cu un cãțel și sã închei tortura.

Experiența asta pe care o încercãm toți pe Facebook mã face sã mã întreb dacã chiar meritã sã depui efort, sã pui suflet în discuțiile cu asemenea oameni. Oare chiar e posibil sã transformi negativul în pozitiv și vreo frustrare ascunsã într-o sursã de schimbare in bine?
E posibil?
Și dacã e, chiar meritã? 

În ce mã privește, eu rãmân la culorile mele și vã doresc luminã, mișcare, muzicã, râsete, vigoare, antren.
Însoțiți-vã cu persoane care vin sã adauge ceva prețios vieții voastre și uitați-i pe cei care vã furã câte un dram de energie, care vã iau câte un pic din suflet.
Gãsiți-vã echilibrul cu ajutorul pasiunii, al Iubirii, al spiritualitãții.
Trãiți luminos și colorat!








marți, 1 septembrie 2020

Ce-ar fi dacã...

 sau  <What if>, întrebarea americanã cu care poți începe un discurs motivațional


Astãzi este 1 septembrie, începutul Anului bisericesc. Pânã acum așteptam Revelionul cu gând de sãrbãtoare și planuri pentru un Nou An. Mai mult sau mai puțin bisericoși, mulți dintre noi considerau 1 septembrie o tradiție ce ține de istoria și organizarea cultului creștin, o convenție stabilitã pentru a putea parcurge împreunã toți pașii de la Creația lumii încoace, de a-l putea însoți pe Mântuitorul nostru în viața sa pe pãmânt.  

Dar acum orice început este bun. E de ajuns sã fie un început, adicã sã se termine ce-a fost, sã se schimbe ceva și, mai ales, sã se schimbe  în bine. Așa cã cei care cred și se roagã privesc acum cu alți ochi calendarul creștin, dau o altã valoare aceste zile de început de toamnã. Își construiesc singuri trampolina speranței, își scriu cu gânduri tãinuite și temeri secrete propriul discurs motivațional.

Speranța este o valoare creștinã, este un motor ce pune în mișcare imaginația noastrã dându-i sens ascendent și nuanțe pozitive.

Și atunci cum o poți hrãni, cum îi poți întreține focul pentru a te ridica deasupra fricii, pentru a vedea dincolo de nori și furtunã?

Uneori nu e de ajuns sã îți spui cã va fi bine, cã mâine este o altã zi sau ca 2021 va pune capãt izolãrii, bolii, va scurta distanțe, va aduce îmbrãțișãri. 

Nu e de ajuns sã te pasionezi de vreun nou hobby sau sã îți propui obiective inedite. Nu e te ajuns sã înveți noi rețete și sã coci pâine la nesfârșit. 

Nu, nu e de ajuns nici sã citești discursurile motivaționale ale altora sau sã iei la rând seria de sfaturi psihologice de pe Youtube.

De ce? Pentru cã la un anumit moment în prezentarea cu pricina va interveni un element care nu îți aparține, care te va deconecta de la realitatea ta cotidianã, un aspect, un vis, un obiectiv ce nu te definesc. Pot defini în generalitatea lor o masã, dar nu pot vibra cu tine ca individ. Iar soluția, și ea generalã, nu va rãspunde unei aspirații personale, nu va acoperi acea micã zonã de umbrã care te face unic în propria-ți sensibilitate.

Și atunci? 

Scrie-ți propriul discurs motivațional. O poți face. Tehnic, înveți ceva nou. Psihologic, te descoperi. Un discurs de acest tip te poate inspira în viațã, te poate determina sã schimbi ceva în comportament, idealuri sau aspirații. Îți deschide uneori chiar un drum neștiut.

In modul cel mai simplu sunt 5 pași în scrierea unui asemenea discurs (De ce, Ce, Cine, Cum, Acum):

1. De ce - Ce-ar fi dacã?

De ce? O întrebare care îți dã imaginea de ansamblu, motivul/cauza pentru care discursul tãu este important. Îți expune problema cu care te confrunți, durerea pe care o simți sau provocarea pe care o întâlnești.

Și ca sã nu rãmânã doar o întrebare pur teoreticã și în mintea ta (cãci, nu uita, este un discurs pe care ți-l faci singur, nu vei avea audiențã), trezește-ți interesul și imaginația cu <Ce-ar fi dacã?>, <Cum ar fi dacã?>. Bineînțeles în sens pozitiv, spre a-ți alimenta imaginația, pentru a deschide mintea cãtre un alt orizont. Ce anume vrei? Ce anume îți dorești cu adevãrat? Iar înauntrul acestor întrebãri poți evidenția obstacolele. Ce anume te impiedicã? Ce îți stã în cale, ce te limiteazã?

2. Care este soluția problemei?

Nu intra în detalii, acestea sunt subiectul rãspunsului la urmãtoarea întrebare. Aici este cadrul general, soluția în linii mari. Dacã vrei, o strategie de branding personal.


3. Cine? Cum TE poți ajuta concret?

Este vorba despre tine. Întâi de toate, ce te face expert? De ce trebuie sã îți asculți logica și sã îți urmarești instinctul? 

În al doilea rând, care este povestea ta? Iar aici intervine emoția, o legaturã aproape nevãzutã, dar uneori dureroasã, cu tine însuți. Îți poți spune povestea proprie în variantã lungã sau scurtã și în nuanțele care te fac sã vibrezi. Cãt mai atent, cinstit, fãrã paiete și justificãri. Trebuie sã îți gãsești versiunea care ți se potrivește ca timp, fãrã sã te îndepartezi de la subiect, fãrã sã te plictisești sau sã te psihoanalizezi. 5-10 minute...


4. Cum? Cum poți pune în practicã?

Ce îți oferi? Care este soluția pragmaticã din analiza situației, a cauzelor, a traseului propriei vieții? Care sunt pașii concreți? 

5. Acum. Ce poți face acum? 

Ce poti face în prezent. Ce poți face cã sã acționezi imediat, sã generezi un rezultat, sã simți o schimbare. Un element, o acțiune care sã te punã deja pe drum, sã simți cã te miști cumva în direcția binelui. Stabilește o acțiune care sã te facã participant la propria-ți schimbare/realizare.

Ceva concret. Poate fi chiar o carte, un curs online, o donație, o conversație cu cineva care te inspirã sau îți dãruiește pozitivitate și speranțã. 

Poate fi o rugãciune în plus.

Sau o bârfã în minus.

Cam aceasta ar fi tehnica abordarii. Conținutul punct cu punct îl stabilește fiecare dintre noi. 


Succes!



 

 




Oameni potriviți

 ( sau Pofta vine...vãzând) Toatã viața am fost pofticioasã. Nu am mâncat mult, nu îmi lasã gura apã chiar orice delicatesã. Îmi vine și acu...