Latura necunoscută...

Zilele trecute am dat peste o înregistrare pe Facebook a profesorului italian Raffaele Morelli, psihiatru și psihoterapeut, un profesionist pe care îl urmăresc de mulți ani și cu mare plăcere atunci când este invitat la radio sau în studiourile de televiziune. 

Abordează orice subiect în mod pragmatic și pozitiv și nu se pierde în detalii și tehnicisme. Scrie la fel de clar precum vorbește, dar eu i-am cumpărat doar câteva cărți din tot ce a publicat căci prețurile, ca la orice psiholog care se respectă, sunt destul de piperate.

În sfârșit... 

Titlul acestui material înregistrat era: "Anxietatea, o energie captivă pe care o poți elibera".

Trebuie să spun că m-a fascinat. Asta nu pentru că el a inventat roata și eu eram de față sau pentru că soluțiile date unor probleme de comportament contemporan erau ingenioase. Dimpotrivă. 

Totul la Morelli este simplu și își are sursa în noi. Noi suntem proprii noștri prieteni sau dușmani, noi ne alimentăm grijile cu negativitatea lor. Un cerc vicios.

Grija e legată de viitor, de ideea depășirii cu orice preț a unui obstacol, de frica de a nu-l putea eventual ocoli, de teama că lucrurile nu vor merge așa cum trebuie, de obsesia de a ne schimba, de a deveni cu orice preț versiunea noastră îmbunătățită.

Sfaturile lui Morelli? Simple ca bună ziua.

1). Încetează să mai faci ordine. 

Așază-te cu tine însuți fiindcă așa cum esti, ești doar tu. Tu cu contradicțiile tale, cu caracterul tău (frumos sau...), cu visele tale nerealizate. Fă lucruri noi pe care nu le-ai mai facut. Fără efort suplimentar și nu ceva ce îți propuseseși înainte și nu ai reușit decât în mică măsură (sau deloc). Nu te întoarce pe urmele pașilor tăi. Ceva nou care te stimulează. 

Dar cum să recunoști un stimul, noul care apare și îți este benefic? Din faptul că nu este în contrast cu nimic din tine. Adică, cu alte cuvinte, să și alegi ce să faci, nu să accepți pasiv o alternativă. Și să lași deoparte ce a fost sau ai trăit până atunci, ceee ce tu suprapui peste viitorul tău.

Să te gândești continuu la ce a fost este o otravă pentru suflet. Nu e vorba de destin, de nostalgii, ci și de simplele preocupări, de frecușurile de zi cu zi. 

Un exemplu. Pregătești cafeaua și te gândești că nu îți place serviciul tău. Ce legătura are? Acum prepari cafeluța. Fii acum și aici. 

Cu cât te gândești să rezolvi anumite lucruri, cu atât le complici.

2). Continuă să visezi.

Nu doar vise, ci și visuri⃰. 

Unele nu sunt menite să se împlinească, ci să hrănească energia cu care tu faci lucrurile în viața de zi cu zi. Îți hrănesc o latură a personalității tale, latura creativă, cea care pare că nu servește la nimic, că nu produce nimic. O latură deseori necunoscută. Dar energia visurilor se răsfrânge asupra energiei raționale, cea care de fapt îți dă puterea să mergi înainte și să îndeplinești ceea ce îți propui.

Visurile au rolul lor. Dacă rămâi doar rațional devii mai fragil.

3). Îndrăgostește-te.

Goethe, la 80 de ani, obișnuia să spună că se îndrăgostește fiindcă iubirea îi creează un tip de criză mentală. În plină criză nu se mai gândește la altceva și, prin urmare, poate scrie. 

Debra Cartwright, source The New York Times

Femeilor le place să fie privite. 

Când sunt admirate își regăsesc frumusețea. 

Iar frumusețea generează energie, creativitate, armonie. Să te placi astfel creează o stare de bine.

4). Rămâi simplu.

Cum e dificil să fii o persoana simplă, nu-i așa?

Este una dintre calitățile cele mai mari să transformi energia subconștientului, să duci complicatul în simplu, să lași esența să te ghideze în viață.

Cred că aceste sfaturi te îndeamnă în realitate nu doar să te iubești un pic, ci să te și respecți, să înveți să te apreciezi.

Roberto Calasso în cartea sa <Memè Scianca> scria: 

"Memoria este alcătuită din găuri, ca un teritoriu plin de cratere vulcanice acum inactive. Orice încercare de a stabili un itinerar similar cu aspectul unui drum pe o hartă este în zadar și tinde să desfigureze elementele pe care le încorporează treptat. "

Between the Holes in the Memory by Dominique Appia

Memoria are multe găuri pe care le umplem noi cu imaginația, cu fanteziile noastre. De aceea, concluzionează Morelli, să nu ai încredere prea mare în memorie. De fiecare dată când alegi ceva din tine pentru a te defini ("eu sunt acel lucru") amintește-ți să nu pui ceva acolo demodat și șifonat fiindcă tu ești o noutate permanentă și poti face lucruri la 50-60-70-80 de ani pe care nu le puteai face la 30 fiindcă nu aveai capacitatea de a sta cu tine însuți, de a te așeza cu propria-ți persoană așa cum este ea. Așa cum ești tu în realitate.

Să te accepți și, în consecință să trăiești, să te bucuri de fiecare zi, înseamnă mereu un nou început.

Suntem în cafeneaua noastră virtuală. S-a terminat pauza și trebuie să plecăm fiecare la treaba lui.

Dar, înainte de a ne lua rămas bun...

Să toastăm cu ceștile noastre de cafea (sau ceai).

Pentru un nou început!

Mereu!

______________________________________________

⃰vise=imagini din somn; visuri =asipiraţii.

Cum ar fi trebuit să fie...

Opinia comună, atât a celor care locuiesc în Varșovia cât și a turiștilor care o vizitează, este că verdele reprezintă cel mai bine capitala Poloniei.

Locul de naștere a lui Fryderyk Chopin și a Mariei Skłodowska (cunoscută sub numele de Marie Curie) nu duce lipsă de parcuri și păduri și nu există un singur om, localnic sau expat, care să nu îți sublinieze acest lucru. Chiar dacă tu ești sedentar (și se vede cu ochiul liber), iubești eclerele mai mult decât joggingul iar casca nu te duce cu gândul la bicicletă ci la bigudiuri și coafor.

Toată lumea îți vorbește despre parcuri, îți dă traseul în funcție de un mijloc locomotor pe două roți și îți arată locul de închiriere a trotinetelor electrice în loc de stațiile de taxi.

Eu însă, în acest moment de acomodare, văd altceva. 

Văd un oraș frumos, curat, elegant. Un oraș în care s-a investit. Un oraș care, asemenea restului țării, a absorbit toate fondurile europene si...se vede!

Infrastructură modernă cu străzi ample și bine întreținute, piste ciclabile care "iau" din trotuar și nu din partea carosabilă, semaforizare funcțională, marcarea străzilor clară și acurată, clădiri restructurate și construcții în armonie cu arhitectura locului, iluminare artistică, transport comun electric și...lista poate continua.

Un oraș în care te așezi pe o bancă, apeși un buton și asculți un fragment dintr-o piesă de Chopin.

Tot ce vezi este refăcut după planurile originale, căci orașul a fost ras la sol în al II-lea război mondial.

Tot ce s-a consolidat, restructurat sau adăugat în ultimii ani a fost cu fonduri europene.

Varșovia este Bucureștiul care ar fi trebuit să fie. Sau, CUM ar fi trebuit să fie. Nu fiindcă se aseamănă structura celor două orașe sau clădirile lor, ci pentru respectul și talentul pe care guvernanții ar fi trebuit să le pună în serviciul Micului Paris.

Dar, prin negrijă, Bucureștiul a rămas un aurolac în comparație cu capitala Poloniei care se desfășoară într-o splendoare aproape imperială. O capitală care a rennăscut din propria-i cenușă.

Și care continuă să crească, să se transforme. 

Bani sunt, deci se trece în revistă ce mai e de făcut, se fac noi proiecte, se încep alte colaborări.

E valabil la nivel de țară, nu doar pentru un oraș. 

Iar tu, fie că locuiești temporar, definitiv sau ești în trecere, nu ai senzația a ceva căptușit, astupat, acoperit de ochii lumii sau improvizat, ci a ceva serios și consolidat.

Ca polonez ești mândru, ca român te doare...

Dar, asta e...

Te bucuri și tu de bucuria celorlalți. Și continui să pui pe Facebook imagini cu Photoshop ale unui București cu o Dâmboviță de culoarea smaraldului, cu fântânile arteziene de la Piața Unirii, în culori tricolore ce contrastează cu gri-ul trist al clădirilor din jur.

Și speri ca om al Bucureștiului să ajungi să vezi orașul revenind la viață printr-o dezvoltare cu sens, cu gust și armonie.

Vă propun, în încheiere, un articol (mai vechi) despre capitala noastră a tuturor și mai puțin a lor, a celor care o administrează. (click aici)

 

Glossã sau...Un nou început

Iatã-ne ajunși și în septembrie. Începe Noul An bisericesc, începe școala, începe toamna, încep pregãtirile (de tot felul) pentru sezonul rece.

Un început în fiecare an. Aproape cã îți vine sã le urezi celor dragi "La mulți ani", sã umbli cu colindul și sorcova. Nu în miezul iernii cum e tradiția, ci la trecerea de la verde la arãmiu. Te încearcã nostalgia de tot felul: nostalgia concediului dacã ai apucat sã îl faci, dacã nu și ai ținut-o tot într-o muncã, nostalgia a ceea ce ar fi putut sã fie vara pentru tine și nu a fost.

Copiii cresc, trec în clase superioare cu alte emoții și frici, unii pleacã de acasã pentru a-și croi propriul drum în lumea asta mare. 

Toamna e un nou început. În realitate, linia noastrã de demarcație între ce a fost și ce va fi nu e 31 decembrie, ci 31 august.

Toamna e arãmie și miroase a pãmânt rãvãșit de ploaie. E un preludiu al liniștii albe ce va urma. 

Te duce spre Bacovia.

Eu, însã, la aceastã regãsire în cafeneaua noastrã virtualã, la o cafeluțã ce pãstreazã încã miroul boabelor abia rãșnite, vã propun Glossa lui Eminescu. Nu este un ecou al toamnei ca la Bacovia, un oftat sau un foșnet plumburiu.

Glossa lui Eminescu te scoate din mulțimea înfriguratã, te așazã lângã foc și îți împrãștie ploaia din suflet. Observi, te întrebi, te socotești, alegi, înveți. Te scoli și mergi mai departe.

Un nou capitol din cartea propriei vieți.

Un nou început.

Vreme trece, vreme vine,

Toate-s vechi și nouă toate;

Ce e rău și ce e bine

Tu te-ntreabă și socoate;

Nu spera și nu ai teamă,

Ce e val ca valul trece;

De te-ndeamnă, de te cheamă,

Tu rămâi la toate rece.

Multe trec pe dinainte,

În auz ne sună multe,

Cine ține toate minte

Și ar sta să le asculte?...

Tu așează-te deoparte,

Regăsindu-te pe tine,

Când cu zgomote deșarte

Vreme trece, vreme vine.

Nici încline a ei limbă

Recea cumpăn-a gândirii

Înspre clipa ce se schimbă

Pentru masca fericirii,

Ce din moartea ei se naște

Și o clipă ține poate;

Pentru cine o cunoaște

Toate-s vechi și nouă toate.

Privitor ca la teatru

Tu în lume să te-nchipui

Joace unul și pe patru

Totuși tu ghici-vei chipu-i,

Și de plânge, de se ceartă,

Tu în colț petreci în tine

Și-nțelegi din a lor artă

Ce e rău și ce e bine.

Viitorul și trecutul

Sunt a filei două fețe,

Vede-n capăt începutul

Cine știe să le-nvețe;

Tot ce-a fost ori o să fie

În prezent le-avem pe toate,

Dar de-a lor zădărnicie

Te întreabă și socoate.

Căci acelorași mijloace

Se supun câte există,

Și de mii de ani încoace

Lumea-i veselă și tristă;

Alte măști, aceeași piesă,

Alte guri, aceeași gamă,

Amăgit atât de-adese

Nu spera și nu ai teamă.

Nu spera când vezi mișeii

La izbândă făcând punte,

Te-or întrece nătărăii,

De ai fi cu stea în frunte;

Teamă n-ai, căta-vor iarăși

Între dânșii să se plece,

Nu te prinde lor tovarăș

Ce e val, ca valul trece.

Ca un cântec de sirenă,

Lumea-ntinde lucii mreje;

Ca să schimbe-actorii-n scenă,

Te momește în vârteje;

Tu pe-alături te strecoară,

Nu băga nici chiar de seamă,

Din cărarea ta afară

De te-ndeamnă, de te cheamă.

De te-ating, să feri în laturi,

De hulesc, să taci din gură;

Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,

Dacă știi a lor măsură;

Zică toți ce vor să zică,

Treacă-n lume cine-o trece;

Ca să nu-ndrăgești nimică,

Tu rămâi la toate rece.

Tu rămâi la toate rece,

De te-ndeamnă, de te cheamă;

Ce e val, ca valul trece,

Nu spera și nu ai teamă;

Te întreabă și socoate

Ce e rău și ce e bine;

Toate-s vechi și nouă toate:

Vreme trece, vreme vine.

                              (Glossã de Mihai Eminescu)

Un mic obstacol

Pentru mulți se apropie vacanța. 

Pentru alții (așa ca mine) se încheie un capitol și, fãrã pauzã sau destinderi, începe o nouã etapã din viațã.

Mutarea temporarã sau permanentã într-o nouã țarã începe cu un prim contact: cel lingvistic. 

Indiferent cã ne vom baza pe o limbã de circulație internaționalã (cu precãdere engleza), vrem sã "mișcãm" ceva în limba națiunii care ne va gãzdui, sã "încropim" acolo câteva fraze de complezențã, sau de supraviețuire.

Așa purcedem la un mic studiu personal, încercãm sã ne facem o idee despre vocabular și gramaticã, exersãm pronunții și mirãri tipice în limba sau dialectul locului respectiv.

Experiența mea prin lume ține și de acest aspect al integrãrii, chiar și temporare, într-o comunitate, într-o societate uneori destul de distantã și rece cu vizitatorii ei.

Dar eu, oricum, iubesc limbile strãine și le consider veritabile porți de intrare în inima unui popor, modul direct și concret pentru a înțelege sufletul unei națiuni.

Trebuie însã sã recunosc cã odatã cu trecerea timpului devine din ce în ce mai greu sã poți asimila concepte noi, sã reușești sã metabolizezi intelectual logica și ritmul unei fraze, "nuanțele" unor expresii, pânã și pronunția noilor cuvinte este deja definitã de celelalte limbi pe care le vorbești.

Dacã ești perfecționist din fire, nu ai ce face, nu vei avea curajul sã deschizi gura într-o întâlnire importantã. Dacã, însã, iei lucrurile așa cum vin, te arunci în apã și înveți sã înoți.

Ceea ce eu am observat în experiența mea este cã orice efort te rãsplãtește, ești încurajat chiar și de cei mai miștocari din fire (tip francezii). Efortul continuu îți este apreciat și ești ajutat sã te corectezi. Pe undeva e normal, stã în firea lucrurilor. Toți suntem sensibili când altcineva ne vorbește limba. Sau, mãcar, încearcã, nu?😉 

Și totuși, nu mereu și oriunde ajungem sã susținem o conversație decentã în limba respectivã, de un discurs articulat nici nu mai poate fi vorba.

 | Getty Images -Copyright: erhui1979

 Și aici intervine   frustrarea cãreia 

 i-am dat și o   denumire: bariera   limbii. Este într-   adevãr o barierã și   o experimentezi pe propria-ți piele mai cu seamã când ai de-a face cu instituții, oamenii lor și multã, multã birocrație.

Dar...

Când nu ne confruntãm cu mari probleme, în timpul liber în care doar stãm pe o bancã într-un parc din Asia (alegeți voi țara) și privim în jur, limba nu mai este un impediment. Lãsãm deoparte cuvinte, pronunții, sintaxe și absorbim gesturi, grimase, uimiri, alintãri, îmbrãțișãri. Oriunde în lumea asta, cu bune și cu rele, suntem aceiași!

Ne enervãm cam din aceleași motive, ne îndrãgostim și ne strãlucesc ochii la fel, copiii plâng și se dau cu fundul de pãmânt tot cam la fel, punem energie și patos (chiar dacã nu le exteriorizãm) în discuții ca și în îmbrãțișãri. 

Iar toate astea ne sunt cel mai bine demonstrate de limbajul corpului, de ritmul inimii, de sentimentele ce se reflectã într-o privire, într-o strângere de mânã, într-o mângâiere.

Pânã când nu vom întelege pe deplin cât ne asemãnãm unii cu alții, bariera limbii va fi doar cel mai mic obstacol din câte vom avea de depãșit.

Vã doresc o vacanțã frumoasã, fie cã plecați pe undeva, fie cã stați acasã. 

Vã doresc o vacanțã a sufletului!

 

Cele douã fețe

Zilele trecute am postat pe Facebook o frazã care aparține actriței Marilyn Monroe. Suna cam așa: "Dacã ai de gând sã fii cu douã fețe, mãcar fã-o pe una frumoasã."

Simpaticã, nu? În stilul ei.

Ideea este cã noi chiar avem mai multe fețe fãrã sã vrem, fãrã sã ne propunem asta iar, uneori, fãrã sã ne dãm seama.

Una dintre fețe este cea pe care o vãd ceilalți. Percepția lor e diferitã de a noastrã și, în anumite situații, chiar mãgulitoare. Realizezi acest lucru când te descrie un prieten și roșești (dacã o mai faci) fiindcã ți se pare cã exagereazã. Și nu mã refer doar la esteticã, ci și la ceea ce suntem cu adevãrat.

Cine sunt eu, cine ești tu, cine suntem noi cei pe care îi percep ceilalți.

Noi avem așa o idee cam cum am fi, cum vedem lumea și cum o interpretãm. Dar, mai suntem și altceva, mai bine zis altcineva. Suntem acele personalitați pe care nu le conștientizãm. Uneori ne întrezãrim dar, de cele mai multe ori, nu. Ne cãrãm unul pe altul toatã viața fãrã sã ne întâlnim, fãrã sã avem șansa de a ne cunoaște unul pe celãlalt.

E fascinantã aceastã imagine, interesantã teorie. Și pe cât aș vrea sã mi-o atribui, ea nu îmi aparține. 

Îi aparține actriței Helen Mirren. Expusã cu finețe și candoare într-un dialog despre profesia de actor, despre artã în general.

Psihologic poate fi o imagine greoaie, întruchiparea unui bolovan pe care îl duci în spate și în suflet oricând și oriunde. Un alt om cãlare pe cocoașa ta (scuzați pragmatismul limbajului).

În realitate, cred cã nu e deloc greu și reprezintã o șansã de a te redescoperi la orice vârstã și de a te înțelege. O șansã imensã de a-ți îmbunãtãți versiunea, de a te desãvârși.

O șansã care ne-ar putea veni în ajutor acum când, boțiți sau nu, ieșim dintr-o perioadã dificilã.

Ce-ar fi sã profitãm de ea spre a deveni buni, optmiști, autentici?

Sã lãsãm obișnuitele fleacuri și sã ne îndreptãm spre esențã, sã lãsãm gri-ul care ne bântuie din când în când și sã ne concentrãm pe verde, pe roșu, pe galben...

Ce-ar fi sã ne luãm la purtat cealaltã fațã? Tot frumoasã și ea.

"Pentru fiecare minut de supãrare pierzi șaizeci de secunde de fericire."

(Ralph Waldo Emerson)

Ce ție nu-ți place altuia nu-i face...

 ...sau cum sã funcționãm mult mai bine.

Întoarsă acasă în perioada sărbătorilor pascale, cântăreața Narcisa Suciu explică, într-un interviu pentru Libertatea, de ce Finlanda are cel mai performant sistem de învățământ și, în general, de ce excelează la multe capitole la care România încă rămâne repetentă, chiar și după mai bine de 30 de ani de democrație.

Vã propun acest interviu care reflectã nu numai practica și experiența unei alte țãri, ci și pragmatismul, bunul-simț și echilibrul Narcisei dragi cu pãr de soare.

Niciodatã nu e prea tãrziu sã învãțãm câte ceva. Ne trebuie doar modestie sau, cum spun Pãrinții bisericii, un pic de smerenie.

Lecturã plãcutã! 

(textul articolului aici: Interviu | Cântăreața Narcisa Suciu, Despre Viața în Finlanda: „Profesorul De Matematică Al Fiicei Mele S-a îngrozit Când A Văzut Un Manual Românesc” | Libertatea)

Și cum Mai este denumit în tradiția popularã Florar, vã doresc ca aceastã ultimã lunã de primãvarã sã fie plinã de prospețime și culoare.

ADN...american

ADN-ul sau acidul dezoxiribonucleic este materialul ereditar la om și la majoritatea organismelor. Aproape fiecare celulă din corpul unei persoane are același ADN. Majoritatea ADN-ului este localizat în nucleul celular (ADN nuclear), dar o cantitate mică de ADN se poate găsi și în mitocondrii (ADN mitocondrial sau mtDNA). Mitocondriile sunt structuri din interiorul celulelor responsabile cu producția de energie necesară funcționării fiecărei celule.

ADN-ul este o moleculă lungă ce conține codul genetic unic al fiecăruia dintre noi. Ca o carte de rețete, acesta conține instrucțiunile necesare pentru sinteza oricărei proteine din corpul nostru.

ADN-ul într-o oarecare mãsurã ne definește și este... personal.

Dar eu încep sã cred cã existã un ADN național. Cel care ne reprezintã la nivel micro dar și macro, ne determinã comportamentul și, prin urmare, destinul ca individ și ca națiune.

La americani  optimismul, pozitivitatea sunt ingredientele lui.

Se vede laturã bunã în orice. Probabil ești în oarecare mãsurã obligat sã faci așa într-o societate extrem de competitivã.

Dar este și o forma mentis a fiecãruia dintre noi.

Am urmãrit în fiecare dimineațã la cafea programul CNN (seral in America) cu Anderson Cooper. Dupã tragedia din Colorado în care un nebun cu o armã a ucis într-un supermarket zece persoane, canalul american a realizat interviuri cu familiile celor decedați.  Într-o dimineațã, mamã și fiicã, demne și suferinde, au povestit despre omul drag, soț și tatã, 63 de ani, un sprijin în comunitate și un pãrinte pentru mulți adolescenți care le intrau in casã, un om bun care își însoțise fiica la altar cu doar câteva luni în urmã. Un om care a pierit stupid ducându-se la cumpãrãturi, într-o zi ca oricare alta, cu o listã de bifat.

Dincolo de durere, vãduva lui a mulțumit celor care i-au fost aproape, i-au trimis mesaje, vecinilor care nu au lãsat-o singurã în momentele de durere absolutã.

Însã, ceea ce m-a frapat a fost gratitudinea pentru perioada pandemicã, pentru timpul petrecut împreunã acasã, cam ca la începuturile cãsãtoriei lor. O cãsãtorie care a durat 35 de ani. 

Au gãtit, au fãcut lungi plimbãri împreunã, au urmarit cam aceleași emisiuni și au râs mai tot timpul. Un timp care nu a fost pierdut, ci a devenit prețios din perspectiva evenimentelor ulterioare, a tragediei care i-a despãrțit.

Sã vezi lucrurile astfel înseamnã sã fii recunoscãtor chiar și pentru puțin știind cã puținul poate deveni mult într-o amintire.

Și asta te pune pe gânduri, te îndeamnã sã nu îți mai pierzi timpul criticând pe alții, alimentându-ți un narcisim național, sã te analizezi și sã vezi care sunt elementele care te trag inapoi în loc sã îți dea aripi sã zbori, putere sã prinzi ocaziile, determinare sã transformi negativul în pozitiv. Și, mai ales, sã înveți de la alții ceea ce e bun și te poate completa.

În acest spirit, vã propun o carte a unei americance care a vãzut partea frumoasã într-un oraș criticat de mulți, care a îmbrãțișat o familie pentru ceea ce i-a dat, care nu și-a pierdut timpul în comparații fãrã sens. Se numeste "Soția americanã".

Ediția în englezã are titlul titlul "Only in Naples".

Autoarea este Katherine Wilson. Nãscutã la Washington și absolventã a Universitãții Princeton.

"Katerin" își adorã soacra, pe Raffaella, și este la rândul ei iubitã de aceasta. Și de toata familia italianã. În fond, de ce nu ar fi? 

"Goethe a spus: Vezi Napoli și apoi mori. Eu am văzut Napoli și am început să trăiesc."

(Katherine Wilson)

Ce sã mai zici? ADN...american

Micile bucurii

 

Pânã acum ne-am tot spus, aproape ca un refren, cã viața este fãcutã din bucurii mãrunte, cã nu destinația ci drumul conteazã, cã un om adevãrat gãsește motive sã surâdã în fiecare zi și în orice împrejurare. Ne-am tot spus aceste lucruri, le-am citit prin cãrți de dezvoltare personalã sau le-am auzit de la rude și prieteni. Atãt de des cã ne-am obișnuit, am surâs și am trecut mai departe la grijile noastre.

Dar la vreme de pandemie, sã te bucuri de orice fleac, de orice întâlnire (chiar și virtualã) a cãpãtat alta valoare, a prins alte dimensiuni. Mai mult decât atât, a devenit esențial sã cultivi pasiunea, sã cauți ceea ce te încarcã pozitiv, sã îți antrenezi mintea și sã îți tonifici sufletul.

În ce privește un hobby sau altul, fiecare are gusturile sale și își ia puterea din ceea ce îi place. 

Dar pentru suflet, acolo e altceva! E nemãrginit precum cerul, e adânc precum marea. Sufletul ne definește dar nu știm sã îl definim.

Se încarcã dintr-o rugãciune, se încãlzește cu o îmbrãțișare. Sau un gând bun. Sau un mesaj.

Azi dimineațã mi-a venit în minte o imagine. 

Goldie Hawn, eterna adolescentã a cinematografiei americane. Surâs luminos, ochi de culoarea cerului, privire dreaptã, niciodatã prea serioasã.

Rol principal în comedii potrivite pentru întreaga familie, protagonista unor interviuri spumoase, aproape patruzeci de ani cu același partener de viațã (Kurt Russell). O feblețe de femeie, cum am spune noi...

Mie însã mi-a reamintit de o prietenã. De fapt am avut revelația asemãnãrii lor. Azi dimineațã. Și i-am trimis amicei mele un sms. Fiindcã suntem pe continente diferite, la ea e încã noapte adâncã.

Dar când se va trezi, la cafeluțã, va vedea poza de mai sus, argumentația mea și urarea de o zi bunã.

Și va zâmbi. Cunoscând-o bine pot spune chiar cã va râde din toata inima.

Nu-i așa cã e ușor sã îți încarci sufletul? 

   

 

Oameni potriviți

 (sau Pofta vine...vãzând)

Toatã viața am fost pofticioasã. Nu am mâncat mult, nu îmi lasã gura apã chiar orice delicatesã.

Îmi vine și acum însã o poftã nebunã mai ales când vãd anumite persoane mâncând. Sau doar gustând. Sau doar privind un fel de mâncare.

Au ceva care te face sã deschizi ușa frigiderului și sã te înfrupți cu ce gãsești pe acolo. Sau doar sã bei un pahar cu apã. Dar altfel decât o faci de obicei. Sau în alt tip de pahar.

Așa am avut o vecinã care pocnea ușor din fãlci când mânca (absolut orice!) și își însoțea apetitul sãnãtos cu fraza adresatã gazdei: "Madam, este foarte bun". 

Apoi, o prietenã care mânca doar așezatã comod (chiar și pentru scurt timp), poziție dreaptã, elegantã pe scaun, mișcãri lente, degustare însoțitã de o clipire aproape imperceptibilã a ochilor.

Zilele trecute, pofticioasa din mine a descoperit-o pe Suzanne Husseini, chef, autor de cãrți culinare, gazda unor emisiuni de televiziune de mare succes. Născută în Kuweit din părinți palestinieni, a emigrat cu familia în Canada când avea doar 4 ani și a început o nouă viață acolo. Mama sa a continuat să gãteascã preparate din Orientul Mijlociu și, deși Suzanne a învățat multe rețete internaționale, bucătăria arabă a rãmas iubirea sa pe care o împărtășește celorlalți prin cãrți și emisiuni de televiziune.

Nu numai cã explicã foarte bine și amãnunțit ceea ce preparã într-o bucãtãrie simplã și adaptatã unei transmisiuni pe Facebook, dar își însoțește explicațiile cu gesturi de-a dreptul voluptoase. Îți vine sã faci imediat pita, hummus-ul sau vânãta afumatã.

Conopida simplã la cuptor (doar cu ulei de mãsline și sare) am încercat-o și e foarte bunã, în special pentru o zi de post.

Suzanne gãtește fãrã acel aer de gospodinã neglijatã (sau neglijentã😉), împodobitã cu accesorii care de care mai interesante (cercei fistichii, inele mari cu design aparte).

Așa cum îi stã bine unei femei elegante!

Iar când gustã... acolo pofticioasa din mine se pierde!

Ceea ce vreau sã spun astãzi este cã în orice domeniu avem nevoie de cineva care sã ne inspire nu numai prin profesionalismul sãu, ci și prin felul de a fi, de a-și trãi și explica pasiunea. Cineva care sã ne ajute sã ne relaxãm, sã simțim latura umanã a fiecarui lucru bine fãcut. 

Chiar și virtual.

Trebuie sã ne alegem personalitațile de urmãrit care ne desprind de cotidianul nostru, uneori frustrant, într-o manierã inteligentã și relaxantã.

Un hobby este o treabã serioasã, poate fi o altã lecție în școala vieții, dar cu alte culori, ritmuri și sunete.

Iar când alegem bine constatãm cã oamenii sunt mereu o inepuizabilã sursã de inspirație.

 

 "Cel mai bun fel de mâncare pe care l-ai avut vreodată în viața ta a fost probabil la masa mamei tale. E iubire ceea ce mănânci."

(Suzanne Husseini)