Fericirea...

Aceastã melodie mã emoționa teribil în anii 80, la ceaiurile și zilele de naștere organizate în apartamentele noastre comuniste. Alte vremuri, altã muzicã. Și atunci ca și acum versurile romantice și ritmurile lente îi duceau la disperare pe colegii rockeri. (😉)

(click aici)

Am reascultat-o și am simțit aceeași emoție.

În copilãria noastrã eram incomparabil mai naivi decât cei de astãzi. Nu cred cã era chiar atât de bine din multe puncte de vedere. Tinerii lumii noastre sunt mai informați decãt eram noi și, prin urmare, mai emancipați, sunt mai pregãtiți sã înfrunte viața în nuanțele ei, de multe ori, deloc colorate.

Ceea ce îmi pare rãu, însã, e cã în acest proces de maturizare rapidã pierd o naivitate sãnãtoasã, un soi de optimism încurajat de bine, de frumos, de aspirații înalte, o energie care dã aripi la orice, o bucurie legatã de obiective îndrãznețe, un vis ascuns al unei iubiri neașteptate, al unei fericiri surprinzãtoare.

Astãzi când demolãm orice ideal, aproape tot ce e frumos și delicat se transformã în utopie. Un zâmbet de superioritate, o grimasã indulgentã cu visãtorii lumii noastre. 

Cu toate adaptãrile cinematografice ale unor cãrți din care mai rãmân valabile doar titlurile, cu toate nuanțele ușor sarcastice care se dau unor gesturi de curtoazie fireascã, cu cenzurarea modurilor ușor arhaice de adresare, cu ștergerea unor obiceiuri neconforme modernitãții, se pierd ușor deprinderile curtenitoare ale iubirii, se ascund lacrimile de emoție, se încurajeazã un cinism definit pragmatism.

Repet, nu mi-e dor de TOT ceea ce a fost, îmi place ce am câștigat și am învãțat prin deschiderea cãtre lume, dar aș vrea sã nu pierdem pe drum ceea ce ne definește ca ființe sensibile, cu patos și pasiuni, mereu vii chiar și prin romantismul nostru cel (ușor) desuet.

De ce mã gândesc acum la un asemenea subiect?

Simplu, pentru cã începe vacanța de varã cu întâlnirile ei, cu povești despre șuete și îndrãgostiri, despre momente surprinzãtoare de fericire. Acea fericire pe care o cãutãm oriunde și oricând. Chiar și în vacanțã. 

O fericire, dupã cum se vede, exterioarã, rareori la purtãtor.

Dar...

Vine vacanța. Purtați-vã fericirea cu voi. 

Și.... nu uitați sã citiți. Oriunde, oricând. 

Dacã veți vizita alte locuri, vizitați-le și librãriile.

Cum spunea un personaj de film, nimeni nu se simte niciodatã singur într-o librãrie.

Vacanțã plãcutã, tuturor.

Pe curând!

Desertul copilãriei...

Am vãzut deunãzi o întrebare pe Facebook: 

Care este desertul de care îți este dor din copilãrie?

De obicei nu pierd timpul sã rãspund la tot felul de întrebãri, sã bifez grile în sondaje sau sã îmi gãsesc trãsãtura caracteristicã a personalitãții prin algoritmuri dubioase. Îmi caut informațiile de care am nevoie și când am nevoie, rãspund prietenilor și dau like-uri cui meritã și totul destul de rapid.

Dar... se apropie vacanța cu trenul din Franța (cum spunea mucalitul meu bunic).

Așa cã m-am oprit un pic, am închis ochii și...mi-a venit! Da, mi-e dor de crema de zahãr ars a bunicii. 

Ieșea perfectã, tremura felia în farfurie și era ușoarã ca o mângâiere de caramel, așa cum o descria ea când îmi vorbea de bunãtãți à la Paris.

Trebuie sã recunosc totuși cã nu a fost niciodatã preferata mea, eu eram ahtiatã dupã tot ce conținea ciocolatã cu lapte, dupã torturi cu creme muncite mult la aragaz, dupã prãjituri cu straturi și straturi de foi coapte câte o zi întreagã la cuptor.

Și peste toate astea, sau mai bine zis în fruntea lor, a fost dintotdeauna Mãria-Sa, Eclerul. 

Eclerul adevãrat, cu cremã de vanilie, cacao sau cafea, vedeta prãjiturilor pentru mine, eclerul cel rafinat, fascinant și iubit de toatã lumea.

Dar...

Așa cum fãcea bunicã-mea crema de zahar ars, nu am mai mâncat nicãieri, nici mãcar în cofetãrii cât de cât renumite. Ba mai mult, am întâlnit tineri patiseri care debitau niște prostii despre creme de te lua durerea de cap. Iar minunata Crème caramel care trebuia sã ți se taie perfect și sã îți tremure în farfurie, ți-o dãdeau cu lingura direct din bol pentru cã nu erau capabili sã o scoatã întreagã de acolo. Dacã te mirai, ți se spunea cã așa e trendul în patiserie.

Crema de zahãr ars nu este așa ușor de fãcut, dupã cum nu este simplu de intuit punctul în care amestecul devine, prin coacere, perfect. Am încercat o singurã datã prepararea ei și a ieșit sublimã! Dar, eram asistatã de bunicã-mea care s-a lãudat apoi cu mine o sãptãmânã întreagã și m-a felicitat de parcã absolvisem l'École Alain Ducasse.  

Cu mâinile ei nerãbdãtoare și muncite s-a dus rafinatețea copilãriei cu parfum vanilat, cireșe amare și șerbet.

Oooo...mi-a venit în minte șerbetul. Știu, e de origine turceascã, dar vorbim totuși de Brãila, orașul cosmopolit în vremea tinereții mele, portul dunãrean cu lume multicolorã, cu parfumuri condimentate și gusturi exotice.

Evident și șerbetul tot de cacao (ciocolatã) îmi plãcea, dar aveam parte de varianta din trandafiri, preparatã de prietena bunicii, tanti Stela.

Cãdea casa pe mine cãnd trebuia sã mergem în vizitã la tanti Stela care pregãtea ce știa ea mai bine: șerbet de trandafiri. Mã apucau nervii când mã gândeam la ce ar fi putut fi cu ciocolatã sau la gustul delicat de lãmãie. 

Noi nu, dã-i înainte cu trandafirii.

Iar acum, dupã atâția ani, mã trezesc cã mi-e dor de o lingurițã de șerbet de trandafiri într-un pahar cu apã rece ca gheața.

Și de o felie de cremã de zahãr ars.

Nu mi-o fi, oare, dor de bunicã-mea?

P.S. Vacanțã plãcutã, tuturor!