Puterea cuvintelor...

Am auzit în Liturghie o rugãciune care mi-a plãcut tare mult. Este pentru pace, dintre cele speciale recomandate de Pãrintele Patriarh Daniel spre a fi incluse în rugãciunile bisericești și în rugãciunea particularã.

Textul ei este acesta:

"Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Cel ce ești Izvorul vieții și al păcii în cer și pe pământ, revarsă harul păcii Tale în lumea tulburată de război și de ură. Stinge neînțelegerile și învrăjbirea dintre oameni și revarsă în inimile tuturor smerenia, pacea și bunătatea. Liniștește pe cei războinici și dăruiește-le înțelepciune. Dăruiește ajutor celor suferinzi, ocrotire celor refugiați sau pribegi și mângâiere celor înstrăinați și întristați, iar nouă tuturor dăruiește-ne voința și puterea de a ajuta cu toată inima pe semenii noștri care suferă din pricina războiului. Cel ce ai spus: Fericiți sunt făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema!, învață-ne să căutăm dobândirea păcii inimii și a păcii între oameni și între popoare, deoarece în inima în care se află pacea, nu mai este vrajbă, iubire de stăpânire sau frică, ci mângâierea Duhului Sfânt, iubire de Dumnezeu și de semeni. Pentru aceasta, cu smerenie ne rugăm Ție, Hristoase Dumnezeule, pentru pacea dintre oameni în fiecare țară, pentru pacea dintre popoare și pentru buna așezare a întregii lumi, ca să viețuim în bună înțelegere și să putem lucra fără împiedicare faptele plăcute Ție, slăvind iubirea de oameni a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin"

Refugiați sau pribegi, înstrãinați și întristați...

Cum sunã? Ce rezonanțã au în sufletele noastre? Nu vi se topește inima?

Când spunem e/imigranți, pare o catalogare standardizatã care nu mai are legãturã cu omul, cu speranțele sale înfrânte, cu frica de necunoscut, cu amintirile sale incendiate odatã cu casa, cu sufletul rãvãșit în cãutare de un pic de milã și înțelegere.

Vã aduceți aminte de fetița aceea sirianã îmbrãcatã în hainele ei bune, cu rochițã și șosete albe, care tremura toatã într-o iarnã geroasã în fața unui gard de sârmã ghimpatã?

Sau de bãiețelul înecat într-o traversare pe Mediteranã, în buzunarul cãruia medicul legist italian gãsise cusut carnetul de școalã cu note foarte bune la limba francezã? Un medic care a rãmas plângând pe o plajã italianã în fața unei vieți frânte fãrã nicio vinã.

Dar de femeile ucrainiene care, intrate în România, au rãsuflat ușurate vãzând preoții ortodocși alãturi de vameși? Au știut cu siguranțã cã nu li se putea întâmpla nimic rãu.

Ei nu sunt numere în registrele de trecere a frontierei, sunt pribegi, sunt înstrãinați, sunt refugiați, sunt întristați.

Când folosim anumite cuvinte, dãm valoare faptelor, oamenilor, istoriei, vieții.

Dacã știm sã alegem și sã ne alegem cuvintele, dãm naștere îmbrãțișãrilor, înțelegerii, dialogului, iubirii. Existã acolo, în cuvinte, o putere extraordinarã și, oriunde am cãuta, nu am gãsi inspirație mai mare ca în credința noastrã cãlãuzitã de învãțãturile și învãțãtorii Bisericii. 

Indiferent de limitele și pãcatele instituției pãmântești, Cuvântul își gãsește drumul, prin oameni potriviți și cu vocație, direct cãtre inima și mintea noastrã. Iar Puterea Lui e puterea pãcii și a iubirii. Puterea Cuvântului.

Dacã nu credem, nu putem sã credem sau pur și simplu nu vrem, mãcar sã ne inspirãm din cuvintele folosite de bisericã. Deschid inimi și sunt aducãtoare de pace.

Sã fie bine! Tuturor!

 

by BPAR

14 Octombrie

 

Mișto-ul este un sport național. 

Facem mișto de prostie, de ignoranțã, de corupție, de tot ce e aparent inteligent și estetic kitsch. Facem mișto de limitele noastre și ale altora, de minți înguste, întunecate și violente.

Pânã aici, totul (relativ) bine. Rezultatul: ne destindem și dãm valoare unor principii opuse celor trâmbițate de incompetenți, proști și insensibili.

Problema cu mișto-ul este cã nu știi sau, mai bine zis, nu conștientizezi când depãșești limita. Nu vorbesc de cei care fac mișto cu agresivitate de tragedii, rãzboaie și victime. Aceia sunt analfabeții funcționali în sensibilitate și empatie ai lumii noastre.

Mã refer strict la oamenii citiți, la cei care se laudã cã ascultã pãrerile celorlalți și cautã mereu dialogul. Acești oameni devin uneori repere, parteneri de discuții inteligente, de glume savuroase.

Și, totuși, și ei întrec o limitã.

Începe sã mã oboseascã mișto-ul permanent al pragmaticilor inteligenți și culți pe seama celor care merg în pelerinaje, plâng și se roagã la moaștele unor sfinți.

"Primitivi", "pupãtori de oase", "înapoiați", "spãlați pe creier" sunt numai câteva dintre etichetele lipite pe sensibilitatea unora de cãtre superiorii rasei umane, deținãtorii adevãrului absolut (sau posesori de adevãruri relative cumulate, dupã caz).

Oamenii credincioși nu sunt automat habotnici. Iubitorii de sfinți nu sunt automat negativiști ai modernitãții ori talibani ai religiei.

Sunt oameni care pur și simplu închid cercul vieții, unind Cerul cu pãmântul.

Pericolul atentatului la inteligențã și bun-simț nu vine din credințã, ci din fariseism, nu vine de la cei care se așazã la rând la Catedrala din Iași sau la Patriarhie, ci de la mai marii sau mai micii zilelor noastre care, umilind aproape toate categoriile de sãraci, organizeazã mai apoi pelerinaje de iertare prin locuri sfinte.

Cândva se luau peste picior exagerãrile, dar de ceva vreme a început sã se extindã mișto-ul și la ceilalți (când nu se jignește explicit).

De câte ori vin la București, una dintre destinațiile fixe în plimbãrile mele prin oraș este Biserica Zlãtari sau, cum zic eu, merg la Sfântul Ciprian. Așa simt și asta fac. Întotdeauna relația a fost una personalã. Am mers la Salerno la Sfântul Matei, am intrat un pic la Sf. Pavel la Roma, am trecut într-o fugã pe la Ioan Paul al II-lea.

Credința e însoțire, e o relație directã și personalã, e un loc în plus la masã pentru Dumnezeu. E bine, e cãldurã, e nãdejde, e iubire. 

Credința deschide minți pentru cã te obligã la cãutarea binelui, la ocrotirea celorlalți și asta înseamnã studiu, cercetare, spirit critic, obiectivitate. Dacã ești credincios ești obligat sã gândești, sã te înalți în spirit și minte.  

Dacã ne-ar fi vrut proști, în actul creației Dumnezeu ne-ar fi pus o vazã cu flori în cap în loc de acest creier cu atâtea funcții încã nedeslușite pe deplin.

Când crezi cu adevãrat, nu faci teorii infinite ale conspirației, nu îți riști viața negând valoarea unor descoperiri și talentul unor studioși, nu expui în manierã adolescentinã viața celorlalți unor riscuri inutile și unor pericole necunoscute. 

Sã crezi cu adevãrat înseamnã sã îți faci datoria de cetãțean, de membru al comunitãții, sã înveți cât poți de mult de la cei cu adevãrat capabili în profesiile lor.

Sã crezi înseamnã, însã, și sã te rogi necontenit iar dacã simți nevoia, sã dai o fugã pânã la Iași la Sfânta Parascheva.

Sã fii cu adevãrat un om de valoare (precum îți place sã crezi), înseamnã sã nu faci un mișto infinit de ceea ce nu înțelegi și, mai ales, de ceea ce nu trãiești.

Copyright: IOAN FLORIN CNEJEVICI

Sãrbãtoare binecuvântatã, tuturor!

Mâine

În ultima perioadã tot mai mulți oameni de valoare ai spiritualitãții românești sunt atacați cu o agresivitate de-a dreptul rãzboinicã, cu o argumentație empiricã bazatã pe elemente istorico-religioase puse cap la cap fãrã o cunoaștere și un studiu aprofundate, fãrã noimã, discernãmânt ori mãsurã.

Se distruge în acest fel orice dialog, armonia confruntãrii unor opinii contrare, se întrerupe drumul firesc de asumare a unor erori, se anuleazã rolul învãțãturii creștine pentru cel aflat în greșealã și a compasiunii firești pentru cel în plinã cãdere.

Oameni care cunosc câteva precepte din Sfânta Scripturã le reproduc precum o poezie și "aruncã" cu știința lor în cei care studiazã de-o viațã doctrina creștinã și practicã zilnic învãțãmintele ei.

Iar noi cei de pe margine asistãm cu sufletul rãnit la oprobriul public în Piața Mare.

Citind și recitind opiniile unora care considerã cã anumite raționamente nu le putem întelege pe deplin nu din cauza faptului cã nu avem pregãtirea necesarã și statura intelectualã adecvatã, ci pentru cã cel care se exprimã o face prea doct, mi-am adus aminte de o întâmplare din bisericã, de acum câțiva ani.

O adolescentã frumoasã care, probabil, participa pentru prima datã la o vecernie, s-a trezit opritã și îndrumatã în rugãciunile ei pe la icoane de un adevãrat comitet de credincioase atente la orice mișcare neconformã regulilor de organizare din bisericã. Zâmbetul fetei, luminos și emoționat, a dispãrut treptat iar privirea a cãpãtat acea nuanțã plumburie a fricii. Frica de greșealã, frica la examene, frica de a fi judecat prea aspru.

Și-a continuat însã drumul, cu pași mãrunți și sfioși. Dar, când a trecut dintr-o parte în alta a bisericii prin fața ușilor împãrãtești, reacția a fost promptã. Una dintre credincioase a tras-o de mânecã și a împins-o ușor pe trepte spre stranã. Concomitent, cineva i-a zis sã nu cumva sã mai facã așa ceva. 

Neștiind în realitate ce anume a greșit, fata a rãmas pentru o clipã  în mijlocul grupului care o apostrofa, cãutând repetat spre poarta bisericii, cu o privire voalatã de lacrimi.

Iar eu care venisem sã mã reculeg, sã îmi împrospãtez sufletul precum un câmp cu flori primãvara, am renunțat la pacea mea de searã și m-am dus dupã tânãra care se îndrepta grãbitã spre ușã. Am atins-o ușor pe braț și i-am susurat încercând sã o îmbrãțișez cu privirea: Nu renunțați la El. Treceți peste, veniți din nou. Meritã orice efort, orice dojanã. 

Iar ea mi-a zâmbit. Zâmbetul acela plin de speranțã care înãbușã orice durere, fie ea mai mare sau mai micã.

Așa se întâmplã când ne închipuim cã eforturile noastre de cumpãtare ne ridicã deasupra tuturor, cã practicarea credinței și cunoașterea unor reguli ne dau dreptul sã fim gardienii altora. 

Biserica nu e o sectã, credința nu e o superstiție, iar Dumnezeu trebuie iubit nu idolatrizat. 

Neavând nicun dubiu ci doar certitudini, înnegurãm sufletele celorlalți, le cotropim și le cãlcãm inimile iar noi ne smintim. În bisericã, în viațã, în societate.

Cãnd citim sau ascultãm ceva ce nu înțelegem, nu mai aprofundãm materia, nu trecem dincolo de aparențe prin studiu, nu mai încercãm sã lãsãm deoparte diferențele și divergențele spre a vedea ce ne unește și nu ce ne dezbinã.

Aruncãm direct cu piatra. Fãrã a gândi cã o facem și împotriva lui Hristos, cãci El este cu noi în toate zilele și în fiecare în parte.

Ne închipuim fãrã pãcate, atotștiutori, deținãtorii unui Adevãr universal și... extrem de religioși. Ne place tare de noi, ne iubim mult, atãt de mult încãt credem cu tãrie cã silința noastrã pe calea mântuirii ne dã dreptul sã îi apãrãm cu sabia scoasã pe cei pe care îi admirãm și greșesc grav, sã ascundem praful sub covor spre a nu strica imaginea de ansamblu a lumii noastre.

Acesta este de fapt pericolul adevãrat despre care vorbea deunãzi un înalt prelat ortodox: suntem religioși uitând sã fim creștini.

Astãzi este o Zi Mare și vor veni altele și mai importante.

Vã doresc Sãrbãtori cu pace și binecuvântãri, în comunitate și în comuniune. 

Sã fim mai buni decât ieri, mâine sã fie mai bine decât astãzi!

*  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *

"Suntem rãspunzãtori de ceea ce mâine ne va uni."

(Simone Veil)