Popcorn

Floricelele de porumb au fost dintotdeauna asociate timpului liber petrecut în parcul de distracții ori în fața televizorului. La fel și vata de zahăr (pe băț), mărul îndulcit și înghețata: plimbare, parc. Mai puțin televizor.

Între timp ne-am mai rafinat și înghețata a trecut la un nivel superior: desert în caz de inimă amară.

Vata de zahăr a fost colorată pentru fanii unicornilor și mărul caramelizat a cam dispărut fiindcă cerea prea multă muncă.

Dacă v-a plăcut și vă e dor de acest gust al copilăriei, un pic diferit de celelalte, aveți rețeta aici .

Au rămas semințele (denumite cândva bomboane agricole) care se sparg oriunde și oricum, doar în somn nu.

Ah, era să uit, kojak-urile au devenit Chupa Chups sau, mă rog, conviețuiesc.

Floricelele de porumb care mitraliau capacul ceaunului astăzi se numesc popcorn și se pot prepara elegant, în mici și colorate aparate domestice, fără ulei, doar cu aer cald. 

Popcornul a devenit între timp și un simbol grafic pentru multe săli cinematografice. Căci, se știe, filmul fără floricele este ca nunta fără lăutar.

Te lași dus de val și, ca orice spectator adevărat, îți iei la multiplex o cutie mică, medie, mare/vascone cu popcorn și băutura aferentă.

Dacă nu ești obișnuit să vezi un film mâncând și nu îți stă în caracter să ronțăi tot timpul ceva, vei termina floricelele deja la reclamele de început.

Dar asta e. Lumea merge înainte și, mai nou, își schimbă rețete de popcorn ca la cinema. Ba mai mult, naturiștii susțin că anumite boabe, preparate fără sare și unt, ajută la scăderea hipertensiunii arteriale.

Deci, reluăm: Popcornul este asociat relaxării la vizionarea unui film. Da?

Ei bine, obiceiul ăsta a intrat în limbajul comun, știți voi, cel de pe platformele sociale, devenind un mod de a exprima un soi de nepăsare împletită cu distracția. Cam așa: știu bine ce urmează să se întâmple, mă așez comod și astept să văd finalul care, evident, îmi va da dreptate. Să vezi distracție!

De câte ori unul o dă cu oiștea-n gard, citești asta: "Mi-am luat pocornul, asta da distracție."

Un lider mondial aruncă lumea-n aer și tu cum comentezi? 

"Chestia asta se termină rău. I se va înfunda odată și-odată. Îmi fac popcorn și aștept."

"Ce aștepți?" aș întreba eu. Că ne ducem cu toții de râpă, nu numai ăla care bulversează mapamondul. Chiar crezi că te vei salva după popcornul real ori metaforic și vei mai și râde pe deasupra? 

Nimeni nu se poate salva singur și mersul omenirii ne învață asta, iar literatura ne-o tot repetă dacă nu am priceput lecția de istorie. 

Dar nu ne intră în capul ocupat cu idei fine și mărunte pe care le tot repetăm în loop până devin prostii.

Ce vedem acum nu e de popcorn și băuturi răcoritoare. E de batistă și refugiu antiatomic.

Așa că, la început de an (încă) și sfârșit de ianuarie, haideți să scoatem popcornul din comentariile noastre cele de toate zilele.

Și îl lăsăm doar la film.

Să fie pace!

In Go(o)d Hands

 

Este titlul unui film turcesc de pe Netflix și se traduce "Pe mâini bune". 

Subiectul: o mamă singură, diagnosticată cu o boală terminală, întâlnește un burlac atrãgãtor în timp ce încearcă să se ocupe de viitorul fiului (cam încăpățânat) în vârstă de șase ani. O poveste dulce amarã cu doi actori șarmanți și o scenografie mediteraneanã.

Nu îmi propusesem sã vãd pe Netflix tocmai un film turcesc, sunt cam sãtulã de ele, sunt prea lacrimogene, lungite cât se poate și, uneori, infantile. Numai cã, ori de câte ori cãutam ceva fãrã rãzboi, violențã ori ciudãțenii psihologice, dãdeam peste acest film al cãrui titlu îl citeam incorect. De fiecare datã! Dupã o logicã numai de mine știutã, citeam In God Hands (În mâinile lui Dumnezeu) și mã întrebam cum de au ajuns turcii sã punã un astfel de titlu.

Apoi, îl reciteam și îmi dãdeam seama cã am greșit.

Și tot așa, iar o luam de la capãt ca atunci când o iei pe arãturã și o ții drept, deși mintea îți mai funcționeazã încã și recunoști greșeala. 

Vi s-a întamplat și vouã? Faci aceiași pași sau citești una și înțelegi alta.

Și asta m-a dus cu gândul la tot felul de teorii pe care le susțin oameni pe care îi cunosc, îi apreciez și știu cu siguranțã cã au un fond bun. Nu vorbesc de conspiraționiști experți în toate care din ultima bancã de școalã s-au vãzut promovați în primele rînduri ale societãții. Sau, mãcar, în toate feed-urile platformelor sociale. Ma refer la oamenii pe care îi știu de-o viațã, au trãt ce am trãit și eu, au cãlãtorit, au vãzut ce se poate face cu multã muncã, seriozitate și integritate moralã. 

Ei bine, oamenii aceștia vãd alte soluții decât vedem noi la problemele societãții și ale lumii noastre în general. Un gest politic îl interpreteazã diferit, un acord internațional nu îi entuziasmeazã, alianțele politice sunt vãzute parcã în oglindã, invers de cum le vedem noi ceilalți. Cum se poate așa ceva? 

Critica este primul pas (și cel mai ușor) pe care îl facem atunci când suntem dezamãgiți de cineva drag, sau când judecata sa ne surprinde peste mãsurã. Dar...

Eu cred cã ceea ce ne unește este frica. Da, teama aceea profund ascunsã și disimulatã cumva în raport cu ceilalți. Unii o transformã într-un curaj nebun fãrã a se gândi la urmãri, alții dau o greutate mai mare consecințelor posibil nefaste pentru ei și familiile lor. Egoism sau spirit de supraviețuire?

Și uite așa ajungem sã definim tot ce nu înțelegem în complexitatea sa cu ajutorul unor noțiuni despre care am citit câte ceva, dar nu îndeajuns spre a ne forma o opinie proprie și solidã. 

Cu alte cuvinte și, mai direct, dupã cum spunea Jane Fonda într-un discurs recent: Oameni buni, woke înseamnã pur și simplu cã îți pasã de ceilalți. 

Empatie.

Foto - Tommy Ingberg

Nu totul este în alb si negru, mai existã și nuanțe de gri și suntem cu adevãrat umani nu doar dacã le sesizãm ci, mai ales, dacã le acceptãm ca atare. 

Sigur cã exagerãrile trebuie limitate, cã pot distruge vieți și corupe minți și se pot transforma în veritabile inchiziții ideologice. 

Dar...nu se aruncã apa murdarã din covatã cu tot cu copil, nu se exaltã îngustimea minții, nu se premiazã lipsa empatiei și nu se pune egal între sãrãcie (mentalã, economicã...) și tradiție.

Așa cum într-un oraș nu poti trãi singur, tot astfel la nivel de națiune depinzi de alții.  

Lumea asta, așa imperfectã cum o știm poate dispãrea dintr-un moment în altul și peste albul imaculat din viața noastrã imaginarã poate veni griul real, dacã nu chiar un negru absolut.

Ca atare, cine crede are șansa de a ridica ochii spre Cer știind cã este iubit și cã Cineva acolo Sus nu ne vrea perfecți. Ne vrea buni, umani dar nu cere absolutul de la noi. Trebuie sã fim conștienți de limitele noastre (nu numai de-ale altora) și sã fim conștienți cã un zid izoleazã în timp ce printre crãpãturi se poate strecura lumina.

Sã fim imperfecți ca sã avem mereu șansa de a învãța ceva.

Și sã citim aiurea titlurile filmelor. Sau, poate, nu aiurea, ci doar greșit.

Apropo, pe Netflix este și continuarea.

Fericirea...

Aceastã melodie mã emoționa teribil în anii 80, la ceaiurile și zilele de naștere organizate în apartamentele noastre comuniste. Alte vremuri, altã muzicã. Și atunci ca și acum versurile romantice și ritmurile lente îi duceau la disperare pe colegii rockeri. (😉)

(click aici)

Am reascultat-o și am simțit aceeași emoție.

În copilãria noastrã eram incomparabil mai naivi decât cei de astãzi. Nu cred cã era chiar atât de bine din multe puncte de vedere. Tinerii lumii noastre sunt mai informați decãt eram noi și, prin urmare, mai emancipați, sunt mai pregãtiți sã înfrunte viața în nuanțele ei, de multe ori, deloc colorate.

Ceea ce îmi pare rãu, însã, e cã în acest proces de maturizare rapidã pierd o naivitate sãnãtoasã, un soi de optimism încurajat de bine, de frumos, de aspirații înalte, o energie care dã aripi la orice, o bucurie legatã de obiective îndrãznețe, un vis ascuns al unei iubiri neașteptate, al unei fericiri surprinzãtoare.

Astãzi când demolãm orice ideal, aproape tot ce e frumos și delicat se transformã în utopie. Un zâmbet de superioritate, o grimasã indulgentã cu visãtorii lumii noastre. 

Cu toate adaptãrile cinematografice ale unor cãrți din care mai rãmân valabile doar titlurile, cu toate nuanțele ușor sarcastice care se dau unor gesturi de curtoazie fireascã, cu cenzurarea modurilor ușor arhaice de adresare, cu ștergerea unor obiceiuri neconforme modernitãții, se pierd ușor deprinderile curtenitoare ale iubirii, se ascund lacrimile de emoție, se încurajeazã un cinism definit pragmatism.

Repet, nu mi-e dor de TOT ceea ce a fost, îmi place ce am câștigat și am învãțat prin deschiderea cãtre lume, dar aș vrea sã nu pierdem pe drum ceea ce ne definește ca ființe sensibile, cu patos și pasiuni, mereu vii chiar și prin romantismul nostru cel (ușor) desuet.

De ce mã gândesc acum la un asemenea subiect?

Simplu, pentru cã începe vacanța de varã cu întâlnirile ei, cu povești despre șuete și îndrãgostiri, despre momente surprinzãtoare de fericire. Acea fericire pe care o cãutãm oriunde și oricând. Chiar și în vacanțã. 

O fericire, dupã cum se vede, exterioarã, rareori la purtãtor.

Dar...

Vine vacanța. Purtați-vã fericirea cu voi. 

Și.... nu uitați sã citiți. Oriunde, oricând. 

Dacã veți vizita alte locuri, vizitați-le și librãriile.

Cum spunea un personaj de film, nimeni nu se simte niciodatã singur într-o librãrie.

Vacanțã plãcutã, tuturor.

Pe curând!

(Doar) o poveste ...

 

Cu ceva timp în urmă, am pus pe Facebook un link al unei melodii ce îmi răvășește sufletul de fiecare dată când o ascult. Face parte din coloana sonoră a filmului Caramel, producție cinematografică libaneză de acum câțiva ani. Un film simplu, rafinat, delicat, tandru. Ca și muzica sa.

(click aici)

Nu am dat importanță versurilor, melodia însoțea imaginea și ... era de ajuns. 

Apoi, am reascultat-o și am închis ochii. Fără să știu ce spune, mi-am imaginat o istorie romantică cu priviri și tãceri, povestitã în ritm oriental. 

O poezie a vieții. Cel puțin cea din capul meu.😉

artist S.N. Chemkur

Și am realizat încã o datã că muzica te ajută să pătrunzi unde privirea se oprește, să înțelegi unde mintea nu răzbate, să simți prin vibrarea unei corzi bine ascunse în tine. Muzica este cea mai bună comunicare între inimi, limbajul rafinat al sufletelor, locul de întâlnire a sensibilităților.

Poți închide ochii și imagina orice: femeile din Iran care, fără teamã, își piaptănă părul mătăsos, fetele din Afganistan mergând din nou la școalã, Georgia sãrbãtorind libertatea regãsitã, Ucraina fără război, Siria reconstruită și... așa mai departe.

Bloom, acrylic, by Ario Mashayekhi

Muzica este instinctivă. Transmite sentimentele creatorului său și trezește în noi sensibilități neștiute, deseori nebănuite.

Pe o melodie cu versuri neînțelese, poți spune și tu o poveste.

Povestea ta. Cea pe care în mod normal o consideri comună, simplă, chiar anostă, fără să realizezi că nimic nu e simplu, comun ori anost, cã o micã nuanțã poate defini o culoare, cã un gând poate descuia porțile unei minți, iar un fior poate topi gheața unei inimi.

Fiecare dintre noi are importanța sa, iar istoria trecerii sale prin lume poate inspira alte destine, poate lumina alte drumuri. Când povestim, cumva,  întredeschidem propriul suflet celuilalt.

O poveste poate pune pe gânduri, poate da aripi. Depinde și cum o spui și cine o ascultã.

Poate de aceea mi-a plãcut dintotdeauna sã stau în preajma persoanelor în vârstã începând cu prietenele bunicii mele, continuând cu vecinele din bloc, colegele de la birou și terminând în splendoare cu doamnele cochete și exigente din bisericã. Prietenele mele mai în vârstã erau fascinante iar poveștile lor de viațã incredibile. O generație ieșitã din rãzboi care știa sã râdã mai mult decãt noi cei crescuți în timp de pace, sã iubeascã deplin și cu adâncã înțelegere pe celãlalt, sã îndure tristeți profunde cu discreție și eleganțã. 

Prin urmare, ori cã povestim noi, ori cã o fac alții, nu trebuie renunțat la povești. Și dacã gãsim și coloana sonorã potrivitã, gata, avem filmul!

Sunt romane care ar trebui să înceapă ca şi poveştile cu un "A fost odată..." (Ionel Teodoreanu)

Cum naște o poveste? - click aici -

Vide Cor Meum

 

...Privește în inima mea...

Vide Cor Meum este o arie de operă scrisă de Patrick Cassidy pentru coloana sonoră a filmului Hannibal.

Piesa joacă un rol central în intriga poveștii, iar textul provine din sonetul "A ciascun'alma presa e gentil core", cap. 3 - Vita Nuova de Dante Alighieri.

Această arie a fost nominalizatã la Oscar în 2002 și la premiile Emmy (ediția 53).

Mai târziu a fost folosită în filmul lui Ridley Scott, Regatul Cerului (Kingdom of Heaven, 2005) în timpul scenei de înmormântare a regelui Baldwin al IV-lea.

La aceastã impresionantã lucrare face referire actorul Colin Farrell într-un 

têt-à-têt de televiziune (Actors on Actors) rãspunzând la întrebarea actriței Jamie Lee Curtis privind bucata melodicã pe care a ascultat-o ca inspirație pentru rolul sãu în Banshees of Inisherin (2022).

Eu ador aceste dialoguri între actori, în special când modestia merge mânã în mânã cu talentul. Întrebãrile sunt interesante, rãspunsurile și mai și.

Am ascultat și reascultat piesa gândindu-mã la anii trecuți și la cel ce va veni. 

În fiecare an am sperat în mai bine și când nu a fost așa am crezut cã furtunile respective erau menite sã curețe un drum, cã aveam o lecție de învãțat, cã undeva acolo, în strãfundul nostru, apele urmau sã se limpezeascã și cã, dându-ne cu capul de grindã,  puteam deveni mai atenți la praguri. 

Dar...

De cele mai multe ori am ieșit din situații critice mai rãi decât am intrat, mai parșivi, mai agresivi, mai intoleranți. Nu am fãcut mult doritul salt de calitate, ne-am acrit și ne-am plafonat. Am ales mereu soluția comodã: teoria conspirației în loc de cercetare, bãșcãlia în locul studiului, atacul în locul ascultãrii, capul întors și nu strângerea de mânã. Iar violența din scris a trecut în faptã și rãzboiul real a devenit subiect de contestație intelectualã și agresiune verbalã.

Fãrã un discernãmânt elementar, am ajuns sã nu ne mai ascultãm unii pe alții, sã refuzãm a priori argumente fiindcã nu eram capabili sã le prelucrãm mental (sã le înțelegem, sã le interpretãm).

Și ne-am trezit goi de conținut și confuzi.

Vide Cor Meum - Privește în inima mea, aceastã lucrare de o sensibilitate unicã, m-a dus cu gândul la dialogul inimilor.

Dacã ne-am strãdui un pic? 

See with your heart, Anna Sun

În loc sã privim cu ochii minții sã încercãm sã o facem cu ochii inimii, cãutând totodatã în inima celuilalt. 

Sã ne adresãm inimii lui, sã îl surprindem astfel și sã perseverãm pe acest drum.

Sã încercãm sã descoperim ce e bun în celãlalt, ce freamãtã cu adevãrat într-o inimã și ce face sã vibreze un suflet.

Sã nu ne lãsãm pânã când nu primim în dar un surâs pe care sã îl ducem mai departe... În alte inimi...

Vide cor meum...Vide cor tuum ...

(piesa muzicalã: click aici)

Sãrbãtori  fericite!

GettyImages

Protagonism

Îmi plac filmele cu  protagoniști deștepti.

Pot fi ei timizi ori extroverși, împiedicați ori îndrăzneți, frumoși sau anonimi. Important e să fie deștepți! Iar regizorul să nu le pună alături vreun partener care să le strice scenele ori să inventeze vreun personaj secundar care să îi încurce, să le pună bețe-n roate.

Îmi place ce e clar, acțiune care "curge", deznodământ firesc și fără căutari de nod în papură, fără durerea de cap a trărilor de tot felul și a filosofiei existențialiste de cinema.

Îmi plac protagoniștii comisari/inspectori de poliție, criminaliști ori magistrați... Dacă mai sunt și femei, bingo! Le ador.

Iar în ultima perioadă televiziunea italiană (RAI) ne delectează cu asemenea personaje, profesioniști conjugați la feminin.

Două dintre ele, Imma Tataranni și Lolita Lobosco.

Una repezită și recalcitrantă, cealaltă atentă și împăciuitoare. Una, colorată dar bărbătoasă, cealaltă cam mereu în negru dar cu feminitate la superlativ.

Amândouă personaje de valoare, cu minți brici și deducții pe măsură. Evident, succesul se datorează în primul rând creatorilor, două cunoscute și apreciate scriitoare, autoarele cărților care stau la baza scenariilor italiene: Mariolina Venezia (pentru Imma Tataranni) și Gabriella Genisi (Lolita Lobosco).

Apoi, adăugăm bravura celor două protagoniste, actrițe de mare finețe care îți captează atenția, îți modelează imaginația, adaugă un pic de farmec personal într-o interpretare extrem de nuanțată. Cu alte cuvinte, scot ce este mai bun din personaje, "prind" esența lor și adaugă alte ingrediente.

Imma, dură și distantă, își maschează fragilitățile conducând anchetele cu mână de fier și punând mereu în discuție deciziile superiorilor. 

Lolita, sutien 5 și tocuri 12, captează detaliile ascultând opiniile tuturor, pune cap la cap aproape matematic elementele anchetei confruntându-se în permanență cu echipa sa.

Dincolo de acțiune și suspans, spiritul italian iese învingător în valorile sale fundamentale: viață, familie, casă, ospitalitate, jovialitate, integrare, respect.

Și mai avem un învingător: provincia italiană. De data aceasta, orașul de provincie nu mai apare doar ca fundal, nu mai este doar decor de câteva minute, ci devine co-protagonist.

Admirăm Matera în fiecare episod, în ritmul pașilor grăbiți ai Immei Tataranni.

 

Ne ținem respirația, fascinați, în plimbările serale prin Bari ale Lolitei Lobosco.

Matera și Bari, două dintre cele mai frumoase orașe italiene, orașe de provincie ale unei țări pe care turiștii pasionați (și nu numai ei) învață să o cunoască prin resursele sale locale, prin tradițiile și umanitatea unor ținuturi cu iz de basm.

Nu vorbim doar de peisaje în general, ci de fiecare stradă cu zgomotul (sau tăcerea) ei, de mare, de câte un colț cu prăvălie de cartier, de ticurile verbale ale locuitorilor cu dialecte originale, uneori intraductibile. Totul pus pe peliculă cinematografică. 

Ești atât de prins de ceea ce se întâmplă în jurul personajelor încât te aștepți ca fiecare episod să înceapă cu o dedicatie locuitorilor și să se termine cu o odă închinată orașului respectiv.

Provincia face parte integrantă din acțiune și, astfel, este promovată publicului larg. Așa că nu e o coincidență faptul că producțiile RAI sunt bine primite pe piața internațională și vândute și mai bine.

Dar până acolo, sunt în primul rând iubite și urmărite de milioane de italieni care învață să își aprecieze rădăcinile, să își cunoască mai bine tradițiile, să se regăsească în poveștile de viață sau în anumite comportamente, cu bune și cu rele, cu calități și cu defecte.

Protagonismul adevărat se construiește și prin cultură. 

Trebuie doar curaj, creativitate și ... bun-simț.

 

 

Dansăm?

John Clark (Gere) este dependent de muncă dar, într-o noapte, întreaga sa viață se schimbă când apariția unei instructoare de dans (Lopez) îl inspiră să se înscrie la lecții de dans. Un film care, încă, te face să visezi. Nu mai vorbesc de Richard Gere în anii săi de glorie...😉

Dar nu despre film vorbim. E doar un punct de plecare pentru Sfântul Valentin, cel cu iubire, perechi, inimioare și ciocolățele.

Ce ne dorim sau visăm în iubire?

Zilele trecute mi-am adus aminte de o întâmplare de acum ceva mai mulți ani. De-abia terminasem facultatea și eram în primul meu an de muncă. Un coleg de la servici își serba ziua de naștere într-un mic local închiriat undeva la un subsol pe lângă Facultatea de Drept. Dat fiindcă majoritatea invitaților era formată din cupluri, am apelat la un fost coleg de facultate să mă însoțească la petrecere ca să nu mă simt stingheră pe la blues-uri. La un moment dat, când a început dansul și mi-am invitat amicul să se alăture grupului vesel și cam dezlânat care se "desfășura" pe ringul de dans, el mi-a zis să nu îmi fac griji și să mă distrez cu colegii că el nu prea dansează. Nu mi-am făcut probleme de răspuns și m-am alăturat celorlalți.

Asta se întâmpla într-o sâmbătă seara. Luni, la birou, o colegă mai în vârstă a ținut să îmi spună că nu i-a plăcut de prietenul meu fiindcă nu a dansat și că treaba asta cu nu îți face griji, tu distrează-te e un fel de bucură-te tu că eu în timpul ăsta spăl vasele. Adică, mai clar, strică omului plăcerea. Observația mi-a făcut bine din două puncte de vedere: primul, că a crezut că aveam un prieten, că îmi făcea și mie curte cineva...😉Doi, că încerca să mă învețe să îmi aleg partenerul, semn că, pe undeva, cu toate contrazicerile noastre de la birou, ținea la mine. (Știu, pare totul prea frumos, dar eu am ales întotdeauna să văd întâi și întâi binele în oameni. Numai când m-am dat cu capul de grindă m-am uitat și la prag, până atunci am privit înainte ca să văd mereu soarele.)

Ideea însă este una. Ce vrem de la omul care ne stă alături? Cu siguranță, seriozitate, inteligență, fidelitate, umor și... mai adăugați voi.

Dar eu, cu mintea și experiența de acum, le-aș zice fetelor să se mai uite la ceva. Să caute un partener care să danseze cu ele. Atenție: nu neapărat SĂ ȘTIE să danseze, să fie armonios în mișcări sau să aibă ureche muzicală. Ci SĂ VREA să danseze. 

Cu riscul de a fi ridicol  deși, când iubești, nu prea vezi ridicolul în nimic.

Te expui fără să știi că te expui.

Devii mai sensibil, chiar emotiv, uneori un pic patetic. 

Te bucură bucuria celuilalt fără să realizezi că faci lucruri de care odată râdeai.

Încerci, nu neapărat să te schimbi, ci să devii versiunea ta cea mai bună, umărul de sprijin la greu și camarad la bucurie.

Iar dansul fără a avea vreo înclinație sau talent, dar cu seriozitatea celui care vrea să fie acolo alături de inima sa, dă măsura acestei iubiri. Sau măcar te lasă să întrevezi bucuria unei vieți în doi nu numai la rău, dar și la bine.

Așa că, urarea mea de Sfântul Valentin este să aveți cu cine dansa, să vă vedeți frumusețea oglindită în ochii celui care vă strânge în brațe și poate, uneori, vă calcă pe pantofi.

O zi splendidă, o sărbătoare romantică tuturor!