Katharine Hepburn.
O actriță care până mai ieri deținea recordul Oscarurilor câștigate: 4 din 12 nominalizări (între anii 30-80). Plină de temperament, o femeie unică și un pic impopulară la vremea sa. O anti-vedetă căreia îi plăcea să dezorienteze cu răspunsuri fără sens jurnaliștii ori admiratorii prea interesați de viața ei privată.
Considerată excentrică si din punct de vedere vestimentar, a fost una dintre primele actrițe care a preferat pantalonii, renunțând la clasicele rochii lungi.
Plină de energie și pasiune, l-a iubit timp de douăzeci și șase de ani pe Spencer Tracy, actor cu roluri memorabile, talentat, discret...căsătorit. Catolic, fără posibilitate (și dorință) de divorț.
O actriță inteligentă, înflăcărată, capabilă și umană pe ecran și în afara lui.
"Sunt femei și femei, apoi este Kate. Sunt actrițe și actrițe, apoi este Hepburn."(Frank Capra, regizor)
Audrey Hepburn, ochi mari si adânci, surâs șăgalnic, rafinament aristocratic. Firavă, dar mereu dreaptă, această Hepburn, zodia Taurului ca și cealaltă, ne-a marcat toate visele de eleganță: Mic dejun la Tiffany, Sabrina, Cum sa furi un milion, My Fair Lady...
De unde până unde mi-a venit ideea asta cu comparația între ele? Nu, nu de la nume, ci de la Vacanțe romane, un film văzut și revăzut de mulți zilele acestea pe Netflix. Într-o epocă modernă, poate prea modernă, în vâltoarea unor schimbări care ne vor afecta pe toți, facem o pauză să îi vedem pe Audrey Hepburn și Gregory Peck într-un film clasic, tare bun, un film despre care vorbim (încă) cu patos. Și nu doar între noi la cafeneaua din colț ori în pauza de țigară la birou, ci pe rețelele sociale!
Și uite așa, în mijlocul unei lumi care pare să o ia pe tăvălug în jos, unde au devenit parte din cotidian știrile în care oameni măcelăresc alți oameni în zile obișnuite ori de sărbătoare, asemenea unui test stupid de personalitate eu mă întreb care dintre cele două Hepburn mi se potrivește?
De ce chipul diafan cu ochi de caprioară a lui Audrey Hepburn continuă să ne fascineze în pelicule cinematografice vechi, în poze de epocă sau reproduceri moderne?
De ce bătăioasa Kate ne îndeamnă și astăzi să descoperim noi și noi cauze pentru care merită să luptăm?
E o evadare din cotidian, ați zice. Da, e adevărat. Ne refugiem în bine controlabil și în frumos aproape absolut.
Dar, mai e ceva. E mintea umană.
E creierul nostru căruia îi e dor de imagini liniștitoare, de starea aceea de fericire primordială din Spărgătorul de nuci în care un brad de Crăciun cu zăpadă, luminițe și cadouri, cu familii zgomotoase, cu fete cu codițe și băieți un pic prea bătăioși, cu vise de călătorie ne deschid aripile imaginației, ne ajută să privim dincolo de orizont.
Lumea modernă pare că ne-a zdrobit aspirațiile, ne-a îngrădit fantezia, ne-a declarat speranțele infantile reducându-ne aria de visare. Basmele au fost schimbate pentru a nu stresa copiii, Moș Crăciun întors din gulagul cenzurii comuniste a devenit "persona non grata" în libertate. Ceea ce e frumos, ceea ce îți poate încălzi sufletul nu există, realitatea e alta. Am mai vorbit despre asta în alte postări, dar de-abia acum am realizat că tot ce facem nu este numai despre politically correct, progresism sau cum vrem să numim comportamente, curente ori ideologii.
Reprezintă mai degrabă o altă formă de narcisism. Da, este despre noi. Din nou. Despre noi și egoismul nostru.
Daca auziți justificările părinților care îi învață pe copii că Moș Crăciun nu există, sau că prințul pe cal alb nu vine să salveze pe nimeni, e vorba doar despre ei. Despre adulți.
"Nu vreau să creadă copilul că îl mint."
"E bine să știe adevărul de mic ca să nu îmi reproșeze mai târziu...." ș.a.m.d.
Câți adulți cunoașteți care merg la ședințe de psihoterapie ca să își revină din șocul suferit când au descoperit că Moș Crăciun era doar un personaj imaginar?
Reușim cu adevărat să învingem superficialitatea selfie-urilor la kilogram și în orice context dacă schimbăm narațiunea și povestim cum Albă ca Zăpada era invidiată de regină nu pentru aspectul fizic, ci pentru frumusețea ei interioară?
"Dacă un copil, dintr-un motiv sau altul, nu își poate imagina viitorul cu optimism, dezvoltarea lui stagnează."
Basmele, legendele ne însoțesc creșterea, sunt parte a maturizării noastre psihice, a evoluției mentale și, uneori, spirituale.
Să încerci să schimbi, să elimini, să scrii peste urma lăsată de guma de șters înseamnă a încerca să colorezi strident o amintire în alb și negru, să trasezi un contur viitorului.
Rămânem oameni. Visăm în cheie umană. Și, mai ales, căutăm amintiri și continuăm să ne emoționăm răsfoind albume și citind povești nemuritoare.
Postăm cupluri care se iubesc de decenii și oftăm după bunicii noștri.
Și cât de cinici am părea, dăm sfoară-n țară când "rulează" Vacanțe romane pe Netflix.
Deci, Katharine or Audrey?
„Dragostea nu are nimic de-a face cu ceea ce te aștepți să obții - doar cu ceea ce te aștepți să dăruiești - totul.”
"Eu cred în roz.
Eu cred în sărutat, sărut foarte mult.
Eu cred că râsul este cel mai bun mod de a arde calorii.
Eu cred în a fi puternic atunci când totul pare să meargă prost.
Eu cred că fetele fericite sunt cele mai frumoase,
Eu cred că mâine va fi o altă zi,
Și eu cred în miracole.”
∞💚∞
.jpg)
