În luna februarie s-a vorbit mult despre iubire datoritã enigmaticului Sfânt Valentin si a neaoșului Dragobete. Se va mai vorbi și de Mãrțișor, de 8 Martie și, în general, odatã cu sosirea primãverii; primãvara cea zâmbãreațã, anotimp al soarelui care își face curaj, al salcâmilor care înnebunesc și a inimii care prinde glas amețitã de parfumul naturii.
Primãvara are o putere unicã de a ne scutura din nepãsare, de a ne face sã dorim mai mult, sã visãm, sã sperãm, sã cãpãtãm încredere. Primãvara ne îndeamnã sã iubim. La orice vârstã, oriunde, în orice moment.
Totul e iubire sau se transformã în iubire. Când surprindem un surâs, când primim o îmbrãțișare, când oferim o mângâiere.
O șoaptã la ureche, un oftat înnãbușit, un mesaj simplu în miez de zi, un bilețel ascuns în fundul unui buzunar. Totul e iubire.
Un bãiat iubea o fatã...
Refrenul generației noastre.
Chintesența unei întregi povești de dragoste, sau doar un început simplu și curat, asemenea unei rugãciuni.
 |
| Hold me, thrill me, kiss me by Natalia Juarez |
Era simplu.
Era...
"Sunet. Ecou. Același lucru și totuși altceva.”
(Ionel Teodoreanu)
Astãzi simțim nevoia sã complicãm lucrurile.
Dacã am înlocuit cuvintele scrise pe un colț de hârtie cu mesajul tastat pe un celular, avem impresia cã și iubirea a intrat într-o altã sferã și atunci o teoretizãm cãt se poate de mult, o schematizãm matematic, o transformãm într-un rezultat de laborator dupã ce am disecat-o fãrã milã.
 |
| Birds On a Wire |
Numai cã, la sfârșitul zilei, râdem sau plângem exact așa cum o fãceau și pãrinții noștri, bunicii, bunicii bunicilor și toți ceilalți ai noștri sau ai altora, de la începutul veacului și pânã acum.
Cu aceeași uimire, cu aceeași tresãrire a inimii, cu aceeași emoție a cuvintelor negãsite sau nerostite. Iubirea e un sentiment vechi de când lumea, cu suflete împreunate ca mâinile în rugãciune.
Și astãzi, în loc sã ne aplecãm cu sfialã asupra ei, sã îi surprindem misterul, o analizãm, o explicãm pentru ca, în final, sã o banalizãm reducând-o la o curiozitate ce trebuie satisfãcutã.
(Ionel Teodoreanu, Lorelei)
Se comparã deseori iubirea cu un foc. Un foc care trebuie întreținut. Cu mare grijã. Sã nu cumva sã se stingã, dar nici sã ne mistuie.
Un foc. Sigur, e pasiune, e dorințã, e pierdere de sine. Dar e și pericol.
“Dragostea e nostalgia de ceva necunoscut în care presimţi frumuseţe...”
(Ionel Teodoreanu, La Medeleni)
Când complicãm firescul, când facem din iubire o problemã de rezolvat, înseamnã cã am renunțat la miracol, am transformat minunea în obișnuințã, am luat-o pe o cale paralelã cu sufletul, am descoperit cu surle și trâmbițe un alt drum pe care sã ne pierdem.
Când, de fapt, totul e atât de simplu.
(Ionel Teodoreanu, Lorelei)
----------------------
Și pentru cã e primãvarã...
Salcâmii
Au înnebunit salcâmii
De atâta primãvarã,
Umblã despuiați prin ceruri
Cu tot sufletu-n afarã.
Și l-au scos de dimineațã
Alb și încãrcat de rouã
Cu miresme tari de ceruri
Smulse dintr-o tainã nouã.
Au înnebunit salcâmii
Și cu boala lor odatã
S-a-ntâmplat ceva îmi pare
Și cu lumea asta toatã.
Pãsãrile aiurite
Își scot sufletul din ele
Pribegind de doruri multe
Cãlãtoare printre stele.
S-a-mbãtat pãdurea verde
Nu mai e așa de calmã,
Ține luna lunguiațã
Ca pe-o inimã în palmã.
Nu-mi vezi sufletul cum iese
In haotice cuvinte,
Au înnebunit salcâmii
Și tu vrei sã fiu cuminte?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu