In Go(o)d Hands

 

Este titlul unui film turcesc de pe Netflix și se traduce "Pe mâini bune". 

Subiectul: o mamă singură, diagnosticată cu o boală terminală, întâlnește un burlac atrãgãtor în timp ce încearcă să se ocupe de viitorul fiului (cam încăpățânat) în vârstă de șase ani. O poveste dulce amarã cu doi actori șarmanți și o scenografie mediteraneanã.

Nu îmi propusesem sã vãd pe Netflix tocmai un film turcesc, sunt cam sãtulã de ele, sunt prea lacrimogene, lungite cât se poate și, uneori, infantile. Numai cã, ori de câte ori cãutam ceva fãrã rãzboi, violențã ori ciudãțenii psihologice, dãdeam peste acest film al cãrui titlu îl citeam incorect. De fiecare datã! Dupã o logicã numai de mine știutã, citeam In God Hands (În mâinile lui Dumnezeu) și mã întrebam cum de au ajuns turcii sã punã un astfel de titlu.

Apoi, îl reciteam și îmi dãdeam seama cã am greșit.

Și tot așa, iar o luam de la capãt ca atunci când o iei pe arãturã și o ții drept, deși mintea îți mai funcționeazã încã și recunoști greșeala. 

Vi s-a întamplat și vouã? Faci aceiași pași sau citești una și înțelegi alta.

Și asta m-a dus cu gândul la tot felul de teorii pe care le susțin oameni pe care îi cunosc, îi apreciez și știu cu siguranțã cã au un fond bun. Nu vorbesc de conspiraționiști experți în toate care din ultima bancã de școalã s-au vãzut promovați în primele rînduri ale societãții. Sau, mãcar, în toate feed-urile platformelor sociale. Ma refer la oamenii pe care îi știu de-o viațã, au trãt ce am trãit și eu, au cãlãtorit, au vãzut ce se poate face cu multã muncã, seriozitate și integritate moralã. 

Ei bine, oamenii aceștia vãd alte soluții decât vedem noi la problemele societãții și ale lumii noastre în general. Un gest politic îl interpreteazã diferit, un acord internațional nu îi entuziasmeazã, alianțele politice sunt vãzute parcã în oglindã, invers de cum le vedem noi ceilalți. Cum se poate așa ceva? 

Critica este primul pas (și cel mai ușor) pe care îl facem atunci când suntem dezamãgiți de cineva drag, sau când judecata sa ne surprinde peste mãsurã. Dar...

Eu cred cã ceea ce ne unește este frica. Da, teama aceea profund ascunsã și disimulatã cumva în raport cu ceilalți. Unii o transformã într-un curaj nebun fãrã a se gândi la urmãri, alții dau o greutate mai mare consecințelor posibil nefaste pentru ei și familiile lor. Egoism sau spirit de supraviețuire?

Și uite așa ajungem sã definim tot ce nu înțelegem în complexitatea sa cu ajutorul unor noțiuni despre care am citit câte ceva, dar nu îndeajuns spre a ne forma o opinie proprie și solidã. 

Cu alte cuvinte și, mai direct, dupã cum spunea Jane Fonda într-un discurs recent: Oameni buni, woke înseamnã pur și simplu cã îți pasã de ceilalți. 

Empatie.

Foto - Tommy Ingberg

Nu totul este în alb si negru, mai existã și nuanțe de gri și suntem cu adevãrat umani nu doar dacã le sesizãm ci, mai ales, dacã le acceptãm ca atare. 

Sigur cã exagerãrile trebuie limitate, cã pot distruge vieți și corupe minți și se pot transforma în veritabile inchiziții ideologice. 

Dar...nu se aruncã apa murdarã din covatã cu tot cu copil, nu se exaltã îngustimea minții, nu se premiazã lipsa empatiei și nu se pune egal între sãrãcie (mentalã, economicã...) și tradiție.

Așa cum într-un oraș nu poti trãi singur, tot astfel la nivel de națiune depinzi de alții.  

Lumea asta, așa imperfectã cum o știm poate dispãrea dintr-un moment în altul și peste albul imaculat din viața noastrã imaginarã poate veni griul real, dacã nu chiar un negru absolut.

Ca atare, cine crede are șansa de a ridica ochii spre Cer știind cã este iubit și cã Cineva acolo Sus nu ne vrea perfecți. Ne vrea buni, umani dar nu cere absolutul de la noi. Trebuie sã fim conștienți de limitele noastre (nu numai de-ale altora) și sã fim conștienți cã un zid izoleazã în timp ce printre crãpãturi se poate strecura lumina.

Sã fim imperfecți ca sã avem mereu șansa de a învãța ceva.

Și sã citim aiurea titlurile filmelor. Sau, poate, nu aiurea, ci doar greșit.

Apropo, pe Netflix este și continuarea.