Plecând de la expresii precum "a-ți câștiga pâinea prin sudoarea frunții" și până la credința ca pâinea nu se aruncă niciodată (firimiturile de pâine veche se dau la păsări), acest aliment care parfumează casa și liniștește spiritele, ne însoțește pe parcursul vieții în mod natural și firesc.
Cum se întâmplă de multe ori, realizezi valoarea unui lucru când începi să îl găsești mai greu. Sau, nu corespunde cu ce ai tu în minte și în ADN. Sau...din alte motive.
Așa s-a întâmplat cu mine în Saigon. Nu că nu aș găsi pâine aici pe unde au trecut (și au și stat) francezii. Franzele, lipii, pâine de țară, albă sau intermediară, cu semințe, cu măsline, cu stafide, cu nuci ș.a.m.d.
Pentru o perioadă m-am delectat cu alegerea tipului de pâine în funcție de meniul pe care îl preparam acasă. Până când am început să o găsesc nedospită, chiar crudă la mijloc.
Și atunci am luat măsuri.
Cumpăr făină și fac eu pâinea în casă. Mașina mea de pâine, franțuzească, ar face multe dar nu avem de ales. Am găsit doar un tip de făină albă și numai unul de făină integrală.
Și, minune! Gustul este cel al copilăriei mele, parfumul casei când se coace pâinea trezește amintiri frumoase soțului meu iar consistența cojii este tocmai bună pentru fetița noastră căreia îi cresc dinții definitivi.
Toată lumea este mulțumită.
Și atunci, aluatul acesta din făină amestecată cu apă și drojdie nu are el ceva ascuns, ceva tainic care parcă ne hrănește sufletele?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu