joi, 18 mai 2023

18 Mai. Memorie și identitate

Karol Józef Wojtyła, nãscut la 18 mai 1920
 „Memorie și identitate” este titlul unei cãrți scrise de Papa Ioan Paul al II-lea. Tema centralã este rãul moral și rãdãcinile sale. Volumul reprezintã o reflecție asupra istoriei și misterului răului întruchipat de marile sisteme totalitare ale secolului XX,  nazismul și comunismul, care au produs Holocaustul, gulagurile și crimele în masă. Este mărturia autobiografică a unui om care a luptat și a învins acel rău. Cartea analizeazã în spirit critic bazele etice ale democrației și ale drepturilor omului, identitatea unei Europe plasmate de creștinism, evoluția continentului nostru până la ruptura provocată de Iluminism, rolul și misiunea Bisericii în calitate de pãstrãtoare și apãrãtoare a memoriei istorice a omenirii.
O carte care abordeazã teme importante și încearcã sã rãspundã unor întrebãri fundamentale privind viitorul continentului nostru.

Memorie și identitate.
Anumite reflecții tradiționaliste ale acestui papã polonez, considerat de mulți prea rigid pe anumite teme unde nu admitea discuții sau compromisuri, m-au purtat la o analizã (extrem de) personalã a conceptelor de memorie și identitate. 
Am plecat de la titlul cãrții, lãsând în urmã marile sale teme existențiale.

Fiind o zi aniversarã (pentru el în cer și pentru mine pe pãmânt), am fost tentatã sã cotrobãi un pic prin suflet sã vãd ce mai descopãr dupã un alt an de viațã sau, cum ar recita mesajele dulci transmise de mãtuși îndepãrtate, cu prilejul unui alt trandafir prins în buchetul vieții.😉 

Un defect care ani de zile m-a nemulțumit este lipsa unei memorii perfecte. Nu îmi aduc aminte numere de telefon, coduri, nu știu pe dinafarã cantitãțile dintr-o rețetã, nici mãcar din cea pe care o gãtesc sãptãmânal. 
Când vorbesc cu cineva despre un loc sau când vreau sã scriu despre unul dintre orașele în care am trãit, nu îmi aduc aminte adresele, nu localizez prea bine strãzile în harta urbei respective și fac varzã din date.
Iar acest aspect devine de-a dreptul supãrãtor când am de-a face cu oameni preciși, cu o memorie aproape matematicã a evenimentelor și a detaliilor standardizate de orice tip. Nu mai vorbesc când discutãm despre o carte cititã recent și cineva își amintește narațiunea în perfecta ei desfãșurare cronologicã, numele tuturor personajelor pânã la cel care apare o singurã datã în tot romanul și spune o singurã replicã ducând o tavã dintr-o parte a alteia a unei camere.
Zilele trecute însã, pasionatã de a analiza lumea pe care fiecare dintre noi o are la purtãtor, lumea din noi, am revãzut cu ochii minții Brãila nașterii mele, oraș cu parfumuri și obiceiuri amestecate precum neamurile ei turcești, grecești, ebraice ori lipovene, prilej cu care am descoperit cã îmi aduc aminte nu denumirea unui parc, ci senzația pe care mi-a dat-o plimbarea prin el, cã am uitat nume de strãzi dar nu am uitat ecoul unor pași pe caldarâm sau praful mãrunt ridicat de briza Dunãrii, cã simt încã parfumul Reginei nopții, proaspãt și dulceag pe înserate, cã aud acordurile melodioase ale unei viori într-o liniște deplinã de varã canicularã... 
...Și totul a plecat de la amintirea unei adieri de vânt printre frunzele arãmii ale unui sfârșit de vacanțã la bunici. Trãirile legate de oameni și locuri, o razã de bucurie care fuge, toate au rãmas undeva acolo creând amintiri intense, mult mai vii decât un nume de stradã care poate fi schimbat, decât o datã care își pierde orice rezonanțã cu trecerea anilor.
E de ajuns sã vãd poza unui ceas din flori, sã vopsesc ouã, sã simt mirosul unei ape și, imediat, vocile amestecate din jurul copilariei mele își fac drum spre suflet și povestea se (re)compune din tonuri, vibrații, senzații, trãiri.

Memoria mea nu are precizia pe care aș fi vrut-o, dar are  acuratețea sentimentelor legate de acele locuri, de acele zile care au devenit în suflet doar clipe, dar care sunt mai vii ca oricând. Este un alt tip de memorie, o memorie a sufletului, poate mai profundã, cu siguranțã, uneori, mai dureroasã. 
De aceea, astãzi, nu mai simt acea frustrare legatã de tot felul de imprecizii, ci bucuria cã nu am uitat nimic din ceea ce am trãit, cã pot închide ușor ochii și simți, din nou, totul.
Suntem cine suntem ca urmare a amintirilor noastre. 
Identitatea mea, în profunzimea ei, este legatã de memoria inimii mele. În adâncul ei.

Sã fie, oare, Dunãrea de vinã?  

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Colțul...

Îmi plac colțurile. Nu sã stau la ele pe coji de nucã sau sã ascult bârfe.(😉) Ci ca o protecție. Biroul meu micuț l-am pus într-un colț, su...