Gusturile nu se discutã

 

(lat.) despre gusturi nu se discută – Adagiu scolastic. S-a răspândit ca o justificare a libertății de a avea preferințe personale în domeniul nedemonstrabilului.

Gusturile nu se discutã și e firesc, numai cã în ultima perioadã a devenit o modã în a o spune tot mai des pentru a închide gura celui care are o altã opinie. Sau alte gusturi. Ori alte idei, ori un alt unghi din care privește lucrurile. Cã ești politicos sau nu în exprimarea propriei pãreri, nu prea mai conteazã.

Cã vorbești despre modã, muzicã, teatru sau film, nici asta nu e important.

Ne-am învãțat pe platformele sociale sã emitem opinii fãrã drept de apel. Și de acolo am început sã o facem și în viața de zi cu zi, în relațiile cu ceilalți.

Și asta nu e prea bine. Nici prea corect. Dialogul înseamnã schimb de opinii, nu aprobãri continue ale acelorași idei devenite veritabile axiome.

În fine, aici ar fi multe de spus și probabil nu e cazul sã dezvolt.

Mi-am adus aminte însã de o fricã de-a mea care, cu ani în urmã, trecea drept un gust ciudat: sã nu am prea multe oglinzi în casã și, dacã se poate, niciuna în dormitor. Deși îmi place "sã mã oglindesc", întotdeauna am legat oglinda de o baie (cu lumina bunã pentru machiaj) ori de un hol pentru o ultimã verificare a vestimentației înainte de a ieși din casã. 

În dormitor, nu. Nu am o fobie, dar limitez numãrul lor. Mi se par un atentat la intimitate.

Însã am citit cã existã o adevaratã fobie legatã de oglinzi (aspect medical clinic) și cã, de cele mai multe ori, aceasta este însoțitã și de alte fobii: frica de imperfecțiuni, de moarte, frica de culori. 

Plus încã una. 

Lume, lume, ascultã și te minuneazã: teama de vampiri. Conform unor superstiții și mituri din folclorul diverselor popoare, vampirii nu se reflectã în oglindã pentru cã nu au suflet. 

Deci, dacã avem în dotare vreun castel, sã evitãm șocul neoglindirii vreunuia dintre oaspeți. 😉🧛

Ar fi multe de spus și, indiferent de mituri și magie, teama de oglinzi existã cu adevãrat și este studiatã.  

Așa cã, nu sunt chiar ieșitã din comun pe latura asta și, cu siguranțã, nu sunt nici caz clinic cã nu mã apucã tremuratul dacã vãd vreo oglindã. Doar cã nu îmi plac în mod excesiv. Poate e chiar un lucru bun care s-ar putea traduce în simplitate cãci oglinda, în afarã de a fi consideratã de-a lungul istoriei un simbol al puterii și al protecției, este vãzutã de cele mai multe ori ca o reprezentare a vanitãții.

Cu ideile astea în cap, bineînțeles cã am fost surprinsã când am citit titlul unei cãrți, o autobiografie semnatã de Maria Scicolone (sora Sofiei Loren): 

Casa mea e plinã de oglinzi.

Este acolo un dialog în care ea rãspunde viitorului soț, care se mira de numãrul oglinzilor din casã, cã oglinda este o mãsurã a adevãrului, reflectã ceea ce de multe ori nu se vede, ceea ce nu poate ascunde o minciunã.

Este și asta o explicație interesantã. Pentru mine, un pic ciudatã, dar... gusturile nu se discutã, nu-i așa?