marți, 23 ianuarie 2018

Concert la Saigon

Sâmbătă seara a avut loc concertul Orchestrei Filarmonice din Saigon. O manifestare sponsorizată de Camera de comert germană și alți câțiva filantropi.
Dirijorul spaniol, Unai Urecho, s-a conformat tendințelor moderne de prezentare a muzicii clasice și a început concertul cu explicarea anumitor pasaje din opera ce urma sa fie executată. Orchestra a participat cu entuziasm,  fără a fi pregătită dinainte pentru această fugă printre partituri. Totul a mers bine si spectacolul a început.
Inutil să vă descriu Liliacul de Strauss cu explozia lui de culoare, Marșul Radetzky, militar și pompos, executat tot în cinstea Noului An (de data aceasta asiatic), dar departe de continentul unde răsună el de obicei.

Apropo, știți cine a fost Radetzky? Un nobil ceh și mareșal de câmp, membru al Casei lui Radetzky din Regatul Boemiei. A slujit monarhia habsburgică în ultima perioadă a războaielor napoleoniene. Este cunoscut pentru victoriile din bătălia de la Custoza (24-25 iulie, 1848) și cea din Novara (23 martie 1849) în timpul primului război de independență italian. Se pare că era un om de onoare fie ca avea de-a face cu prieteni sau cu dușmani. Era și un mare iubăreț, cu opt copii din căsătorie și opt dinafara ei. Toate calitățile de erou care merită o dedicație artistică nemuritoare.
Dar sa ne întoarcem la concert. Membrii orchestrei erau toți eleganți și serioși, doamnele îmbrăcate colorat, așa cum știu ele că le stă bine.
Toate privirile, unele concentrate, altele un pic pierdute, s-au acutizat odată cu începerea programului.
Eu eram un pic nedumerită căci nu înțelesesem de ce
dirijorul

începe cu Liliacul de Strauss (în loc să termine cu el)




continuă cu Chopin (interpretat magnific la pian de o studentă de numai șaptesprezece ani, frumoasă și prețioasă ca o păpușă cumpărată de la duty-free), 
și lasă la final Simfonia a-8-a de Dvorak, o lucrare mai puțin executată în public în comparație cu alte opere ale sale.
În loc de crescendo, după mine, ne propunea un decrescendo.

Când am ajuns la Dvorak, am înțeles.
Orchestra saigoneză care executase până atunci corect toate partiturile, a devenit ORCHESTRĂ cu Simfonia lui Dvorak. A interpretat, s-a transformat într-un tot unic în care nu mai auzeai fiecare instrument în parte, a vibrat la unison, a glumit, pe alocuri a dat impresia că improviza.
Adică a făcut exact ce își propusese compozitorul.

Sufletul asiatic în comuniune cu cel european, mai bine zis, central european.
Mai aproape de noi. De felul nostru de a fi, de pădurile noastre cu sunetele lor, de romantismul popular.

Și în acel moment, fără să vreau, m-am întrebat: Cum l-ar interpreta ei pe Enescu?


Și pentru că am vorbit de muzică, vă propun DE PRIN LUME (5): O seară la Opera din Saigon
 

Un comentariu:

  1. Citind mi-am adus aminte de traditionalul Concert de la Viena din 1 ianuarie! Piese clasice nemuritoare...

    RăspundețiȘtergere

Context...

Am început sã învãț italiana la opt ani, în clasa a doua a unei școli normale de cartier.  Am început cu muzicã, poezii, mici piese de teatr...