miercuri, 17 ianuarie 2018

MICA SIRENĂ



Nu mai țin minte la ce vârstă am citit Mica sirena de Hans Christian Andersen. Da, am citit povestea înainte să văd filmul lui Disney.
Și m-a marcat enorm. Dacă țineți minte, sfârșitul poveștii este trist.
Așa că ce am făcut? I-am schimbat în mintea mea finalul. În capul meu se termina mereu bine.
Nu am spus nimănui fiindcă nu se contrazice o operă de artă dar m-am întrebat adesea dacă Andersen ținea într-adevăr la copii, dacă încerca să intre în mintea lor sau poveștile erau mai mult un mod propriu de refulare.

Walt Disney, de exemplu, pentru mine a fost mereu credibil. Mulți l-au criticat că schimbă finalul la povești, sau le face dansante sau transformă personajele. Dar ce te puteai aștepta de la unul care în tinerețe se culca în coșciugele pe care le livra din partea firmei și stătea nemișcat până când se aduna lumea în jur să vadă mortul. Și atunci se ridica și îi punea pe toți pe fugă. Era infantil? Nu știu, dar avea umorul unui copil și vocația de a-i înțelege pe copii.

În fine, astăzi ne-am modernizat. Nu mai credem în Feți-Frumoși, producem bucătării de jucărie în culori unisex și ne supărăm dacă păpușile sunt oferite doar fetițelor. Și, mai nou, îi învățam pe copii de mici că nu există Moș Crăciun fiindcă nu vrem să ne reproșeze mai târziu că nu am fost cinstiți cu ei, că știam adevărul și l-am ascuns.
Vi se pare logic? Creștem niște copii cinici care nu mai cred în nimic altceva decât în tabletă și în telefon, preocupându-ne de detalii când poate îi mințim în lucruri esențiale. Și apoi, mie nu mi se pare așa traumatizant să descoperi că nu există Moș Crăciun și pe copii nu îi aduce barza. Face parte din procesul de creștere, vine firesc și simplu.

Așa că am continuat să tac când partenerii mei de discuție subliniau necesitatea unei abordări pragmatice a poveștii și a unui final realist. Viața nu înseamnă "au trăit fericiți până la adânci bătrâneți", că uite câte divorțuri sunt, nu mai prididesc tribunalele.
Și eu tăceam...

Până într-o seară la o cină cu prieteni "foarte intelectuali". În special unul care avea mereu ceva de zis. Happy-end-urile sunt absurde, kindle-ul pentru citit nu are niciun rost, mai bine te cari pe avioane și prin trenuri cu cărțile copertate, Vietnamul nu ar trebui să se modernizeze fiindcă șarmul constă tocmai în casele tradiționale dărăpănate pe care noi turiștii le fotografiem de zor etc.
Și? Și nu am mai putut să tac. Am deschis gura și am zis doar una dintre multele pe care le aveam pe vârful limbii: "Eu cred că Andersen nu era sănătos la cap. Pe mine nu m-a traumatizat desenul lui Disney care schimbă finalul, ci povestea originală"
Și știți care a fost surpriza? Că un profesor irlandez de literatură, care era cu noi la masă, m-a aprobat cu gesturi de italian: "Bravo, așa este".


sursa: the-toast.net
Și am mai descoperit ceva. Am descoperit că Alice Munro, premiul Nobel pentru literatură, a început să scrie foarte devreme. S-a întâmplat când a citit Mica sirena. A ieșit din casă și, în timp ce dădea ture în jurul casuței din cărămidă, a schimbat în gând finalul poveștii. Nu de alta, dar amărâta aia de sirenă care își dăduse vocea pe o pereche de picioare și care acum suferea probabil la fiecare pas, merita un alt final. Unul fericit. Și noi la fel.
Deci cum rămâne cu realismul? Ce părere aveți?
Hai să recitim Cenușăreasa. Se termină bine, vă garantez!

Un comentariu:

Nicolae, Moș sau Sfânt?

Este oficial. Fetița mea îl adoră pe Moș Nicolae. Atât de mult încât mi-a spus să nu îi mai zic Moș . Este Sfântul Nicolae.  Nimeni n...